Garda de Fier

Nu găsesc nimic mai interesant, în ordinea realităţilor umane, decât actul creaţiei. Tot ce se leagă de această creaţie omenească — laboratorul, şantierul, masa de scris, atelierul, obiceiurile sau ritualurile creatorului — mă interesează până la obsesie. Poate răzbate şi aici străvechea curiozitate a cercetătorului pentru taina de nepătruns a Naturii, uimirea fața de nesfârșitele ei forţe de creaţie. Căci, întocmai după cum ne fascinează în Natură misterul acestei zămisliri neodihnite — mă încântă în viața omului, înainte de toate, eforturile sale creatoare: geniul, munca, deznădejdea, drama creaţiei.

Lucian Blaga locuieşte spre marginea oraşului, la pensiunea Bois Fleury, Riedweg 17. Sunt numai copaci bătrâni şi grădini pe aici; iar la câteva zeci de metri în spatele casei, începe pădurea de brazi care acoperă coastele dealului și coboară până jos, pe malul Aarei. Din veranda etajului unde se găsesc cele două camere ale familiei Blaga, se zăreşte, în dimineţile frumoase, Jungfrau. Privirea se aşază peste acoperişurile roşii ale caselor invadate de grădini. Totul se caţără, aici, la Berna: iedera, trandafirii, arbuştii. Şi atunci cînd plantele nu se mai pot înălţa pe ziduri sau pe copaci — bernezii le ridică, în glastre, cat mai sus. Balcoanele şi ferestrele sunt încărcate cu muşcate roşii…

Pe această verandă, cu un asemenea peisaj în faţa ochilor, trebuie să fie destul de greu de scris filosofie. Este însă un admirabil loc de visat, de meditaţie. Şi este, fără îndoială, locul ideal pentru lecturi.

— Eu însă citesc tot mai puţin de la o vreme, îmi mărturiseşte Lucian Blaga. Aproape că nu mai pot începe o carte, fără ca să nu pierd şirul la fiecare pagină, gândindu-mă la „sistemul”‘ meu… Înainte vreme citeam foarte mult, şi în toate direcţiile. Nădăjduiesc că va veni o vreme, după ce voi fi încheiat de gândit şi scris sistemul meu de filosofie, când voi putea din nou citi până la istovire…  

CULTURĂ ŞI METAFIZICĂ

Blaga vorbeşte rar, aproape silabisind fiecare cuvânt, şi te priveşte în ochi, concentrat — dar ai senzaţia că privirile lui trec peste tine, şi nu o dată te simţi ispitit să întorci capul, să întâlnești şi tu năluca pe care o ţinteşte el. De altfel, după cum am avut prilejul să mă conving de mai multe ori la Bucureşti, Blaga arareori e bucuros să poarte o conversaţie. Rămâne tăcut în mijlocul celorlalţi, şi tăcerea aceasta se prelungeşte câteodată tulburătoare…

— Sunt încă la vârsta care îmi permite oricât de multe şi de variate lecturi, spun eu. Ceea ce poate părea mai grav, păstrez încă cea mai bună idee despre lectură. O socotesc, în orice caz, ca un excelent mijloc de verificare a „bărbăţiei” unui om de cultură, a rezistenţei sale spirituale. Lecturile, ca şi „influenţele”, sunt un instrument de selecţie. Cei care nu au destulă vitalitate, şi [au] o foarte aproximativă forţă de creaţie — sucombă „influenţelor”, lecturilor, culturilor străine în general. Ceilalţi — şi mă gândesc la un Cantemir, la un Hașdeu, la un Eminescu — ies din această probă de foc întăriţi, şi personalitatea lor se rotunjeşte mai biruitoare… De altfel, cum am spus-o de nenumărate ori, sînt convins că enciclopedismul şi universalismul sunt notele dominante ale structurii culturii româneşti. Şi sunt bucuros că verific încă o dată această observaţie a mea chiar în cazul dumitale: poet, dramaturg, eseist, filosof. Dar în filosofie, câte probleme ai atacat: logică, teoria cunoaşterii, teologia, morfologia culturii, metafizica…

