Garda de Fier

Monumentul Eroilor Ion Moța și Vasile Marin de la Majadahonda, Spania, este în pericol de demolare. Monumentul a fost inaugurat la data de 13 Septembrie 1970 în prezența comandantului Mișcării Legionare, Horia Sima, și a fost construit în mare parte din contribuțiile legionarilor și românilor exilați. Monumentul dedicat celor doi Români căzuți la Majadahonda a fost inclus în lista simbolurilor considerate de administrația socialistă a Spaniei „contrare Memoriei Democratice” (sic!), și va trebui demolat până la finele anului, a anunțat săptămâna trecută Ministrul de resort Ángel Víctor Torres în cadrul unei conferințe de presă care s’a ținut la Madrid.

Detalii amănunțite despre ridicarea monumentului, pot fi accesate la următoarea adresă: https://www.miscarea.net/1-cultul-dela-majadahonda.htm

Vezi și: https://www.miscarea.org/a/?p=7769

“Se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos! Se clătina aşezarea creştină a lumii! Puteam noi să stăm nepăsători?… Eu aşa am înţeles datoria vieţii mele. Am iubit pe Hristos şi am mers fericit la moarte pentru el” (Ionel Moţa – fragment din testamentul către părinții săi).

Ion Moţa şi Vasile Marin

de Mircea Eliade

Rareori se întâlneşte în istoria unui neam o moarte atât de semnificativă ca moartea acestor doi fruntaşi legionari, căzuţi pe frontul spaniol. în războiul civil din Spania – devenit repede un război între ideologii politice şi interese economice extranaţionale – au murit, fără îndoială, sute de mii de oameni, de ambele părţi; oameni şi mai buni şi mai răi, desperaţi sau mercenari, eroi sau asasini. E greu de crezut, totuşi, că printre acele câteva sute de mii de morţi de pe fronturile spaniole – se mai pot număra jertfe atât de voluntare ca a lui Ion Moţa şi Vasile Marin. Revoluţia naţionalistă – ca şi rezistenţa guvernului democrato-comunist – a găsit desigur, încă din primele zile, aderenţe fanatice. S’au înscris voluntari pentru ambele tabere şi din toate ţările. Dar plecarea celor şapte comandanţi legionari români în Spania – unde au luptat ca simpli voluntari în trupe de şoc – a fost simbolică. Simbolică ar fi fost de asemenea înrolarea contelui Ciano, a lui Litvinof sau a Generalului Goering – într’una din acele trupe de şoc care au 70 la sută pierderi!

Problematica morală a unui şef este întotdeauna mai dură ca a unui simplu fanatic. De foarte multe ori un şef nu are dreptul să se jertfească direct, personal, misticei pe care o promovează. Atât Ion Moţa cât şi Vasile Marin dăduseră nenumărate probe de spiritul lor de jertfă: închisori, suferinţă, prigoană morală; o tinereţe trăită eroic, responsabil, ascetic.

Această ultimă şi fatală încercare – plecarea în Spania – şi-o aleseseră ei singuri, ca o supremă dovadă de credinţă şi eroism creştin. Nici cea mai aspră morală omenească nu-i silea să se jertfească; pentru că tinereţea lor fusese o jertfă continuă şi fanatismul lor creştin şi naţionalist fusese de nenumărate ori încercat. Semnificaţia morţii lor trece, deci, deasupra valorilor şi eroismului viril. Moartea voluntară a lui Ion Moţa şi Vasile Marin are un sens mistic: jertfa pentru creştinism. O jertfă care să verifice eroismul şi credinţa unei întregi generaţii. O jertfă menită să fructifice; să întărească creştinismul, să dinamizeze un tineret.

