Garda de Fier

În celulă cu un turnător

În timpul detenției mele la Securitate, după un “supliment de anchetă” (cum i se spunea), la final am fost escortat înapoi la subsol. Spre marea mea surpriză, am descoperit un nou coleg de celulă. Încă de la început, prezența lui mi-a trezit suspiciuni, iar instinctul nu m’a înșelat. Pretindea că se găsea în anchetă de circa un an de zile pentru niște nereguli ce-i erau imputate de nivel economic, era nevinovat, că până acum a stat singur în celulă și se bucură sincer de compania mea. Conversațiile lui trădau o intenție diferită. Punea întrebări ciudate, insistente, majoritatea având un aer dubios. 

Mi-a povestit cum că, el cunoaște bine zona mea natală, descriind detalii care păreau prea precise pentru a fi întâmplătoare. Acest fapt m’a făcut să privesc cu scepticism toate intențiile lui. Deși încerca să mă tragă de limbă, i-am oferit doar lucruri evazive, câteva povești inventate fără nicio legătură cu realitatea. Cu toate acestea, am observat cum asculta cu mare atenție fiecare cuvânt.

Una dintre aceste întrebări și discuții ciudate, cam la câteva zile de la introducerea lui în celulă, după ce am vorbit despre “ce noutăți mai sunt pe-afară“, mi-a “destăinuit” că el înainte să fie arestat, când dorea să afle “știri”, asculta postul de radio “Europa Liberă”, că a vrut chiar să le trimită o scrisoare despre situația din România, dar că nu a știut cum să procedeze și s’a lăsat păgubaș. Că uneori discuta “știrile”, însă doar cu câțiva prieteni de încredere “din grup“. Am agreat că și eu ascultam câteodată muzică de la “Europa Liberă”, un fapt pe care îl declarasem, dar că de scris, n’am făcut-o niciodată. Că ascultam singur, doar când mergeam acasă la țară…

Avea 34 de ani și, puțin, se pricepea și la muzică… 

Altă dată, o discuție banală, vorbeam de anii copilăriei și povesteam – să treacă timpul – despre cum noi, copiii din sat, confecționam arcuri tari din lemn de corn. La fel, cum se construiau săgețile, din trestie cu “țoghii” (vârfuri) din tablă groasă pe care le ascuțeam și că trăgeam la mare distanță și se înfigeau în pomi. A revenit de multe ori: “-Cam la ce distanță ziceai?”. “-La 50 de metri și mai mult…” răspundeam eu. “-Chiar așa? Poți să mergi la vânătoare cu un arc ca ăsta!… Armă adevărată! Acum, tu poți să faci unul mai tare, nu? Să ajungă la o țintă de 100 de metri! La voi in Vadul Anei se poate…!” Când mi-am dat seama încotro bate, am schimbat subiectul, că satul nu va mai fi nici el în scurt timp, cu puținele case rămase…

Câteva zile mai târziu, în timpul altei anchete, am descoperit că cele pe care i le spusesem apăruseră deja în dosar, consemnate cu minuțiozitate de Col. Toader Dumitru, securistul însărcinat cu cazul. Era clar că individul fusese plasat strategic în celula mea pentru a culege informații și a le transforma în motive de manipulare. Această descoperire nu a făcut decât să-mi întărească hotărârea de a nu ceda presiunilor și de a rămâne vigilent în fața unor astfel de tactici insidioase.

Acea perioadă a fost marcată de strategii complexe din partea securității, menite să submineze psihicul și să extragă informații. Individul care fusese plasat în celula mea nu era doar un coleg obișnuit de detenție. Suspiciunile mele s’au intensificat atunci când am remarcat detalii care ieșeau din comun pentru un deținut obișnuit. Regimul său părea mai „îndulcit” decât al meu. Într’o zi, după ce fusese chemat la ceea ce se pretindea a fi un supliment anchetă, am descoperit sub perna sa mai multe cubulețe de zahăr – un lux la care nu aveam acces. În plus, deținea țigări în cantități neașteptat de mari, era amabil și mi le oferea cu generozitate când vorbeam de cazul meu, un alt indiciu că statutul său era diferit. 