—  Şi  vor veni  în  curând şi alte probleme, adaugă Lucian Blaga. Nu pentru că ţin cu orice preţ să fiu „universal”, cum spui, ci pentru că sistemul meu de filosofie se desfăşoară simfonic. Vor fi, probabil, cinci trilogii: după trilogia cunoaşterii şi a culturii, încheiate şi tipărite, va urma o filosofie a biologiei, una a esteticii şi moralei, şi apoi o metafizică. Ai observat însă că, de pe acum, acord o mare importanţă metafizicii, ultimul volum al fiecărei trilogii încercând o încununare a celorlalte şi o valorificare metafizică a problemelor dezbătute…

—  Ceea ce admir mai mult în opera dumitale filosofică, îi mărturisesc eu, este curajul creaţiei. Astăzi, cînd filosofii de-abia îndrăznesc să atace două-trei probleme, dumneata ai curajul de a gîndi asupra tuturor problemelor de filosofie, după ce, în prealabil, te-ai silit să înmulţeşti chiar numărul acestor probleme, descoperind,  bunăoară,  garnitura categoriilor  subconştientului.

Este un curaj pe care, de la Hegel, nu l-a mai avut nici un filosof european. Îmi dai voie să-ţi spun că eu văd şi în această sete de creaţie filosofică a dumitale, o trăsătură specifică culturii româneşti moderne? Curajul creaţiei şi obsesia universalului alcătuiesc cea mai frumoasă tradiţie a romantismului românesc. Iar acum, după Unire, încercăm să intrăm în istoria Europei printr-o valorificare integrală şi românească a existenţei. Alături de Nae Ionescu, ale cărui universale preocupări şi rară vocaţie metafizică sînt cunoscute tuturor studenţilor de la 1920 încoace — dumneata  înalţi  cultura   românească   pe   adevăratul său nivel.

Vasile Băncilă a avut dreptate dându-le ca pildă de „energie românească”…

— Vasile Băncilă este cel mai preţios exeget al operei mele filosofice dintre tineri, spune Lucian Blaga. In general, dacă mă gândesc la generaţia tânără, eu nu am de ce mă plânge; mai ales în ultimii ani, eforturile mele au fost urmărite cu multă simpatie… Spuneai însă adineauri că ţi se pare curajoasă încercarea mea de a clădi un sistem complet de filosofie. Îndrăznesc să adaug că această încercare este, după câte ştiu eu, cu totul personală. Nu pot afirma că stăpânesc în întregime istoria filosofiei, până în amănunte, însă în tot ce am citit n-am găsit nimic asemănător sistemului meu. Subliniez acest lucru pentru că am auzit spunându-se din anumite cercuri, că sistemul meu filosofic nu are nimic original…

— Cred că în acele cercuri nu eşti citit, adaug eu. Lucrurile acestea se întâmplă adeseori la noi în ţară. Pentru că, dacă ţi se poate reproşa ceva, deocamdată, este tocmai efortul dumitale neodihnit de a gândi toate lucrurile de la capăt, şi de a dobândi rezultate atât de originale încît adeseori surprind şi paralizează… Bunăoară, nu o dată am auzit oameni spunând despre lucrările dumitale de filosofie a stilului, că nu sunt decât comentarii asupra cărţilor lui Spengler, Frobenius sau Alois Riegl deşi în Orizont şi stil subliniezi de mai multe ori deosebirile dintre aceşti gânditori şi poziţia dumitale. Descoperind matca stilistică în inconştient, şi nu în peisaj, ca Frobenius; dovedind că fenomenul culturii nu poate fi comparat unui organism autonom, care apare aproape parazitar în istorie, înzestrat cu un anumit destin biologic şi având, deci, o anumită limită de vârstă — cum afirmă Spengler; dovedind mai ales că un stil nu e monolitic, şi că nu poate fi explicat printr-o singură valenţă — dumneata te deosebeşti net de aceşti gânditori contemporani.

— Iar în cartea care stă să apară în Editura Fundaţiilor Regale Geneza metaforei şi sensul culturii, lucrurile acestea sunt din nou lămurite. Sensul pe care îl acord eu „culturii”, nu cred că se mai întâlneşte la vreun autor.

