Invazia trupelor sovietice a reprezentat pentru multe familii o perioadă de suferință profundă și pierderi materiale. În contextul acestor vremuri tulburi, povestea bunicului devine un exemplu elocvent al impactului devastator al războiului asupra oamenilor obișnuiți.
Confiscarea bunurilor
Bunicul, fiind un om înstărit, a devenit rapid o țintă pentru trupele sovietice care au invadat regiunea. Soldații au intrat în gospodărie și au prădat magaziile curții – un act de confiscare brutală, care a lăsat familia într’o situație vulnerabilă. Printre bunurile luate se numărau, alimente, băuturi și alte resurse necesare traiului de zi cu zi, alături de confiscarea multor animale: două juncane, patru cai, mai multe oi, s.a.m.d.
Biletul lăsat de soldații sovietici
În urma raidului, soldații sovietici au lăsat un bilet scris în limba rusă care, deși aparent avea scopul de a preveni alte jafuri, conținea un mesaj tulburător. În esență, biletul menționa că aceștia au luat doar o parte din bunuri și îi îndemna pe ceilalți soldați care aveau să vină ulterior să ia cât mai mult posibil. Acest bilet, păstrat de bunicul și arătat celor care au sosit ulterior, ilustrează cinismul și lipsa de orice empatie față de suferințele familiilor afectate.
Monumentul Moța-Marin de la Majadahonda, Spania, este un simbol important al luptei și sacrificiului Mișcării Legionare, fiind dedicat legionarilor Ion Moța și Vasile Marin. Aceștia au fost membri marcanți ai Mișcării Legionare din România, care au luptat și și-au pierdut viața în războiul civil spaniol, în 1937, alături de aliații lor din tabăra naționalistă.
În timpul războiului civil din Spania, Ion Moța și Vasile Marin au considerat că lupta împotriva comunismului era esențială nu doar pentru Spania, ci pentru Europa în ansamblu. Astfel, prezența lor pe câmpul de luptă a fost văzută ca un gest de solidaritate și angajament suprem față de valorile tradiționale și creștine. Sacrificiul lor a avut un impact profund asupra Mișcării Legionare și a fost comemorat de-a lungul timpului prin diverse ceremonii și opere artistice.
“Astăzi, Vineri 24 Iunie 1927 (Sf. Ioan Botezătorul), ora zece seara, se înființeazã: “LEGIUNEA ARHANGHELUL MIHAIL”, sub conducerea mea. Să vină în aceste rânduri cel ce crede nelimitat. Să rămână în afară cel ce are îndoieli.
Fixez ca şef al gărzii de la Icoană pe Radu Mironovici.”
De-aș putea să dau o lege, de-aş avea putere’n stat I-aș chema la judecată pe acei ce ne-au furat Pe acei ce ne pun taxe și ne-au jupuit și pielea Chiar în fața națiunii să-și justifice averea!
Pentru ei aș da o lege ca să stea închiși pe viață, Fără dreptul la recurs, fără dreptul la speranță! Să nu-i judece instanța, ci să-i judece poporul Iar din oase de martiri să le ridicăm Pretoriu!
Ca să-i judece și-aceia ce-au murit s’avem o țară Precum soarele pe cer într’o zi de primăvară Aruncați în gropi comune… sorbind cupele durerii Sǎ ridice Neamul nostru pe Taborul Învierii.
N’am să tac, când vor dușmanii ăstei Țări îngenuncheate, Chiar de legea lor nedreaptă mă va condamna la moarte, Am să strig la toți copiii ăstui neam de daci și Sfinți Și în ceruri voievozii strigă toți să vă treziți!
N’am să tac, când strigă’n mine toți eroii noștri morți La Posada și Rovine, Horea, Cloșca trași pe roți. Ei au fost zdrobiți cu roata și uciși pe Dealul Furcii, Au gustat și ei calvarul, ca Hristos pe drumul Crucii.
Ați plecat pe drumul morții într’o noapte rece, Paișpe camarazi legați, funii paisprezece… Căpitane, Căpitane, azi pe jertfa voastră, Am sădit sămânță nouă, floarea românească.
V-au pus lanțuri la picioare, șerpii de dudău Lângă fiecare frate, pus-au un călău, Căpitane, Căpitane, cete îngerești Străjuiau pe drumul morții de la Tâncăbești.
Christos a înviat, creştini!… Din morţi, Christos a înviat!… E zarea plină de lumini Şi parcă Serafimi de crini Străbat văzduhu ‘n lung şi’n lat: Creştini, Christos a înviat!…
In toate, Duhul Lui cel sfânt, Trimite har de viaţă nouă, Şi tuturor de pe pământ Le pune’n inimi câte-un cânt, Şi râde’n bobu’ cel de rouă, In care Cerul stă răsfrânt…
Surâsul Lui e-acel pe care Il cerne salcia pe ape; El toarce’n fiecare floare Un fir de aur smuls din soare Şi’n vadul milei Lui, încape Chiar viermele, să se adape!…
Strivitul fir de iarbă verde, Sub mângâierea Lui, re’nvie; Pe toţi El vine să-i desmierde, La toţi aduce bucurie; Credinţa’n El cine nu-şi pierde, Rămâne viu în vecinicie!…
Si’n timp cel El stă sus, în slavă, Atâtor neamuri, drept comoară, – Un singur Neam, – un neam-otravă, – De l-ar avea iar, om , – să moară, – Cu ură crâncenă, grozavă, L’ar răstigni a doua oară!… Vasile MILITARU
