Garda de Fier

Ceea ce s’a petrecut la 6 Septembrie nu seamănă cu nimic din ce a fost până acum în istoria neamului ro­mânesc. Să recapitulăm, în­cepând aşa:

Românii la venirea ungurilor

De un an şi jumătate, cei mai mulţi dintre noi erau trimişi — şi plecaseră fără tocmeală — să vegheze cu armele’n mâini la hotarele ţării pândite de lăcomia ce­lor cari aşteptau doar momentul prielnic. ,,Cu armele’n mâini” e doar un fel de a spune, o blestemată deprindere euforică, pentrucă, cinstit vorbind, eram cu mâi­nile goale, iar nădejdea s’a văzut că tot la „pieptul de aramă” se refugia, în care generozitatea celui dintâi bard al înzestrării oştirii plantase legendarele şapte vieţi. Aşadar, proporţional, aritmetic, superioritatea sta de partea noastră! Cine mai era ca noi? Intr’adevăr, cine mai era ca noi… Citeşte în continuare →

Prof. Vasile Băncilă

Ministerul Educațiunii Naționale, Cultelor şi Artelor continuă treptat şi sistematic, în ritmul total al Statului, – fără ură şi fără părtinire, – numirea celor ce vor avea, de azi înainte, o mare şi grea răspundere în legătură cu exercitarea atribuțiunilor de Stat.

Deocamdată înregistrăm cu o deosebită satisfactie sufletească prezența în posturile de răspun­dere din Minister a unor elite ale culturii şi intelectualității româ­neşti.

Numim pe d-nii prof. Tr. Herseni şi V. Băncilă, primul ca secretar general, al doilea ca director al învățământului secundar.

Bucuria ne este cu atât mai mare, cu cât evenimentul vine să spulbere definitiv o atmosferă grea şi plină de suspiciuni ce a planat în ultimul timp, în acest Minister.

Reprezentant autentic al cul­turii şi filosofiei româneşti, prof. V. Băncilă a urmat, fără deviere, linia destinului său cu siguranța şi convingerea omului care are o misiune deosebită de îndeplinit pe lume. Rareori o existență de om s’a putut identifica, într’un grad aşa de înalt cu idealul ur­mărit, — ideal de înaltă ținută morală şi de o perfectă onesti­tate profesională şi ştiințifică, purtând în aceiaş timp pecetea unei modestii rare. Citeşte în continuare →

Desenul: Demian

“Universul Literar”, Anul LII, Nr. 11, Marţi 20 Aprilie 1943
Cel mai mare eveniment biblic, din viaţa Domnului Isus Hristos, — În­vierea din mormânt, — este cel mai mare eveniment sufletesc din viaţa po­porului român. Este prilejul întâlnirii supreme a vibraţiilor de credinţă, mângâere şi de nădejdea sufletului nostru creştin, cu revărsarea bucuriei celei mai mari minuni dumnezeeşti, „Invierea din morţi”.

Sufletul
 omenesc, prin structura divină a creaţiunii sale de a fi nemuritor, găseşte intuiţia concretă a credinţei sale în nemurire, în faţa marei mi­nuni a învierii Domnului şi a puterii sale divine, de a săvârşi minuni asupra celor morţi. Căci dacă sufletul este, cum spunea odată Goethe, cea mai frumoasă parte din fiinţa omnească, ce face să tresară si să vibreze viaţa în noi, tot sufletul se înalţă cu tresăriri de viaţă si de nemurire către strălucirea Invierii, ca si florile de primăvară către lumina si căldura soarelui. Citeşte în continuare →

Desenul: F. Micoş

Cu mânile încrucişate peste pântecul aco­perit cu pestelca-i ţesută în in, cu capul aplecat pe piept şi buzele strânse într’o du­rere înfrântă, îşi târăşte picioarle tăbăcite în faţa Precistei, ca în fiecare seară înainte de culcare.

Se opreşte privind straniu, la icoana de lemn învechit şi mâncat de carii unde chipul Fecioarei cu Pruncul în braţe, înegrit de timp, a dispărut cu totul în umbra ştergarului din borangic, pe care doar câte o frântură de rază a candelei — singura luminiţă ca un opaiţ din odae — îi mai dă iluzia c’ar fi o icoană, pata aceea neagră. Mănunchiul de busuioc proptit între icoană şi perete, îşi amestecă mirosul vechi cu pământul lipit proapăt pe jos, plămădit cu zăduful cald din grajd, şl cu mirosul proaspăt al cozonacilor scoşi atunci din vatră, printre cari, cel mai mare, stă ca un sceptru, şi ouăle roşii din strachina mare înflorată, de pe măsuţa de sub oglinda încadrată şi ea c’un ştergar în­nodat pe rama ei. Citeşte în continuare →

Sfintele Paşti

“Universul Literar”, Anul LIII, Nr. 10, Luni 10 Aprilie 1944
Acum în preajma Paştelui, încercând să ne adunăm gândurile răvăşite de suflul atâtor vânturi protivnice, ne-am surprins inima bătând în ritmul unor versuri ce ne-au desfătat zilele fără griji ale copilăriei; imagini însorite se deapănă ca într’un film de basm, roiuri de păsări ciripesc în sate inundate de râset şi voie bună, hore de flăcăi şi fete se învârtesc în sunet de cobze şi viori, iar în peisajul sărbătoresc lucesc la soare căsu­ţele proaspăt văruite

„pe care cocostârcii, înfipţi într’un picior
„dau gâtul peste aripi, tocând din ciocul lor”.