Pentru mine, cultura este modul specific de a exista al omului în Univers. Este vorba de o mutaţie ontologică, mutaţie care deosebeşte pe om de celelalte animale, şi care e rezultatul eforturilor omului de a-şi revela Misterul. Omul singur este creator de cultură, şi aceasta datorită trăirii sale intru mister şi revelare. Omul, încercând să-şi reveleze misterul, în ale cărui dimensiuni singur trăieşte — creează cultura. Nu-ţi pot rezuma toate concluziile cărţii mele, Geneza metaforei, dar e destul să-ţi spun că eu consider stilul ca o intersecţie a două finalităţi; pe de o parte omul încearcă să-şi reveleze misterul, pe de altă parte Marele Anonim, prin frânele transcendentale, zădărniceşte această încercare tocmai pentru a menţine echilibrul în Univers, şi a sili pe om să-şi realizeze condiţia sa de creator de cultură. Matca stilistică aşa cum o definesc eu, ca o garnitură de categorii abisale, para-corespondente categoriilor conştientului — este frâna transcedentală prin care Marele Anonim se apără împotriva încercărilor omului de a i se substitui, revelând şi creând misterul…

—  Dintr-un fragment publicat într-o revistă, întrerup eu, înţeleg că oferi o cu totul altă explicaţie deosebirilor dintre cultură şi civilizaţie, care au dat atît de mult de lucru gînditorilor şi istoricilor din ultimii douăzeci de ani.

—  Întocmai. Cultura răspunde existenţei umane Intru  mister şi revelare, iar civilizaţia răspunde existenţei intru autoconservare şi securitate. Intre  ele nu există  deosebiri de vârstă biologică, aşa cum crede Spengler cînd afirmă că orice cultură se transformă, îmbătrânind, în civilizaţie — ci o deosebire profundă de natură ontologică. Creaţia culturală este o plăsmuire a spiritului omenesc de natură metaforică, destinată adică să reveleze un mister prin mijloacele metaforice; şi ca atare poartă constitutiv o pecete stilistică, pentru că eu am dovedit că orice încercare de revelare a misterului se face numai prin matca stilistică. Pe câtă vreme civilizaţia este o plăsmuire a spiritului omenesc în ordinea intereselor vitale, a securităţii şi autoconservării, şi n’are intenţia să reveleze un mister. De aceea civilizaţia poate avea o pecete stilistică, dar aceasta este numai un reflex; tot ce omul lucrează pentru confortul şi securitatea sa — un plug, o armă, o unealtă — se impregnează prin imitaţie, printr-un soi de mimicry, de semnele unui stil…

— Cunosc în parte capitolul unde ai dezvoltat această teorie, care mi se pare cu totul originală, şi bine întemeiată. Ceea ce mă încîntă şi mai mult, este importanţa pe care o acorzi finalităţii, problemei teleologice în genere.

— Cred că nici unul dintre filosofii contemporani nu se luptă atât de mult cu această problemă supremă, cu întrebarea ultimă: de ce este lumea astfel făcută? Pentru care scop? In cărţile mele, şi mai ales în trilogiile care vor urma, nu mă feresc niciodată sa încerc dezlegarea acestor întrebări.  

