Garda de Fier

Motto: „Biserica a micșorat distanța dintre pământ și cer. A dat sfinți, a dat mărturisitori, a dat mărturii care vor obliga căpeteniile Bisericii noastre să le recunoască sfințenia, dăruirea și martirajul”.

 „Mă trag dintr-o stirpe de profesori mari din Craiova”, își începea autobiografia mărturisitorul, istoricul și academicianul, Radu Ciuceanu, într-un interviu acordat revistei Atitudini, în luna Septembrie 2020. Membru de onoare al Academiei Române din 2019, distins în 2017 cu Crucea Patriarhală de către Patriarhia Română, prof. dr. Radu Ciuceanu, trecut nu demult la Domnul (12 Septembrie 2022), are un itinerar biografic care impresionează prin puterea de rezistență.

Cele 2000 de pagini ale Memoriilor sale dau mărturie despre lupta marelui istoric cu iureșul vremurilor vitregi pe care le-a trăit cu o incandescență de duh, rar întâlnită. „Autobiografia unui fost deținut politic, poate fi închinare în fața unei troițe sau lespede de mormânt”, consemna Constantin Pompilian, pentru că în fața muntelui de suferință pe care l-au urcat biruitori mărturisitorii din închisori, trăiești același sentiment de prosternare pioasă și de adâncă umilință ca atunci când te închini la locurile sfinte.

EROU DIN FRAGEDĂ TINEREȚE

Originar din părțile Aradului, Radu Ciuceanu s-a născut la 16 aprilie 1928, înființând la doar 19 ani un grup de rezistenţă armată anticomunistă, afiliat ulterior Mișcării Naționale de Rezistență anticomunistă din Oltenia (MNRO) a generalului Iancu Carlaonţ, formată în acea vreme din ofițeri superiori de armată. Depănând firul amintirilor, ilustrul istoric ne mărturisește: „Când am pus mâna pe o armă prima dată, aveam 20 de ani, am simțit în mine ce înseamnă despărțire de ceea ce înseamnă familie, prieteni, colegi, profesori. Rând pe rând, câteva luni, am făcut trageri în muntele Retezat. Eram foarte tânăr, dar Dumnezeu mi-a dat minte, pentru că orice ai face trebuie să ai doi factori în față și în spate. În față, trebuie să fii priceput, loial și trebuie să crezi. În spate e altceva, acolo se adună tot ce ai moștenit, tot ce a spus maică-ta, taică-tău, bunicii, tot ce știi că au făcut înaintașii și tu ai împrumutat sau ai respins. Primești și oferi, aceasta este viața noastră! Nu este numai un datum, ci și o datorie”. Radu Ciuceanu nu va abdica de la această conștiință a responsabilității asumate până la uitarea de sine, nici în anii înnegurați ai detenției sale prin temnițele comuniste.

22 DE ANI DE LA ATACUL DIN 11 SEPTEMBRIE 2001

Închisoarea Văcărești

„Unde umbrează darul tău, Arhanghele Mihail, de acolo se alungă puterea diavolului…”

De ce limba românilor băștinași se află în rolul Cenușăresei, e, practic, scoasă din școli? Durerea noastră e Limba Română… Speranța noastră e Limba Română… Iubirea noastră e limba română… Avem o unică dorință: să ne păstrăm limba română în școli!

Avem o singură întrebare : ce-i cu Legea educației Ucrainei ce ne elimină limba română din școli? Dar se pare că e retorică… A fost transferată pentru un an? Dar de ce nu anulată, să putem iubi Ucraina ROMÂNEȘTE, înstruindu-ne urmașii în graiul Matern, în Limba Străbunilor – LIMBA ROMÂNĂ. Doar pentru țara în care trăim, pe care o iubim la fel de mult precum Patria noastră istorică – România – mor și vitejii noștri conaționali, mor românii apărând Ucraina de invadatori, iar România o susține pe toate căile posibile. Un exemplu e ajutorul umanitar, acordat chiar din primele zile de război. Un alt exemplu, exportarea grânelor prin portul Constanța, refugiații ucraineni pentru care România a devenit a doua casă în aceste momente grele de război.Atunci de ce limba românilor băștinași se află în rolul Cenușăresei, e, practic, scoasă din școli?