Ce departe suntem astăzi de pastelurile lui Alecsandri, cu cerurile lor atât de senine, cu primăveri adu­cătoare de noui nădejdi şi îndemnuri la muncă, cu bu­curia patriarhală a unor vremuri de pace şi siguranţă! Citeşte în continuare →

Pe ferestruica din fund a reduitului, zorile au nă­vălit odată cu ultimul strigăt al sentinelei.
— Postul Nr. 13 bine-eeee!
De dinafară s’a descleştat un lacăt, au zăngănit zăvoarele trase din rugină, iar sublocotenentul de serviciu şi-a primit ca întotdeauna raportul sub să­biile braţelor întinse:
— Salonul întâiu legionar este gata pentru des­chidere !

*

Ion Jurubiţă a rămas în cameră în grija medici­nistului Partenie care-i desbandajase picioarele. Erau tot aşa de umflate. Pe tălpi se cunoşteau mai pronunţat dungile, iar carnea vie de dedesubtul un­ghiilor, se ridicase băşici vinete. Citeşte în continuare →

Reşedinţa Mitropolitană din Cernăuţi

Graniţele Moldovei, aşa cum ni le-a delimitat natura pentru veşnicie, sunt foarte vechi. Originea lor, în perspectiva de astăzi, se pierde în întunerecul istoriei daco-romane. Se poate susţinea cu oarecare siguranţă că ele au fost trasate definitiv pe la 1200, deci încă înainte de fondarea principatului moldovenesc. Unele atlasuri istorice din Apus ne arată la această dată un stat care prezintă întocmai aceste graniţe. Tătarii le-au şters sau le-au aco­perit numai pentru o vreme, iar moldovenii băştinaşi le-au reînfiinţat şi le-au umplut de vieaţă nouă şi bogată, păstrându-le ne­ ştirbite câteva sute de ani. Contribuţia elementului ardelenesc la întemeierea Moldovei este cunoscută. Unii voievozi moldoveni au putut să treacă, în mod vremelnic şi dincolo de aceste graniţe, la Nord, în Pocuţia şi la Est, peste Nistru. Citeşte în continuare →

"A rămas lângă turma credincioşilor săi..."

Când s’a răspândit, zilele trecute, vestea despre înfiorătoarea sălbăticie a ungurilor în Huedin care la 10 Septembrie au ucis, în chinuri oribile, pe protopopul Aurel Munteanu şi pe gardianul său, în faţa mulţimii adunate la târgul de săptămână al Huedinului, ni se părea cu neputinţă de crezut un asemenea măcel monstruos. Şi totuşi s’a consumat îngrozitorul act tiranic de o brutalitate mai sângeroasă decât cele din zilele lui Ginghishan, secerând printre cele dintâi victime viaţa credinciosului şi neînfricatului luptător naţionalist care era în toate împrejurările vrednicul protopop al Huedinului, Aurel Munteanu, o personalitate cunoscută şi apreciată în largi cercuri româneşti, nu numai printre preoţii şi ţăranii din satele păstorite de dânsul cu înflăcărată râvnă duhovnicească si cu nestinsă jertfelnicie.

Ca partizan al regretatului Octavian Goga, s’a învrednicit să fie adeseori chemat la Ciucea printre prietenii lui intimi si chiar să fie ales senator în sesiunea parlamentară din 1926—27. Citeşte în continuare →

Desenul: Teodorescu Sion

Mai întâi, o clarificare.
In vorbirea zilnică, — şi chiar în studii pretenţioase, — se face deseori, o intole­rabilă confuzie între popor şi naţiune.
Aceste concepte nu sunt echivalente. Naţiunea cuprinde ceva în plus faţă de popor; şi anume : este poporul ridicat în planul istoriei. „Popor” plus „conştiinţă isto­rică”, — iată naţiunea. Dobândind conştiinţă de el însuşi, poporul împlineşte un act de severă introspecţiune; o lumină interioară îi limpezeşte orizonturile, îşi intueşte for­ţele şi se încarcă de o misiune. I s’a dăruit, astfel, o nouă coeziune moleculară, o nouă ordine a voinţei, o nouă finalitate a idealului. Poporul fără conştiinţa istorică nu devine naţiune, după cum calcarul fără lava care-l străbate nu devine marmură. Naţiunile reprezintă marmura din care se fac monumentele măreţe ale istoriei, numai ele oferind materialele preţioase pentru înveşnicirea valorilor şi permanenţelor. Citeşte în continuare →