PROBLEMA MORŢII  

— Filosofia, ea însăşi, mi se pare zadarnică dacă nu dezleagă asemenea întrebări ultime, îi mărturisesc eu. Şi dacă dragostea pe care o avem pentru filosofie a început, de la o vreme, să se răcească, este numai datorită acestor întrebări ultime, în faţa cărora cei mai mulţi dintre filosofi, şovăiesc. Cred, bunăoară, că nici un filosof nu are dreptul să şovăiască în faţa problemei morţii. Pentru mine cel puţin, s’au făcut nenumărate greşeliîn dezbaterea acestor probleme. Filosofii au  atacat problema nemuririi sufletului, ceea ce este cu totul altceva decît problema supravieţuirii post-mortem. Nemurirea presupune mîntuire, beatitudine, autonomie; supravieţuirea, dimpotrivă, este încă legată de dramă, de destin, şi, într-un anumit sens, chiar de condiţia umană. Observă că aproape toate religiile se luptă cu problema nemuririi sufletului — lăsând deschisă problema nemuririi pînă la, sfârșitul lumii, adică până la ieşirea din veac, la oprirea timpului. în ceea ce mă priveşte, cred că în toate religiile, ca şi în superstiţiile tuturor popoarelor, se găsesc urmele unor anumite experienţe, străvechi, care astăzi, în actuala condiţie mentală a omului, nu mai sînt, în majoritatea lor, accesibile. Dacă teza mea e justă, atunci suntem îndreptăţiţi să căutăm în istoria religiilor, în folclor şi în etnografie — documente, urme de experienţe concrete, cu ajutorul cărora să putem ataca dintr-un alt punct de vedere problema morţii, adicăa supravieţuirii sufletului, lăsînd deschisă problema nemuririi…

— Cunosc tezele dumitale din studiul Folclorul ca instrument de cunoaştere, răspunde Lucian Blaga. Iți mărturisesc că încă nu m-am gândit la problema morţii. Eu meditez problemele filosofiei pe rând, şi deşi mă gândesc, fireşte, la mai multe din ele —nu abandonez o problemă până ce nu am dezlegat-o definitiv. Cu toate acestea, ca unul care am trăit toată copilăria la sat, înţeleg foarte bine ce vrei să spui. Moartea pentru cei de la sat, are o cu totul altă semnificaţie decât pentru orăşeni. Sufletul mortului pleacă să-şi întâlnească fraţii, rudele, prietenii, în lumea cealaltă. Este vorba deci, de o nouă comunitate a „celor duşi”. De aceea nici durerea în faţa morţii nu este atât de tragică, la sat. Îmi amintesc plânsul mamei la moartea unui fecior pe care-l iubea ca ochii din cap. Ei bine, era un plâns liniştit, împăcat…

— Durerea se manifestă aproape întotdeauna în rituale, într-o comunitate organică, adaug eu. La sat, şi uneori chiar şi în mahalalele bucureştene, jalea este mai mult o lamentaţie rituală decât manifestarea durerii disperate a omului despărţit de fiinţa care i-a fost dragă. Lamentaţie rituală pe care o fac, după cum ştiţi, şi oameni străini, bocitoarele… De altfel, întreaga viaţă a omului care participă la o comunitate organică, este trăită cu o semnificaţie trans-individuală, simbolic. Cînd un indian mănîncă, el crede că săvârșește un sacrificiu „zeilor trupului”. Haina pe care o poartă un malaezian, desenele ei sau forma, comunică celorlalţi starea lui civilă, intenţiile lui, bucuria sau tristeţea lui. Omul nu e niciodată singur într-o asemenea societate organică. De aceea nici moartea nu e atât de năpraznică…  

SATUL — CENTRUL LUMII  

—  In cartea mea, Geneza metaforei şi sensul culturii, am dedicat un întreg capitol Satului, dezvoltând tocmai această conştiinţă de care dă dovadă săteanul că trăieşte în centrul Lumii. Geografia în care îşi fixează săteanul locuinţa, este o geografie mitologică. Viaţa satului, în întregimea ei, are un sens cosmic, totalitar.

—  Imi dai voie să-ţi spun, îl întrerup eu, că în toate culturile autentice locuinţa e concepută ca un „centru al lumii”, iar de cele mai multe ori un anumit stâlp este considerat „axa Universului”. Vechile oraşe — Babilon, Roma, Ierusalim,  Bankok  etc. — sunt şi ele, în conştiinţa locuitorilor, concepute ca centre ale Lumii.

Orăşenii au pierdut această conştiinţă de-abia la începutul timpurilor moderne, odată cu revoluţia industrială….