Faptul că acestea ajungeau în celulă nu putea fi explicat decât printr’o complicitate cu autoritățile, cu Securitatea. Aceste privilegii, în combinație cu întrebările stranii și insistența sa de a afla detalii personale, mi-au întărit convingerea că era un turnător plasat strategic. În săptămânile care au urmat, presiunea asupra mea a crescut. Anchetările au devenit mai dese și mai intense, iar ordinea în care eram chemat părea să se sincronizeze cu a sa, probabil pentru a corobora informațiile pe care le furniza despre mine.

Înțelegerea acestei situații m’a făcut să mă retrag și mai mult în mine, să fiu extrem de precaut în fiecare cuvânt pe care îl rosteam. Am învățat să fiu circumspect, să-i povestesc lucruri fără legătură cu realitatea, și aproape în fiecare zi insul ieșea chemat la o nouă “anchetă” pentru “confruntări” – cum zicea. Însă, ceea ce era cel mai greu de suportat nu era doar suspiciunea constantă, ci și conștientizarea faptului că autoritățile aveau la dispoziție astfel de metode pentru a distruge încrederea între oameni. Această experiență a fost o lecție amară, dar mi-a întărit hotărârea de a nu ceda, de a nu permite ca aceste tactici mârșave să-mi înfrângă spiritul.

Un lucru demn de remarcat era modul subtil în care autoritățile încercau să mascheze sursa informațiilor care ajungeau la ei în dosarul meu personal. De fiecare dată când individul era dus la ceea ce se pretindea a fi “o anchetă”, întrebările bazate pe informațiile furnizate de el îmi erau adresate abia după două sau trei anchete. Această tactică avea scopul de a dilua orice suspiciune din partea mea, evitând să creeze o legătură evidentă între discuțiile purtate în celulă și întrebările ulterioare din timpul interogatoriilor. Era o metodă perfidă, menită să creeze confuzie și să împiedice identificarea exactă a turnătorului. Astfel, se urmărea păstrarea unui climat de incertitudine și neîncredere, în care deținutul să devină o potențială sursă de trădare.

Celula noastră era atât de mică încât fiecare mișcare părea să vibreze între pereți, amplificând claustrofobia. Închis între zidurile reci și sub privirile pătrunzătoare ale gardienilor, presat de întrebările șirete ale delatorului, fiecare moment era un test al răbdării și al rezistenței psihologice. Lumina palidă care răzbătea în permanență din becul orb, fie zi ori noapte, adâncea sentimentul de izolare, iar monotonia zilelor era spartă doar de gardienii omniprezenți, fie pentru veghea și controlul la cele ce se întâmplă în celule, programul zilnic obișnuit sau pentru a ne însoți la anchetă.

Confruntarea din Noiembrie 1977

O relatare a unui episod de intimidare și persecuție

Am scris mai pe larg în altă împrejurare cum în Noiembrie 1977, am fost supus unei experiențe deosebit de umilitoare și intimidante, orchestrată de autorități într’un efort de a mă discredita și izola. Totul a început cu decizia lor de a mă prezenta în fața „oamenilor muncii,” o expresie folosită de regimul comunist pentru a da o aură de legitimitate unor practici profund nedrepte.

Am fost escortat de mulți securiști, înconjurat de mașini, într’un convoi ce părea mai degrabă o demonstrație de forță decât o deplasare necesară. Destinația noastră era Căminul Cultural din Brănești, unde o mulțime impresionantă fusese deja mobilizată. Autobuze pline cu elevi, profesori și diverse alte categorii de persoane așteptau, toate aduse acolo pentru a fi martorii unei mascarade judiciare travestite în spectacol public.

Când am ajuns, atmosfera era tensionată, încărcată de priviri curioase, ostile sau indiferente, dar toate marcate de spectrul fricii induse de regim. În fața acestei mulțimi eterogene, au început acuzațiile. Nu era vorba de acuzații legale sau argumentate, ci de o listă de invective menite să mă demonizeze. Reprezentanții Securității m’au prezentat ca pe un „element înrăit,” un individ care asculta postul de radio Europa Liberă – o faptă considerată subversivă de către regim. Am fost etichetat ca legionar, reacționar, antisocial, un dușman al ordinii comuniste.

