Garda de Fier

Căpitanul în primii ani ai luptei...

Lumea trebue să înţeleagă marea jertfă spirituală pe care a consimţit-o Legiunea la 14 Septembrie 1940, răspunzând favorabil invitaţiunii Conducătorului Statului român, de a lua parte la refa­ cerea ţării. Este cea mai mare jertfă ce se putea cere unei mişcări care ani de zile a luptat numai pentru spirit şi de loc pentru mate­rie. Este o supremă jertfă, aceia de a invita spiritul să se asocieze materiei, adică să îi suporte vecinătatea şi efectele. S’a produs la 14 Septembrie 1940 o evidentă mezalianţă. La 14 Septembrie 1940 Legiunea, o şcoală de educaţie a omului, care isbutise, prin sufe­rinţă, să creieze cele mai autentice valori spirituale româneşti, şi-a impus un sacrificiu de sine, total: a admis să dea din sufletul ei, al erоіlor ei, al morţilor ei, neamului românesc.

Până acum, legionarii au fost fericiţi că au putut trăi şi lupta în afara haosului românesc. Ei au ştiut că nu se vor putea verifica în sensul spiritului decât printr’o radicală izolare de mediul pământtean al celorlalţi. Izolarea de haos a fost aşa dar cea dintâi etapă pe care a parcurs-o legiunea şi la care au consimţit numai elitele sufleteşti ale neamului, adică numai aceia cari au reuşit să înfrângă chemarea vieţii laice. Citeşte în continuare →

Grafica: Demian

Un regim se schimbă relativ iute. Treisprezece ani de luptă legio­nară, nu fac desigur o cifră impunătoare. Ceeace impresionează îndeosebi, nu este numărul anilor, ci calitatea luptei.

S’au dat în această ţară fel de fel de lupte şi s’au perindat prin dregătoriille publice, de vre-o zece ani încoace mai cu seamă, tot soiul de oameni. Am văzut fâlfâind acolo unde ni se îndreaptă toate nădejdile şi cămaşa albă ţărănească şi venerabila barbă a savantului.

Ne-a condus tot soiul de oameni şi neoameni… Geaba! Ţara n’a făcut un pas înainte. Citeşte în continuare →

RUGĂCIUNE LEGIONARĂ

Cu inima, mijiri de vis şi toamne,
Ne-am împletit cu sârg, destinele,
Si-am sângerat sub mâini nedrepte, Doamne,
Să ţi le-aducem Ţie, – ţine-le,

Si ne trimite’n taină, să ne poarte,
Arhanghelii de fulger şi de nea,
Când vom porni prin prigoniri şi moarte,
S’aprindem peste ţară câte-o stea.
Citeşte în continuare →

"Pe Drumul-Robilor făptura noastră sue..."

UN PIERSIC M’A CĂUTAT ACASĂ *)

Veni, din nou, o altă primăvară
şi s’a uitat pe geamuri somnoroasă…
— Un piersic, domnule, vă caută afară
şi’ntreabă de-l puteți primi în casă.

Dar nimeni nu răspunse. Praf, uitare.
Şi prourul albastru de la uşă,
în zi de Sfântul Gheorghe pus în soare,
s’a prefăcut în flamuri de cenuşă.

Numai fereastra a oftat,
rămasă cu brațele deschise îngereşte…
Un piersic alb m’a căutat acasă
şi-a plâns, la geam, că nu mă mai găseşte.

Stins de tăceri, bătut de ploi haine,
pluteam departe’n fum, ca o nălucă…
De-atuncia, orice prour se usucă
şi’n van întreabă piersicii de mine.

*) Poezie care trebuia să apară în numărul de Paşte din 24 Aprilie  1938 al “Universului Literar” şi care a fost oprită de cenzură în urma arestărilor de legionari din 17 Aprile, acelaş an. Citeşte în continuare →

Toate celulele chesturii de poliție din Cernăuți erau luminate.
Parc’ar fi fost o sărbătoare. O sărbătoare stranie, tragică. O sărbătoare a nebuniei.

…glasul le sună până departe, alungând muțenia aspră a nopții…

Noaptea — cu ste­le multe. O dulce noapte de Septembrie.

Văzduhul, liniştit şi călduț. In parcul Dominicului desigur că se mai plimbau perechi de’ndrăgostiți.
Vasile Dumşa se plimba fără’ncetare în cuşca monstruoasă de piatră. Pe ziduri—semne ciudate, urme de sânge, sgârieturi făcute cu unghia sau cu­țitul. Profesorul putu descifra câteva nume cunos­cute.
Ion, întins pe scândurile lucioase ale patului, pri­vea necontenit becul electric. Lumina îl fascina şi-i anestezia gândurile. Totul devenise ireal. Pereții se lărgiseră, tavanul cenuşiu crescuse. Ion avea sensația că patul se cufundă cu dânsul într’un abis nes­fârşit.
„Dacă ar înceta sgomotul aceasta afurisit din coridor, tare bine-ar fi”, — îşi spuse —. „Aproape că m’aş simți fericit…”  Citeşte în continuare →

"Destinul nostru este destinul unei țări mari..."