—  Problema are pentru mine o atracţie cu totul specială, continuă Lucian Blaga. Pornind de la „geografia mitică” în  care e situat satul, de la conştiinţa naivă a săteanului că se aflã în centrul Lumii— am ajuns să descopăr ceea ce eu numesc „vârstele adoptive”, şi prin care îmi explic deosebirile dintre cultura majoră şi cultura minoră. „Vârsta adoptivă” a omului nu are nimic de-a face cu vârsta reală, biologică. Intr-o cultură majoră, copiii sînt creatori de istorie şi cultură majoră; de exemplu Ioana d’Arc, Mozart, Rimbaud.Cultura minoră este creaţia oamenilor care au ca „vârstă adoptivă” copilăria; o conştiinţă naivă, cosmocentrică, fără simţul perenităţii. Am arătat toate lucrurile acestea, pe larg, în primul capitol al cărţii mele. Mi se pare foarte greu de precizat, însă, dacă una din aceste culturi — majoră  sau minoră — este superioară celeilalte. Fiecare din ele au calităţi şi defecte care le sunt proprii. Un lucru este însă evident: cultura minoră, creată de oameni de orice vârstă, care având toţi ca „vârsta adoptivă” copilăria — nu este o fază preliminarie, o etapă necesară în drum spre „maturitate”,  spre cultura majoră. Ea este autonomă, şi poate exista mii de ani de-a rândul, fãră să se transforme — cum cred gânditorii  morfologiei  ciganiciste — într-o  cultură majoră. Este drept că aceste transformări au loc câteodată, dar ele nu sînt necesare, nici fatale…  

DESTINE ROMÂNEŞTI  

— Nimeni nu poate pune la îndoială „autenticitatea” dumitale, românismul şi naţionalismul dumitale — îi mărturisesc eu. De aceea, elogiul pe care îl aduci, în atâtea cărţi, creaţiei culturale. Si eforturile pe care le faci de a funda metafizic acest elan creator — mi se par nu numai preţioase, dar şi absolut necesare, pentru a lămuri unele confuzii care se fac în cercurile naţionaliştilor români. Opera dumitale, literară şi filosofică, este atât de rotunjită şi atât de „românească”, încât nimeni n-ar avea curajul, astăzi, să afiime despre dumneata că eşti „livresc” şi „occidentalizat”. Şi cu toate acestea, dumneata defineşti omul: creator de cultură, şi cel mai mare elogiu pe care îl poţi aduce unui om este această forţă de creaţie. Am spus şi eu, de nenumărate ori şi în felurite chipuri, cam acelaşi lucru. Cuvintele dumitale însă au altă greutate, şi de aceea mă bucur, ştiind că ele vor fi primite cu mai mare uşurinţă…

—   S-au făcut, şi se vor mai face confuzii în această   dezbatere a valorii culturii, răspunde Lucian Blaga. Îndeosebi cei care gândesc sub influenţa teoriilor pesimiste ale morfologiei culturii, cei care socotesc cultura un organism celular, care se naşte parazitar în istorie, îmbolnăvind pe om — găsesc motive să nu creadă în eficienţa creaţiei culturale…

—  Mă bucur că întîlnesc în teoriile dumitale aceeaşi valorificare optimistă a culturii, pe care am dobândit-o şi eu, plecând de la cu totul alte premise. Cercetând simbolismul funerar la anumite popoare primitive şi arhaice, am observat un lucru semnificativ: simbolismul începea să se organizeze în „sistem”, în „metafizică”, numai cînd se aplica asupra morţii şi „eternităţii”. Cultura începe prin a fi o prelungire a vieţii, o promovare a principiilor creatoare şi vitale. Nicăieri nu apare oboseala, tristeţea sa, disperarea omului. Dimpotrivă, dacă se poate vorbi de ceva optimist în viaţa omului „primitiv” — este tocmai acest act al creaţiei de cultură. Departe de a despărţi pe om de Natură, de a-1 izola în mijlocul Cosmosului — cultura solidarizează pe om, în acelaşi timp cu Viaţa şi Eternitatea…

—  Omul nu devine om aecit încercând să-şi reveleze Misterul, adică creând cultură, – spune Lucian Blaga. Alt scop mai nobil, in viaţă, nu are. Chiar şi atunci cînd încearcă să se dezlipească de viaţă, de istorie, şi să se „mântuiască”, să trăiască „în absolut” — chiar şi atunci creează cultură. Căci filosofiile, religiile, misticile umane, oricât de „absolută” ar fi experienţa care le precede, sunt şi ele creaţii culturale, adică au caracter metaforic şi participă la o matcă stilistică…