Acuzațiile nu veneau doar din partea oficialităților. Profesori, persoane pe care le respectasem și crezusem până atunci oneste, au fost constrânse sau au ales să se alăture acestui cor de defăimare. Vocea lor, deși plină de ezitări și contraziceri subtile, a fost auzită de toți cei prezenți. Mai dureros a fost să aud elevi – unii dintre ei, colegi de-ai mei – repetând aceleași acuzații. Chiar dacă erau, probabil, constrânși să participe, efectul vorbelor lor a fost profund. Cum să nu te doară când vezi oameni care, fie din frică, fie din oportunism, devin unelte ale opresorilor?

Scopul acestui spectacol grotesc era evident: să mă stigmatizeze în fața comunității, să mă reducă la tăcere și să mă înjosească. Era o strategie curentă a regimului, o tactică binecunoscută, menită să transforme persoanele critice în paria și să avertizeze pe oricine ar fi avut intenția de a se opune sistemului. Dar, mai mult decât atât, era o încercare de a distruge încrederea în relațiile dintre oameni, de a planta semințele suspiciunii și alienării în fiecare colț al societății.

Această experiență, deși dureroasă, nu m’a înfrânt. Am învățat să văd dincolo de frică și manipulare, să rămân statornic în convingerile mele și să nu cedez în fața unor tactici atât de josnice. Deși regimul comunist încerca să controleze fiecare aspect al vieții și al gândirii, rezistența mea interioară a fost mai puternică decât orice mașinărie opresivă.

Privind în urmă, confruntarea din Noiembrie 1977 este o mărturie a puterii care m’a fortificat, într’un sistem care a încercat să elimine orice formă de opoziție. Este un episod care îmi amintește că, oricât de întunecată a fost perioada, curajul individual și credința în adevăr nu pot fi suprimate cu adevărat.

În acești ani, urmăream, bineînțeles, și ascultam postul de radio Europa Liberă, iar emisiunea muzicală „Metronom” coordonată de Cornel Chiriac, avea un loc special în sufletul meu. Popularitatea acestei emisiuni era uriașă în România, deși postul Europa Liberă emitea clandestin din Germania de Vest, și reușea să fie recepționat cu tot bruiajul pe care îl încercau autoritățile comuniste. Curajul de a asculta emisiunile era însă riscant, deoarece ascultătorii descoperiți puteau fi persecutați, judecați și arestați de autorități. Notorii erau comentariile deosebit de critice pe care Cornel Chiriac le presăra în cadrul emisiunilor sale la adresa regimului, motiv pentru care, se pare, și-a pierdut viața, deși rolul Securității în regizarea acestei acțiuni încă nu poate fi probat, dar nici exclus. Datorită lui, s’a format o întreagă generație de tineri anticomuniști.

Cornel Chiriac a fost, din păcate, ucis de Mario Gropp, o tragedie ce a marcat profund tineretul care îl asculta și îl aprecia în cel mai înalt mod. În 1975, rămășițele lui Cornel Chiriac au fost aduse la București, unde au fost îngropate la cimitirul Reînvierea din cartierul Tei – Colentina. Am vizitat de multe ori locul de la crucea lui Cornel, un loc ce devenise un punct de pelerinaj și întâlnire tacită pentru tinerii care împărtășeau aceeași admirație față de curajul și talentul său. În aceste vizite, am avut ocazia să o cunosc și pe mama lui Cornel, o femeie de o noblețe sufletească rară, care împărtășea povești despre fiul ei și despre valorile pe care acesta a încercat să le transmită prin emisiunile sale de muzică și comentariile aspre la adresa regimului.

Aceste momente, deși încărcate de tristețe, erau și un prilej de solidarizare al tinerilor, o dovadă că, în ciuda represiunilor, spiritul libertății și al adevărului nu putea fi complet înăbușit.

Nicolae Niță
(Amintiri)