Garda de Fier

(a nu se confunda cu poezia “Îndemn la luptă”)

Din silă de noi nu mai cresc nici Rovine,
Nici Rahove ’nalte și nici Albe Iulii;
Bourii s’au stins prin păduri carpatine,
Pe cerul valah nu mai lunecă ulii;
Iar munților…, parcă și lor li-e rușine
Când gem tot mai crunt sub omătul căciulii.

Nemernică ciurdă, slugarnică plebe,
Pe toți ne îngroapă ’n țărână lopata;
Hei! nu mai sunt Vidre și nu mai sunt Țebe
Cu limbă de foc să cutremure gloata?
Nici stâncă să tune, nici glas să ne ’ntrebe:
No, gata? Iar noi să răspundem: No, gata!

Înaintea lui Hristos prin colinde se cânta soarele. Cu timpul, colindele s’au adresat și ființelor: colind de fată mare, de fecior, de păstor. 

Colindele care se cântă la Crăciun sunt colinde creștine și românești, intrând în rândul obiceiurilor noastre. În aceste colinde, Românii au îmbrățișat cu gingășie deosebită pe Iisus pruncul, așezându-l în mediul de păstori și de plugari: în ieslea boilor care „aburesc de încălzesc și durerile îmblânzesc”, sau în „legănaș de păltinaș”, chemând în ajutor și puterile naturii: „vântul dulce tragănă, pruncul de mi-l leagănă, ploaia caldă dalb îl scaldă”. 

Plugușorul este un obicei vechi moștenit de la Romani, în amintirea serbărilor ce se dădeau în cinstea zeiței Ceres (zeița semănăturilor), la începutul anului, care la Romani era la 1 Martie. Datina a rămas se ține tot la începutul anului (la 1 Ianuarie). În multe plugușoare se vorbește de „bădica Traian”. Obiceiul e curat românesc, pomenitor de datini străbune. 

Semănatul și Sorcova au acelaș înțeles. Aceste obiceiuri trebuie păstrate ca o comoară prețioasă a poporului nostru.

Sub vifor de stepă urlându-și mânia, e luptă grozavă și crâncenă foarte.
E luptă cumplită, pe viață și moarte:
De-o parte, nebune, sălbatice hoarde, barbarii ce vin ca năucii,
De alta, o mână de oaste vitează, – năpraznici Arhangheli ai Crucii.
Din toată cetatea spre care puhoiul orbește-acum vine,
Mai sunt în picioare doar niște ruine:
Doar ziduri crăpate, pe care stă cerul,
Și’n mijlocul căror își țipă urgia, zăpada și ghiața, și gerul…
Aici își găsi-vor mormântul oștiri înfrățite-a trei nații:
Românii, Germanii, Croații…
Dar, pân’or cădea, – în ruinele-acestea își au adăpost Cruciații…

De-aș putea să dau o lege, de-aş avea putere’n stat
I-aș chema la judecată pe acei ce ne-au furat
Pe acei ce ne pun taxe și ne-au jupuit și pielea
Chiar în fața națiunii să-și justifice averea!

Pentru ei aș da o lege ca să stea închiși pe viață,
Fără dreptul la recurs, fără dreptul la speranță!
Să nu-i judece instanța, ci să-i judece poporul
Iar din oase de martiri să le ridicăm Pretoriu!

Ca să-i judece și-aceia ce-au murit s’avem o țară
Precum soarele pe cer într’o zi de primăvară
Aruncați în gropi comune… sorbind cupele durerii
Sǎ ridice Neamul nostru pe Taborul Învierii.

N’am să tac, când vor dușmanii ăstei Țări îngenuncheate,
Chiar de legea lor nedreaptă mă va condamna la moarte,
Am să strig la toți copiii ăstui neam de daci și Sfinți
Și în ceruri voievozii strigă toți să vă treziți!

N’am să tac, când strigă’n mine toți eroii noștri morți
La Posada și Rovine, Horea, Cloșca trași pe roți.
Ei au fost zdrobiți cu roata și uciși pe Dealul Furcii,
Au gustat și ei calvarul, ca Hristos pe drumul Crucii.

Ați plecat pe drumul morții într’o noapte rece, 
Paișpe camarazi legați, funii paisprezece…
Căpitane, Căpitane, azi pe jertfa voastră, 
Am sădit sămânță nouă, floarea românească. 

V-au pus lanțuri la picioare, șerpii de dudău
Lângă fiecare frate, pus-au un călău, 
Căpitane, Căpitane, cete îngerești 
Străjuiau pe drumul morții de la Tâncăbești.