Se pot speria unii, auzind o țară mic­şorată, o țară ciuntită, o țară învinsă fără onoare de către proprii ei con­ducători — vorbind de mesianismul ei. Cine are timp să mai privească la cei speriați, cine mai poate crede că fri­coşii şi neutrii pot face istoria?

Din dărâmături şi ruine a răsărit o țară nouă. O țară care are drept ideal nu refacerea unei țări, ci înfăptuirea unei Românii cum n’a cunoscut încă istoria noastră.

Horia Sima, conducătorul Mişcării Legionare, a spus-o limpede întregei națiuni:

,,Prăbuşirea teritorială să nu ne înspăimânte. Biruința dela 6 Septem­brie e mult mai însemnată decât tot trecutul istoric de până acum, pentrucă poporul românesc devine, pentru întâia oară, stăpân pe destinul lui”.  Citeşte în continuare →

Corneliu Z. Codreanu - Capitanul

Statul nou — după atâta vreme, pentru întâia oară: nou şi românesc — creşte din jertfe. Nu este vorba de poetizări, ci de o dramatică rea­litate, aceea a unei Țări pe care au făurit-o numai mormintele şi umbrele. In care cei vii, cei puțini rămaşi vii, sunt numai executorii unor porunci ce le vin de „dincolo”. Deaceea, mormintele lor — în care dacă nu ne-a intrat şi nouă trupul, ne-am îngropat totuşi o parte din tinerețea noastră, din sufletul nostru entuziast — sunt astăzi singura şi aspra noastră lege.

Mişcarea care a adus poporului român, în clipa în care acesta pierduse nădejdea până şi în existența sa națională, orizonturile unui alt destin, nu are nici-un cuvânt mai mult de spus acestui popor, nu are nici-un program de formulat; ea are mormintele şi morții ei. „Acolo” este doctrina, programul de guvernământ şi credința acestei mişcări. Citeşte în continuare →

Prof. Sextil Puşcariu

Intre personalităţile reprezentative ale Ardealului cărturăresc, între figurile care sintetizează sforţările neamului nostru de a ocupa un loc onorabil între popoarele în vecinică emulaţie spre culmile senine ale ştiinţei, d-l Sextil Puşcariu e, fără îndoială, între cele dintâi.

Prin activitatea ştiinţifică de aproape patru decenii, ca şi prin calităţile d-sale personale şi-a creat un ascendent, de care nu se bucură mulţi din aleşii neamului, — numele său, respectat pe urma a ceeace a dat ştiinţei, trecând de mult hotarele Ţării.

Căci d-l S. P. e un pasionat al ştiinţei. In camera lui, cu păreţii căptuşiţi cu cărţi, străbat greu chiotele partidelor politice. Departe de contingenţele politicei de interes personal, el înţelege să iasa din izolarea sa numai când e vorba să pună în discuţiune şi să lupte pentru probleme de interes general românesc, iar bunul simţ care-l caracterizează îl apără de a cădea în exagerări, în alunecări sau afirmaţiuni necontrolate, care scad valoarea individului, fiindcă-i scad seriozitatea, probitatea. Citeşte în continuare →

Sextil Puscariu - Desenul: Carlo Squilante

Profesorul Sextil Puşcariu a împlinit 60 de ani. E unul din cele mai frumoase popasuri din viaţa unui om — şi când se întâmplă ca acesta să fie o personalitate de mărimea profesorului Puşcariu, sărbătorirea lui devine sărbătoare a neamului. Forţele reprezentative ale unui popor, dau expresie specificului său, şi nu ştiu ce mândrie mă stăpâneşte când, gândindu-mă la distincţia persoanei, evoc din neamul meu numele unui Al. Odobescu, Titu Maiorescu, Duiliu Zamfireseu. Semnele distinctive ale acestei elite sunt: un simţ al măsurii şi o eleganţă intelectuală care cucereşte dela primul contact şi care se evidenţiază în cele mai neînsemnate detalii. Au rămas celebre lecţiile universitare ale lui Maiorescu, stilul cu timbru de metal preţios al lui Odobescu, ţinuta aristocratică a figurii lui Duiliu Zamfirescu. Cei care cunosc pe profesorul Sextil Puşcariu, i-au urmărit activitatea şi viaţa, vor recunoaşte că în această familie de elită e locul său şi vor admite că personalitatea sa adaugă tuturor acestor note nu ştiu ce farmec original. Caracterul sintetic al regiunii natale, Braşovul, i-a determinat stilul personal: peste sobrietatea ardelenească o sclipire de optimism şi dragoste de viaţă. Citeşte în continuare →