"Şi lupta se’ncinge, orbeşte, / Şi geme şi urlă, şi creşte.."
Lumină şi miros de floare
E’n codrul cu rece isvoare,
Cu vrajă de privighitoare
Şi’n codru, sub lună, sub soare
Haiducii ţin tainic sobor.
E dajdie mare pe sate
Şi moare românu’n nevoi:
Ciocoiul îl scuipă şi’l bate
Şi nimeni nu’i face dreptate,
Că ţara e’n mâini de ciocoi… Citeşte în continuare →
Grafica: Demian
Din Vinţ pân’n Tebea, din Ciucea’n Inău,
O gloată ’ncruntată coboară prin vreme
Si’n ochii ei aşpri cu-adâncuri de hău
Ardealul străbunilor geme.
Cu munţii pe frunte şi ceru’n desagi,
Durerea de moarte în scrâşnet şi-o poartă
Şi’n pasul nepoţilor dârji de iobagi
Ardealul se’ncruntă sub soartă.
Sub ţundrele aspre se sbate cumplit
O inimă grea de venin să nu geamă.
Pe cruce de veacuri hain răstignit,
Ardealul stă frânt şi blesteamă.
In umbrele serii, coboară din cer,
Din cerul ciuntit, fără zări de lumină,
Un vaer de-adâncuri de plumb şi de fer:
Ardealul robit se închină. Citeşte în continuare →
Corneliu Zelea Codreanu - Scrisoare, 23 Mai 1935
Cuvintele — materia primă a poeziei — au o biografie secretă care nu se consumă prin desfăşurare cronologică aparentă, în văzul tuturor, ca faptele oamenilor în istorie. Indiferent dacă poetul pleacă dela „efectul final” pe care vrea să-l provoace la cititor — cum pretindea Poe — sau dela expresia revelatoare a unei intuiții profunde a poemului — acel inexplicabil vers donné recunoscut de Paul Valéry, — ca o fulgurație brusc apărută în haosul aşteptării în frigurate, cuvintele exercită asupra conținutu lui ideale şi sufleteşti pe care le exprimă o neistovită putere modelatoare. Citeşte în continuare →
Tabăra de muncă legionară din comuna Laz, jud. Alba, unde s'a construit o casă culturală
“Universul Literar”, Anul XLIX, Nr. 38, Sâmbătă 14 Septembrie 1940
A fost ieri, la 13 Septembrie, Sfântul martir Corneliu Sutasul, — ziua Căpitanului. Ziua de ieri numai? Dar şirul nesfârşit al zilelor dinaintea aceteia, până’n depărtări de legendă şi mit, n’a fost al lui ? Ca şi ziua de azi, ca şi acelea care-i vor urma…
Din jertfa lui Corneliu Codreanu şi din exemplul vieţii lui fără prihană a rodit această unanimă regăsire a sufletului românesc care ne îmbărbătează şi ne obligă să nădăjduim, în ceasurile cele mai tragice ale istoriei neamului nostru. El este acum printre noi, cu noi. Ţara întreagă respiră si simte în duhul Căpitanului.
ARDEALUL SI LEGIUNEA
Nu ştiu dacă aţi făcut încă legătura între matca genetică a românismului, care este Ardealul şi renaşterea, prin legiune, a vocaţiei noastre istorice şi etnice.
Poate în mod subiectiv, poate pentru că în stareţa adevăratelor trăiri intuiţia te ajută mai mult decât orice teorie meticulos organizată, — însă sunt sigur că există o corespondenţă tainică, de ordin metafizic şi în rangul absolutului, între cetatea românească transcarpatină şi dârzenia de cremene a mişcării legionare. Iată, sunt câteva constatări surprinzătoare, dar semnificative, pe care le restitue atât istoria ro mânismului, crescut şi de atâtea ori salvat: în munţi, — cât şi regăsirea elanului nostru istoric, prin legiune. Faptul că neamul românesc s’a născut în munţi, în timpul şi din pricina năvălirilor, i-a conferit drept trăsătură structurală, caracteristică şi nobiliară, semeţia şi simţul eternităţii, în mod firesc. Citeşte în continuare →
Ceea ce s’a petrecut la 6 Septembrie nu seamănă cu nimic din ce a fost până acum în istoria neamului românesc. Să recapitulăm, începând aşa:
Românii la venirea ungurilor
De un an şi jumătate, cei mai mulţi dintre noi erau trimişi — şi plecaseră fără tocmeală — să vegheze cu armele’n mâini la hotarele ţării pândite de lăcomia celor cari aşteptau doar momentul prielnic. ,,Cu armele’n mâini” e doar un fel de a spune, o blestemată deprindere euforică, pentrucă, cinstit vorbind, eram cu mâinile goale, iar nădejdea s’a văzut că tot la „pieptul de aramă” se refugia, în care generozitatea celui dintâi bard al înzestrării oştirii plantase legendarele şapte vieţi. Aşadar, proporţional, aritmetic, superioritatea sta de partea noastră! Cine mai era ca noi? Intr’adevăr, cine mai era ca noi… Citeşte în continuare →
Prof. Vasile Băncilă
Ministerul Educațiunii Naționale, Cultelor şi Artelor continuă treptat şi sistematic, în ritmul total al Statului, – fără ură şi fără părtinire, – numirea celor ce vor avea, de azi înainte, o mare şi grea răspundere în legătură cu exercitarea atribuțiunilor de Stat.
