Garda de Fier

Afisul manifestării

Miercuri 18 aprilie la sediul Jockey club din Str. Episcopiei nr. 9 s-a desfăşurat evenimentul “Reconsiderarea critică a trecutului – între mit şi minimalizare Despre Ion Gavrilă Ogoranu şi rezistenţa armată anticomunistă din România”.

Manifestarea, organizată de Institutul Ellie Wiessel (prin prezenţa lui Alexandru Florian) împreună cu Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului (Dinu Zamfirescu şi alţii) s-a ţinut într-o sală plină până la refuz, ticsită cu foşti deţinuţi politici, simpatizanţi legionari, membri ai comunităţii evreieşti, istorici şi ziarişti într-o atmosferă cel puţin bizară, încărcată de tensiune.

A luat cuvântul din partea organizatorilor în principal controversatul istoric Wiliam Totok, cu o prelegere de 40 de minute, al cărei scop a părut că este demitizarea dlui Ion Gavrilă Ogoranu (sau poate a luptei anticomuniste în munţi, sau poate a mişcării legionare, nu mi-e clar încă), unul dintre cei mai cunoscuţi luptători anticomunişti, acuzat în mai multe rânduri de apartenenţa sa la mişcarea legionară.

Evenimentul mi-a ridicat mai multe semne de întrebare.

“Universul Literar”, Anul XLIX, Nr. 40, Sâmbătă 28 Septembrie 1940

“Noi avem doina. Doina, care, singură, restitue structura noastră epică, trecutul nostru eroic si sentimentul absolut al eposului românesc…”

A fost un gând bun acela de a se transmite la Radio, Duminică 22 Sept., la ora 3, în cadrul programului de închinare în amintirea martirilor legionari, acea partitură wagneriană din “Amurgul zeilor” în care ae cântă moartea eroului Siegfried. A
 fost bine inspirată conducerea
 societăţii de Radio difuziune; s’a
 simţit acolo prezenţa, priceperea 
şi intuiţia lui Nichifor Crainic.
 Este cea mai zguduitoare simfonie ce se poate auzi. Este argumentul epic pe care germanis
mul îl poate invoca, fără vorbă şi fără să mai fie nevoie de alte argumente, pentru a convinge, spontan, pe oricine de măretia mitologică din care rodeste existenta si viitorul acestui neam.  S’a mai spus de atâtea ori, desi fără să se înteleagă în mod real acest adevăr: că numai popoarele care au norocul să se nască si să crească în spiritual unei bogate mitologii, au destin si longevitate. In definitiv, ce trebue să întelegem prin destin national, dacă nu credinta pe care poporul o are într’o forţă supe­rioară efemerului, supranatura­lă, dar totuşi reală; care prin realitatea ei, îi asigură înfrânge­rea timpului şi contactul psihic cu absolutul, cu eternitatea. Citeşte în continuare →

Portretul lui Vasile Posteucă realizat de pictorul bucovinean Alexandru Timciuk

La  sediul Societăţii  «Mihai Eminescu» din regiunea Cernăuţi  (Piaţa Centrală, nr. 9) a avut loc duminică, 24 martie 2013,   lansarea  cărţii lui  VASILE POSTEUCĂ (1912-1972) – «POEME PRIGONITE», ediţie  îngrijită şi  prefaţată  de  ION  CREŢU.
Intr’o scrisoare adresată realizatorilor acestui eveniment de scriitoarea Lucia Olaru Nenati, şi în special autorului acestui volum antologic, Ion Creţu, exprimându-şi regretul că nu a putut fi prezentă la această frumoasă manifestare culturală din capitala Bucovinei, se spune: “Mă bucur mult şi-l felicit pe Ion Creţu pentru perseverenţa sa de-a continua să aducă la lumină opera valoroasă a marelui prigonit care a fost Vasile Posteucă… Ingheţul istoric care a căzut peste viaţa noastră naţională şi culturală a determinat tragedii precum a fost aceasta a lui Posteucă… L-am promovat şi propagat oriunde am avut posibilitatea, în ţară si departe de ea, pe drumurile dragi lui şi oricum a fost posibil, în scris şi în rostire, şi voi continua s-o fac şi de-acum înainte, căci nici o laudă nu e prea mare pentru a răsplăti jertfa de sine a acestei înalte conştiinţe împreunate cu un talent ieşit din comun…”
Ne exprimăm, la rândul nostru, mulţumirea pentru această frumoasă apariţie editorială de cinstire a poetului Vasile Posteucă, în speranţa că vom avea parte şi în viitor de astfel de evenimente care să repună pe soclul cultural personalităţile de seamă ale Tării de Sus.
Mai multe detalii legate de această manifestare puteţi găsi AICI.

Coperta volumului

INTÂLNIRI CU CĂPETENIILE DIZIDENTE


Ruperea frontului din România si chemarea lui Horia Sima la Cartierul General al lui Hitler, a fost o deceptie pentru Papanace si grupul lui. Planul lui era de a elimina pe Horia Sima de la conducere, prin campania de dezbinare din lagăr, nu numai că n-a reusit în interesul grupului prin dârza rezistenta a marei majorităti a legionarilor; dar Horia Sima se ridicase sus de tot din celula de la Oranienburg, în timp ce Papanace zăcea neputincios la pământ sub povara propriei lui desfiintări. Horia Sima nu trădase pe germani si nici testamentul Căpitanului, cum sustinea el de vreme ce era chemat de înaltele căpetenii hitleriste la Rastenburg pentru a-i încredinta misiunea sa organizând rezistenta din România. A fost teribil momentul pentru Papanace când a ascultat la radio cuvântarea lui Horia Sima către Tară, în timp ce el se afla închis la Dachau. Citeşte în continuare →

Gogu Puiu se întorsese în tară în toamna anului 1947, venit din Germania, unde fusese refugiat politic.

