Garda de Fier

(a nu se confunda cu poezia “Îndemn la luptă”)

Din silă de noi nu mai cresc nici Rovine,
Nici Rahove ’nalte și nici Albe Iulii;
Bourii s’au stins prin păduri carpatine,
Pe cerul valah nu mai lunecă ulii;
Iar munților…, parcă și lor li-e rușine
Când gem tot mai crunt sub omătul căciulii.

Nemernică ciurdă, slugarnică plebe,
Pe toți ne îngroapă ’n țărână lopata;
Hei! nu mai sunt Vidre și nu mai sunt Țebe
Cu limbă de foc să cutremure gloata?
Nici stâncă să tune, nici glas să ne ’ntrebe:
No, gata? Iar noi să răspundem: No, gata!

Sub vifor de stepă urlându-și mânia, e luptă grozavă și crâncenă foarte.
E luptă cumplită, pe viață și moarte:
De-o parte, nebune, sălbatice hoarde, barbarii ce vin ca năucii,
De alta, o mână de oaste vitează, – năpraznici Arhangheli ai Crucii.
Din toată cetatea spre care puhoiul orbește-acum vine,
Mai sunt în picioare doar niște ruine:
Doar ziduri crăpate, pe care stă cerul,
Și’n mijlocul căror își țipă urgia, zăpada și ghiața, și gerul…
Aici își găsi-vor mormântul oștiri înfrățite-a trei nații:
Românii, Germanii, Croații…
Dar, pân’or cădea, – în ruinele-acestea își au adăpost Cruciații…

N’am să tac, când vor dușmanii ăstei Țări îngenuncheate,
Chiar de legea lor nedreaptă mă va condamna la moarte,
Am să strig la toți copiii ăstui neam de daci și Sfinți
Și în ceruri voievozii strigă toți să vă treziți!

N’am să tac, când strigă’n mine toți eroii noștri morți
La Posada și Rovine, Horea, Cloșca trași pe roți.
Ei au fost zdrobiți cu roata și uciși pe Dealul Furcii,
Au gustat și ei calvarul, ca Hristos pe drumul Crucii.

Ați plecat pe drumul morții într’o noapte rece, 
Paișpe camarazi legați, funii paisprezece…
Căpitane, Căpitane, azi pe jertfa voastră, 
Am sădit sămânță nouă, floarea românească. 

V-au pus lanțuri la picioare, șerpii de dudău
Lângă fiecare frate, pus-au un călău, 
Căpitane, Căpitane, cete îngerești 
Străjuiau pe drumul morții de la Tâncăbești. 

Vă las în valea acestei stinse plângeri
Orice sfârșit vestește-un început,-
Mă duc eu primul, sunt mai priceput,
Să pun din vreme șeile pe îngeri.

Zvântați cu zâmbet aripile plânse,
V-aștept la grajdurile de zmarald,-
Nu vă grăbiți, d’abia-i amiaz și cald
Și eu v-aștept și chingile sunt strânse.

Când veți veni ‘n amurg sub înserare,
Vom călări frumoși prin elizeu,
În cavalcadă, pân ‘la Dumnezeu
Descălecând la tronu-i, la picioare.

Radu Gyr

Clopot ‘nalt ca o tulpină
bate bulgări de lumină.
Prutul zornăe în zale,
codrii sună din chimvale.

Dar de spre soare-apune
sue lungă rugăciune?
Apa Prutului ce spune?
Ce spun codrii ‘n frunza lor,
pitulicele ce vor?
Frunză verde, pai de grâu,
svon de clopot, glas de râu,
zumzet, freamăt de frunzişuri,
ciripit de luminişuri,
fluer drag
de os şi fag,
toate spun în viers pribeag
că pe Prut în jos năzare,
fulgerând, aprinsă ‘n soare,
umbra lui Ştefan-cel-Mare…
(more…)

Dormi, copilul mamei, că-i târziu.
Plânge-o pasăre ‘ntr’un pom pustiu
Şi din creasta nopţii bate vânt…
Eu ţi-oi spune basme şi-am să-ţi cânt,
Basme de azur şi de pământ, –
Bate noaptea ‘n geamuri şi-i târziu…
Dormi, odorul mamei, pui sglobiu…