Deocamdată înregistrăm cu o deosebită satisfactie sufletească prezența în posturile de răspundere din Minister a unor elite ale culturii şi intelectualității româneşti.
Numim pe d-nii prof. Tr. Herseni şi V. Băncilă, primul ca secretar general, al doilea ca director al învățământului secundar.
Bucuria ne este cu atât mai mare, cu cât evenimentul vine să spulbere definitiv o atmosferă grea şi plină de suspiciuni ce a planat în ultimul timp, în acest Minister.
Reprezentant autentic al culturii şi filosofiei româneşti, prof. V. Băncilă a urmat, fără deviere, linia destinului său cu siguranța şi convingerea omului care are o misiune deosebită de îndeplinit pe lume. Rareori o existență de om s’a putut identifica, într’un grad aşa de înalt cu idealul urmărit, — ideal de înaltă ținută morală şi de o perfectă onestitate profesională şi ştiințifică, purtând în aceiaş timp pecetea unei modestii rare. Citeşte în continuare →
Revista “Gândirea”, Anul XVI, Nr. 3, Martie 1937
Privite plastic, cele şapte strofe dela începutul poemei par un pridvor care, îndreptându-ţi privirile spre construcţia arhitectonică, te invităsă intri; considerate muzical, sânt ca o uvertură care aşează măestrit temele şi te prinde în ritmul între gului. Alcătuind un grup, sunt deosebit de potrivite să dea într’un ansamblu redus o icoană de natura şi varietatea mijloacelor expresive ale poeziei eminesciene. Ele n’au fost scrise la acea înaltă temperatură când cuvintele izvorăsc tumultos şi avântul exprimării trebue să fie înfrânat puternic, ca să nu turbure conştiinţa artistică. Dar n’au fost nici lucrate la rece : au fost plăsmuite după ce icoana totală se conturase în trăsăturile esenţiale. Intre creator şi operă, în acel stadiu, era deci destulă apropiere, pentru ca el să trăiască viu dinamica ansamblului, şi totuşi suficientă distanţă pentru oallmul necesar voinţei de a plăsmui. Iată de ce grupul de strofe introductive este caracteristic pentru conştiinţa lui artistică. Deşi versurile sunt vii în amintirea tuturor, voi cita pe rând strofele, pentru ca cititorul să poată urmări viaţa expresiei fără să-şi mai împrăştie atenţia recurgând la volum. Citatele sânt după ediţia d-Iui D. Mazilu, singura pe care se poate pune azi temei. Citeşte în continuare →
Desenul: Demian
“Universul Literar”, Anul LII, Nr. 11, Marţi 20 Aprilie 1943
Cel mai mare eveniment biblic, din viaţa Domnului Isus Hristos, — Învierea din mormânt, — este cel mai mare eveniment sufletesc din viaţa poporului român. Este prilejul întâlnirii supreme a vibraţiilor de credinţă, mângâere şi de nădejdea sufletului nostru creştin, cu revărsarea bucuriei celei mai mari minuni dumnezeeşti, „Invierea din morţi”.
Sufletul omenesc, prin structura divină a creaţiunii sale de a fi nemuritor, găseşte intuiţia concretă a credinţei sale în nemurire, în faţa marei minuni a învierii Domnului şi a puterii sale divine, de a săvârşi minuni asupra celor morţi. Căci dacă sufletul este, cum spunea odată Goethe, cea mai frumoasă parte din fiinţa omnească, ce face să tresară si să vibreze viaţa în noi, tot sufletul se înalţă cu tresăriri de viaţă si de nemurire către strălucirea Invierii, ca si florile de primăvară către lumina si căldura soarelui. Citeşte în continuare →
Desenul: F. Micoş
Cu mânile încrucişate peste pântecul acoperit cu pestelca-i ţesută în in, cu capul aplecat pe piept şi buzele strânse într’o durere înfrântă, îşi târăşte picioarle tăbăcite în faţa Precistei, ca în fiecare seară înainte de culcare.
Se opreşte privind straniu, la icoana de lemn învechit şi mâncat de carii unde chipul Fecioarei cu Pruncul în braţe, înegrit de timp, a dispărut cu totul în umbra ştergarului din borangic, pe care doar câte o frântură de rază a candelei — singura luminiţă ca un opaiţ din odae — îi mai dă iluzia c’ar fi o icoană, pata aceea neagră. Mănunchiul de busuioc proptit între icoană şi perete, îşi amestecă mirosul vechi cu pământul lipit proapăt pe jos, plămădit cu zăduful cald din grajd, şl cu mirosul proaspăt al cozonacilor scoşi atunci din vatră, printre cari, cel mai mare, stă ca un sceptru, şi ouăle roşii din strachina mare înflorată, de pe măsuţa de sub oglinda încadrată şi ea c’un ştergar înnodat pe rama ei. Citeşte în continuare →