Eroul intrat în folclor…

El devenise o figură aproape legendară a rezistenţei din Dobrogea – după ce cutreierase toate satele şi reuşise să organizeze întreaga rezistenţă din regiune, care la început anihilase orice reacţie a autorităţilor comuniste locale.
Temeritatea acţiunilor lui şi solidaritatea pe care o manifestaseră localnicii a-l găzdui şi a nu-l divulga, prezenţa lui timorase şi paralizase până şi pe cei câţiva miliţieni din comunele dobrogene. Degradarea autorităţii locale ajunsese în aşa hal, încât Gogu Puiu îşi făcea apariţia în plină zi, trecând înarmat pe drumul principal al satului, prin faţa postului de militie, iar miliţienii se făceau că nu-l văd, pentru a nu-si risca viaţa.
În câteva luni, în care într’o bună parte a Dobrogei, nu mai funcţiona autoritatea centrală, Dica Petre, zis vărul Dică, fusese aghiotantul, omul de încredere şi de legătură al lui Gogu Puiu.
Dar a venit şi reversul medaliei: Bucureştiul a hotărât să lichideze cu orice preţ şi prin orice mijloace, focarele de rezistenţă din ţară. Citeşte în continuare →

Şi de-or veni duşmanii cei mai cruzi
Şi cei mai răi,
Ardealule,
Te-or apăra cu vitejie fiii tăi!

Pământul tău bogat
In care dorm eroi ce s’au luptat
Cu focul cel mai sacru, vitejesc –
Nu poate fi decât pământ curat şi românesc!

Şi dac’o fi barbarii furioşi să vie,
Cu ochii însălbăticiţi de nebunie,
Cu gurile’nspumate, păr vâlvoi,
Setoşi de sânge, dornici de răsboi,
Şi vor urla cu ură: răsbunare!
Noi fiii tăi stăm gata la hotare!
Se vor isbi de noi!
Citeşte în continuare →

Mâini nevrednice au venit să te ia,
Pentrucă sufletul tău n’a fost vândut;
Frate, stelele la moartea ta
In picături de plâns s’au prefăcut.

Radu Gyr

Clopot ‘nalt ca o tulpină
bate bulgări de lumină.
Prutul zornăe în zale,
codrii sună din chimvale.

Dar de spre soare-apune
sue lungă rugăciune?
Apa Prutului ce spune?
Ce spun codrii ‘n frunza lor,
pitulicele ce vor?
Frunză verde, pai de grâu,
svon de clopot, glas de râu,
zumzet, freamăt de frunzişuri,
ciripit de luminişuri,
fluer drag
de os şi fag,
toate spun în viers pribeag
că pe Prut în jos năzare,
fulgerând, aprinsă ‘n soare,
umbra lui Ştefan-cel-Mare…
Citeşte în continuare →

“La flacăra chibritului, Vasile îl privi îngrozit pe omul întins la picioarele sale…”

“Universul Literar”, Anul XLIX, Nr. 49, Sâmbătă 30 Noembrie 1940
Se lăsase noaptea, dar rumoarea din stradă încă nu se potoli­se. Ploua mărunt şi umbre mari coborîseră peste vechea clădire a universităţii. Intr’un cotlon dela eajul II se-aciuiase un greer; cine ştie ce aventură îl adusese până acolo, între rafturile colbăite ale bibliotecii seminarului de istoria filosofiei. Nourii apăsau ca nişte pumni uriaşi turlele Mitropoliei; frunzele castanilor de lângă biserica evanghelică se desprindeau una câte una, ca să cadă mânate de vânt — în bălţile din mijlocul străzii nepavate; câte-un strigăt din stradă ajungea slab la Vasile Dumşa, care se refugiase tocmai sus, pe treptele ce duceau în pod. Aerul stătut şi plin de praf avea iz as­pru de mucegaiu. Citeşte în continuare →

“Universul Literar”, Anul XLIX, Nr. 50, Sâmbătă 7 Decembrie 1940
Cunoscuta concepţie a lui Förster despre libertatea prin disciplină a fost primită, după cum se ştie, cu îndoială, de şcoala burgheză. S’a spus îndeobşte că libertatea prin însăşi definiţia ei, implică si teoretic si practic, factorii opuşi disciplinei. Si cu aceasta, s’a crezut problema închisă, fără să se ţină seama, că se condamna o foarte serioasă concepţie, printr’un sofism.
In adevăr, a ajunge la concluzia că disciplina se opune libertăţii, înseamnă a lua acest din urmă ter­men în înţelesul său absolut, aşa cum îl foloseşte anarhismul. Dar într’o lume în care există o marcată diferenţiere de clase şi mai cu seamă o nemărturisită conştiinţă a nelibertăţii, a interpreta astfel no­ţiunea de libertate, înseamnă a te da după deget; a ignora cu vădită rea credinţă sensul practicei, pro­priei tale ideologii.
Citeşte în continuare →