Ziarul
"Buna Vestire"
Anul
II, Nr. 270, Duminică 23 Ianuarie 1938, pag. 1
Ziarele din zilele trecute ne-au adus o veste care, probabil, a trecut
neobservata.
Doi copilasi, Toma Tudor si Vasile Nandrea, 
vlastarele
unor familii romanesti din Valea Timocului, au fost adusi in fata
tribunalului Constanta pentru faptul ca au incercat sa treaca frontiera in
mod clandestin.
Iata cum relata un ziar de dimineata intamplarea:
"Cei doi copii sunt de fel din Valea Timocului, unde se gasesc foarte
multe familii de romani. Autoritatile bulgare exercita un control riguros al
acestor romani si nu le da voie sa vorbeasca macar limba materna.
Intr'una din sarbatorile Craciunului, copiii Toma
Tudor si Vasile Nandrea, jucau bile pe una din ulitele satului vorbind si
cantand romaneste, limba mostenita dela parintii lor. Veselia lor a fost
curmata de aparitia unui jandarm, care auzindu-i vorbind romaneste i-a
arestat, conducandu-i la post. Cu actele dresate cei doi "infractori"
au fost înaintati tribunalului si pana la judecarea procesului au ramas
incarcerati intr'o inchisoare. Cu ajutorul unei santinele care probabil ca
isi daduse seama de nevinovatia lor, micutii arestati au reusit sa evadeze.
De teama pedepselor ce îi astepta ei nu s'au mai reintors la caminul
parintesc si si-au pus in gand sa vina in Romania.
Astfel au ajuns la frontiera in apropierea
punctului Oboriste si au incercat sa intre in tara.
Cei doi "fraudulosi" au ajuns sa fie
prinsi de granicerii romani si adusi din nou in fata judecatii.
Fugarii au marturisit toata jalea de peste Dunare.
In lacrima lor au venit mustrarile si blestemele Timocului, sa ne caute si
sa ne ceara socoteala".
Fuga acestor doi copilasi, care si-au invins in
suflet dorul de parinti, 
dand
drumul altui dor mai mare, - dor de tara si de grai romanesc, - inchide in
filmul ei dramatic povestea tuturor abdicarilor noastre.
Noi n'am fost romani - si e un fel de a zice si
aceasta decat intre hotarele noastre politice. Noi n'am plecat
niciodata dintre Dunare, Nistru, liniile conventionale de frontiera, pentru
a vedea ca fiinta Neamului nu s'a oprit la Dunare si nici in umbra liniilor
depe harta. Pentru noi Dunarea a fost un zid. N'am auzit strigatele de
dincolo de bariera geografica.
Lacrima celor instrainati n'a prea avut cuvant la
noi.
Bulgarii si Sarbii au purtat totdeauna de grija
fratilor lor de peste hotare. Noi i-am incarcat cu drepturi. Le-am dat drept
sa-si vorbeasca limba stramoseasca si le-am zidit scoale.
Banatul romanesc este marturie vie in privinta
aceasta.
Si n'am respectat numai o litera de tratat cand am
acordat aceste drepturi, ci am raspuns unui fel de-a fi al neamului romanesc.
In schimb, fratii nostri de peste granita, n'au avut niciodata dreptul sa-si
vorbeasca in deplina libertate graiul strabun. Oprelistele si prigoanele
s'au tinut lant.
Si asa, peste fictiunea conventiilor si
paraconventiilor de reciprocitate in tratamentul minoritatilor, regiuni
compacte romanesti si-au alterat infatisarea, odata cu trecerea anilor
vitregi.
Neamul nostru de peste hotar este carunt. E singura
frantura de Neam care are varsta. Mosnegii de peste granita, cu ochii prinsi
in amarul lacrimii, au drept sa-si rosteasca ruga in graiul bunilor doar in
ceasul mortii.
Cand se strang, trec toti granita, clandestin, si
vin langa noi, in tara, ca doar-doar i-om auzi, baremi atunci cand vorbim
romaneste.
Cei doi copilasi, Toma Tudor si Vasile Nendrea,
unul de 12 si altul de 14 ani, au reactualizat o drama.
Durerea din spovedanie e mai grea decat o simpla
spovedanie. Au vorbit cu doi batrani.
Au plans ca doi mosnegi, la sfarsit de viata robita.
Au plans ca doi copii ai blestemului de peste
Dunare.
Copilaria nu si-au trait-o decat in lacrima. Si ne-au
adus-o in dar, la judecata tribunalului.
Tribunalul din Constanta nu va judeca o trecere
clandestina a frontierei.
Ne va judeca pe noi. Si la aceasta zguduitoare
judecata, nu vom avea alti martori in afara de povara pacatelor noastre fara
numar.
Toma Tudor, - neamul din exil.
Vasile Nandrea - lacrima Timocului.
Iertati-ne. Si nu ne blestemati.