Ne privesc neliniştiţi din rame,
Moşii cu pistoale şi dulame.
Toţi s’au irosit în bătălie.
Toţi în pumnii tăi ar vrea să’nvie,
Pe cărări de dor şi haiducie,
Să mai ţină roibi buieci de coame,
Intre codrii lor străbuni şi crame;
Să mai joace hora la chindie,
Cu străinii’n crâncena urgie,
Gile să le deie pe vecie.
Dormi că îngerul de gând îţi ştie,
Puiul mamei, crin de bucurie…

Despre ei baladele ne spun:
Unii se topiră în surghiun;
Alţii’n ocne, alţii prin prigoane.
Numai lacrimi, doruri de codane,
Candelă şi rugă la icoane…
Nu vezi ochii lor arzând blesteme?
Lânceziţi de linişte şi vreme,
Glasul lor se’nalţă să te cheme;
Ca o goarnă bate prin goruni,
Să ridici un steag şi să-i răzbuni,
Vifore de flinte şi furtuni.
Dormi odor, pe vatra din străbuni,
Vâlvătaie ‘ncinsă sub cărbuni,
Dor iubit de visuri şi minuni…

Caii lor bat obcine’n trecut.
Ei trăiră veacul şi-au văzut
Neamul, numai gemete, sub cnut.
(more…)

” — Şi m’au bătut, frate… m’au bătut în piaţă…”

Revista “Gândirea”, Anul XIX, Nr. 10, Decembrie 1940

Poate cântecul clavirului era de vină, dar poate şi mintea lui. Jocul i se părea prea tare, prea hăcuit: trilurile băteau ca nişte ciocănele de lemn, arpegiile şi gamele se rostogoleau uscat, iar acordurile mânii stângi prindeau parcă să smulgă carne din piano…

Profitând de o scurtă pauză, el dete să-şi controleze judecata, când prin fereas­tra deschisă izbucniră strigătele Ţigănuşilor cu ziare.

— Ediţie specială… Ediţie specială… Groaznicul măcel din Huedin…

Imediat cântecul îşi reluă jocul lui aprig. Acordurile se urmăreau cu ambele mâni, când bubuind pe întreaga claviatură, când alternând în rostogoliri de puhoaie. Şi numai acorduri după acorduri. Nici vorbă de o piesă muzicală, nici vorbă măcar de un studiu anumit, ci — se vedea cât de colo — o improvizare de ocazie, fără şir, fără noimă, un fel de material muzical trântit la întâmplare, care se tot aduna, se tot prăvălea…

Apoi încetul cu încetul furtuna se potoli; acordurile deveniră mai distante, arpegiile mai iluminate; încetul cu încetul atmosfera; se însenina. Binişor, sufletul în­cerca să-şi ridice pleoapa… când din nou, ca un făcut, blestematul de strigăt:

— Marele măcel din Cluj şi Huedin…

Imediat tăcerea se nărui ca un zid trăsnit. Praf şi cioburi săreau din claviatura pianului. Acum, bărbatul înţelese jocul: muzica dinăuntru trebuia să înnăbuşe stri­gătul de afară. (more…)

Pe ferestruica din fund a reduitului, zorile au nă­vălit odată cu ultimul strigăt al sentinelei.
— Postul Nr. 13 bine-eeee!
De dinafară s’a descleştat un lacăt, au zăngănit zăvoarele trase din rugină, iar sublocotenentul de serviciu şi-a primit ca întotdeauna raportul sub să­biile braţelor întinse:
— Salonul întâiu legionar este gata pentru des­chidere !

*

Ion Jurubiţă a rămas în cameră în grija medici­nistului Partenie care-i desbandajase picioarele. Erau tot aşa de umflate. Pe tălpi se cunoşteau mai pronunţat dungile, iar carnea vie de dedesubtul un­ghiilor, se ridicase băşici vinete. (more…)