—  De aceea nu văd destinul României decât ca un destin cultural — adaug eu —, valorificând adică existenţa, „experienţa românească”, prin creaţii spirituale. De forţa creatoare a neamului nostru nu ne mai putem îndoi. In Spaţiul Mioritic,  dumneata ai încercat să găseşti matca stilistică a acestor forţe creatoare. Ițimărturisesc că eu sunt impresionat de omogenitatea lingvistică şi culturală a culturii populare româneşti — iar pe  de altă parte, de obsesia universalului în cultura cărturărească românească. Mi se­pare că realităţile acestea istorice ne indică precis drumul pe care îl va urma cultura românească modernă — şi pe care îl pot rezuma în două cuvinte: Omul Universal. Românii nu pot crea „fragmentar”, nici „specializat”, ca în Apus.

—   Este foarte explicabil pentru mine, de ce românii nu pot crea specializându-se — spune Lucian Blaga. Cultura românească este o cultură minoră, având ca „vârstă adoptivă” copilăria. Un copil trăieşte cosmocentric. Ţăranul de pretutindeni, dar mai ales, ţăranul român — care se păstrează şi astăzi autentic — este un politehnician. El singur e arhitect, plugar, cântăreț, zidar. Fireşte,, există şi la sat o diviziune a muncii, dar ea e infinit mai puţin riguroasă ca la oraş. Viaţa satului e totalitară şi cosmocentrică…

—   De aceea astăzi, cînd Europa occidentală este compusă din culturi majore şi participă la „vârsta adoptivă” a maturităţii, cred că noi, românii, avem misiunea de a crea un om universal, altui decât cel întrupat de greci sau de Renaştere. Eu văd în „sistemul”‘ dumitale unul din semnele care vestesc acest „om universal” românesc…

ŞANTIERUL  

Domnişoara Isidora Blaga, care a împlinit de curând şapte ani, şi îi plac poveştile româneşti şi urşii Bernei — a fost cu noi la Grădina zoologică. Sunt foarte mulţi copii aici, şi câțiva măgăruşi, câțiva poney cuminţi, îi plimbă de jur împrejur pe alei. Isidora Blaga, așteptându-și rândul la poney, încearcă să se împrietenească repede cu o capră pitică. Un soi neobişnuit de capremărunte ca jucăriile, blânde, veşnic înfometate…

Îmi amintesc că în „trilogia” următoare, Lucian Blaga va dezvolta filosofia biologică. Ştiu din alte convorbiri ale noastre cît de mult îl preocupă problemele de biologie, şi cit a citit în acest domeniu. Il întreb cînd are timp să cerceteze atâtea domenii, şi cum poate lucra atât de spornic.

— De la o vreme, după cum ţi-am mărturisit, citesc foarte puţin şi numai în directă legătură cu problema care mă preocupă.

Îmi adun sau îmi împrospătez materialul. In biologie, totuşi, am citit în ultimii ani destul. Cred că şi aici, ca pretutindeni, ochiul nespecialistului e învrednicit să vadă lucruri noi, şi, mai ales, să înţeleagă mai adânc legile vieţii… Iți mărturisesc că lucrez foarte greu. Redactez de obicei dimineaţa, între 8 şi 10, înainte de a porni la slujbă. Prima redacţiune suferă însă transformări radicale. Sunt ispitit întotdeauna să concentrez prea mult gândirea, să o reduc aproape la formule. De aceea revin de mai multe ori asupra manuscrisului, corectez, adaug, amplific. In cele din urmă îl dictez pagină cu pagină, pieptănându-l încă o dată. Pe copia astfel transcrisă fac ultimele revizuiri înainte de a-l da la tipar. Asta nu înseamnă, fireşte, că nu mai revin în şpalturi, sau câteodată chiar în pagină…