Ion Moţa avea adversari, dar nu avea nici un duşman. Era un tânăr palid, calm, concentrat; nici un gest frenetic, nici un fel de eroism ostentativ în cuvintele şi privirile lui. Avea priviri limpezi, orizontale. Ghiceai însă o lungă şi nedomolită maceraţie lăuntrică; siguranţa lui în lumea de dincolo, în viaţa sufletului după moarte, îl făcea să sufere şi mai mult de puţinătatea acestei scurte vieţi pământene. Nu se temea de moarte, a dovedit aceasta cu mult înainte de plecarea lui în Spania. Aştepta nerăbdător să se jertfească, să înveţe pe alţii drumul unei vieţi eroice, impersonale. “Martir” înseamnă “martor”; cel care moare pentru o credinţă mărturiseşte pentru ea, dovedeşte celorlalţi că o asemenea credinţă te mântuieşte de spaima morţii, că în ea găseşti un sprijin, după ce ai găsit un sens al existenţei. Ion Moţa dovedise de mult că îşi găsise sensul suprem al existenţei. Sângele lui ardelenesc, familia lui de aspri şi încercaţi naţionalişti, educaţia lui de luptător – totul contribuise ca Ion Moţa să-şi ghicească menirea şi să-şi mărturisească cinstit sensul pe care înţelege el să-l dea existenţei sale, încă de pe băncile Universităţii.

In viaţa politică a României de după război – intransigenţa şi demnitatea lui Ion Moţa îl făcuseră admirat chiar de adversari. Bărbăţia luptei lui îşi avea rădăcinile într’o sinceră şi bogată viaţă religioasă. România puternică, cinstită şi creatoare, pentru care era gata să se jertfească încă din cea dintâi zi a luptei sale – era înainte de toate o Românie creştină. Ca şi şeful şi prietenul său, Corneliu Codreanu, Ion Moţa credea că misiunea generaţiei tinere este să împace România cu Dumnezeu. Să transforme litera moartă în viaţă creştină. Să lupte cu orice mijloace împotriva puterilor întunericului. în ceasul când a simţit că Lucifer se încleştează din nou în lupta cu Cristos – Ion Moţa, cruciat ortodox, a plecat dârz, cu inima împăcată, să se jertfească pentru biruinţa Mântuitorului. Alţi voluntari, în Spania, au căzut pentru un ideal omenesc – fascismul sau comunismul. Ion Moţa a fost dintre aceia care au căzut pentru un ideal supra-uman – pentru biruinţa lui Cristos. O asemenea moarte fructifică – chiar şi aici, pe pământ!

Vasile Marin aparţinea unei alte structuri spirituale: era bătăios, ironic, pasionat de lecturi si de controverse, întotdeauna dispus să asculte un pamflet, o glumă, o pagină frumos scrisă şi curajos gândită. Aprecia înainte de toate inteligenţa, căuta pretutindeni talentul. De când l-am cunoscut, acum vreo 12-13 ani, era un cetitor pasionat al “reacţionarilor” francezi, era abonat la Action francaise şi cunoştea toate cărţile lui Leon Daudet si Maurras. Avea temperament de luptător şi fenomenul politic l-a pasionat încă din liceu. Nu bănuiai totuşi, în figura lui râzătoare, sub vorbele lui totdeauna ironice – hotărârea unei jertfe atât de cumplite. Vasile Marin nu mi-a spus niciodată ce crede despre moarte. Plecarea lui în Spania a dovedit însă tuturor că nu se teme de ea; a căutat moartea cu înverşunare, cu bucurie, ca şi unul care ştie că de-abia din ceasul morţii începe adevărata viaţă veşnică.

Jertfa lui e tot atât de semnificativă şi tot atât de fertilă ca şi a lui Ion Moţa. Doi oameni de structuri sufleteşti atât de deosebite – primesc moartea cu aceeaşi bucurie. Destinul i-a ales pe ei ca să mărturisească; să arate celorlalţi seninătatea pe care ţi-o dă credinţa, sensul creştin şi eroic pe care îl capătă viața atunci când eşti gata, în orice clipă, să renunţi la ea.

Revista “Vremea”, Bucureşti. Anul X, Nr. 472, 24 Ianuarie 1937.