Și, dacă, totuși, am ajuns minoritate la noi, Acasă, dar beneficiem de atâtea drepturi, atunci de ce să ne fie oprimat dreptul la învățământ în limba maternă?

Felicia NICHITA-TOMA / „Zorile Bucovinei”

ULTIMII ANI DE VIAȚĂ.

REABILITAREA POSTMORTEM

de Pr. Ioan Lisnic

Vă prezentăm un material în memoria Mitropolitului Visarion Puiu, la împlinirea a 59 de ani de la plecarea sa la Domnul. În articolul scris de preotul basarabean Ioan Lisnic și citat de Basarabia-Bucovina.info veți afla și care au fost ultimele gânduri, de întoarcere acasă, ale încercatului ierarh ortodox.

În iunie 1958, având o vârstă înaintată, dar și din cauza intrigilor, de care cercurile politice comuniste se pare că n-au fost străine2, mitropolitul Visarion se retrage din viața activă bisericească la locuința sa din Viels Maison-Aisne. La conducerea Eparhiei a urmat episcopul Teofil Ionescu, care în 1972 trece sub jurisdicția canonică a Patriarhiei Române, iar în 1974 este ridicat la treapta de arhiepiscop. Sf. Sinod de la București a socotit validă hirotonia Preasfințitului Teofil, astfel s-a respins tacit caterisirirea mitropolitului Visarion, impusă abuziv de către puterea politică atee în 1950.

Din localitatea sa Viels Maison-Aisne, mitropolitul Visarion a purtat corespondența cu unii clerici din eparhiile diasporei românești credincioși mitropolitului său, cu fruntașii români din exil și cu unii lideri politici. Greutățile și suferințele vieții din exil afectase starea de sănătate a mitropolitului. Trăia în cumplite lipsuri, despre situația materială precară a mitropolitului se scria în revista Troița din Toronto, Canada, în august 1958: „Î. P. S. S. Mitropolitul Visarion, singurul înalt ierarh ce avem în lumea liberă, trăiește în mizerie. Nu-i vorba de lipsa celor cuvenite rangului său în Biserică, nici de necazurile obișnuite pribejilor, ci de absența strictă a hranei și a adăpostului de intemperii, ce oricărei ființe omenești și mai mult unui octogenar, îi sunt de trebuință pentru a viețui”. În continuare autorul aduce învinuiri exilului românesc pentru indiferența față de situația materială a mitropolitului, menționând că: „Nu acuzăm, nu condamnăm, constatăm. Judecata aparține lui Dumnezeu. Căile lui sunt tainice, întârzierea pedepsei înseamnă înăsprirea ei. Și ne întrebăm cu îngrijorare, cât de greu se va abate peste noi, mânia Lui, pentru nemernica noastră purtare față de Mitropolitul cel bătrân”.

Pe 29 Iulie 1848, „Deşteaptă-te, române!” a fost cântat pentru prima dată în Parcul Zăvoi din Râmnicu Vâlcea. La originea Imnului se află poemul patriotic „Un răsunet” de Andrei Mureşanu. Imnul este considerat simbol naţional, alături de drapel, stemă şi sigiliul statului…

Data de 29 Iulie a fost proclamată, în conformitate cu Legea nr. 99/1998, Ziua Imnului Național al României – „Deșteaptă-te române!”, simbol al unității Revoluției Române de la 1848.

La 29 Iulie 1848, „Deșteaptă-te române!” a fost cântat pentru prima dată în Parcul Zăvoi din Râmnicu Vâlcea. La originea Imnului Național al României se află poemul patriotic „Un răsunet” de Andrei Mureșanu, publicat în numărul Iunie-Iulie 1848 al suplimentului „Foaie pentru minte, inimă și literatură”, pe o melodie culeasă de Anton Pann. Conținutul profund patriotic și național al poeziei a fost de natură să însuflețească numeroasele adunări ale militanților pașoptiști pentru drepturi naționale, mai ales din Transilvania, Nicolae Bălcescu numind acest imn „o adevărată Marseillaise românească”.

Imnul a fost intonat în timpul Războiului de Independență, în Primul Război Mondial și la Marea Unire din 1918. A fost, de asemenea, intonat în al Doilea Război Mondial.

Citeşte în continuare →