—  Lucrez greu, continuă Lucian Blaga. Şi de aceea mă felicit de cei şase ani de gazetărie la „Patria” şi la „Cuvântul”, în care am învăţat să scriu zi la zi, cu sau fără „inspiraţie”.  Cred şi eu că gazetăria este de mare folos pentru un scriitor. Intr-un anumit sens este folositoare chiar şi gânditorului, căci îl dezbăra de superstiţiile termenilor tehnici, îl învaţă să scrie curgător, pe înţeles, îl hotărăşte să-şi exprime gândul într-o formă frumoasă, aşa cum făceau filosofii din alte vremuri…

—  In afară de forma fascinantă a scrierilor dumitale filosofice, îi spun eu, mă încântă mult „autonomia” cărţilor dumitale; fără note, fără trimiteri erudite, fără citate. Doar dacă din loc în loc se întâlnesc numele câtorva gânditori contemporani. Aşa cum sînt scrise cam toate marile cărţi ale filosofiei…

—  Pentru mine, spune Lucian Blaga, filosofia este înainte de toate o necesitate organica, vitală. Gândesc — pentru că nu pot face altfel. Şi aşa am fost întotdeauna. In copilărie eram foarte religios. Petreceam ceasuri întregi în rugăciune, spunând Tatăl Nostru. în afară de rugăciune, nu iubeam altceva decât jocul… De altfel, un amănunt semnificativ: eu n-am vorbit până la 4 ani. Părinţii m-au dus pe la doctori, înspăimântați, socotindu-mă mut. Intr-o seară, mama m-a luat de o parte şi a început să-mi vorbească prieteneşte: „Nu ţi-e ruşine ţie, băiat mare, să nu vorbeşti? Vrei să ne faci de rîsul oamenilor din sat? Nu vezi că toţi copiii de vârsta ta vorbesc de un an si mai bine?” Înțelegeam tot ce-mi spunea mama, dar nici în seara aceea n-am vorbit. De-abia a doua zi, am început deodată să vorbesc, dar mi-era atât de ruşine încât ţineam mâna streaşină la ochi…

In dimineaţa aceasta soarele răzbate şi prin aceşti copaci bătrâni, crescuţi aproape fără vîrstă pe terasa zidului cetăţii vechi. Pe aici se plimba Maria Rilke, pe una din aceste bănci se odihnea el, cu privirile deasupra oraşului.

—  Era locul favorit de plimbare şi de meditaţie al lui Rilke, spune Lucian Blaga. Şi tot aici venea prietenul meu Marti, scriitor elveţian, care a murit acum câțiva ani. Apartamentul lui e chiar deasupra zidului, acolo…

Imi arată una din acele case din secolul XIV—XV, aşa cum s-au păstrat sumedenie în Berna. Odată, am urcat chiar, cu toţii, scările ce duceau la apartamentul lui Marti. Treptele de lemn lustruite, curate, îşi purtau cu vrednicie secolele…

—  Cât e de puternică tradiţia elveţiană, îmi spune Blaga. Am fost o dată invitatul unui prieten de-al meu la ţară, în satul lui. M-a dus la primărie, şi mi-a arătat stemele familiilor din sat. Mi-a mărturisit cu mândrie că stema familiei sale este din secolul al Xll-lea! Ţăranii aceştia elveţieni au uneori un trecut mai cert decât multe familii aristocratice europene. Şi cu toate acestea, au rămas la ţară, opt veacuri în acelaşi loc, şi feciorii au continuat munca părinţilor fără ispita evadării…

Puţini cărturari români cunosc şi înţeleg mai bine satul ca Lucian Blaga. Are şi acum nostalgia unei ferme la ţară, unde să se poată retrage, să-şi trăiască viaţa aşa cum o înţelege el. Unul din cele dintîi lucruri pe care mi le-a arătat la Berna, a fost o fermă din vecinătate, o adevărată industrie casnică elveţiană, cu grajduri mari, în care se găsesc şi prinzătoare de muşte, ca să nu sufere prea mult vitele. Aici vine deseori Lucian Blaga, cu Isidora, şi priveşte cum se mulg vacile. Doamna Blaga are pentru amândoi aceeaşi surâzătoare înţelegere (…)

„Vremea”, Anul X, Nr. 501, 22 August 1937, p. 10-11.