Garda de Fier

…Ionel Moţa şi Vasile Marin au dus o luptă!… Cine luptă ştie că lupta întreţine, lupta hrăneşte, exaltează şi fericeşte numai în momentul supremului efort de completă dăruire. Completa dăruire le era chemarea. Viaţa ne este dela Dumnezeu şi Dumnezeu ne-a dat-o nouă pentru noi. Adevăraţii creştini însă, întreaga lor viaţă lui Dumnezeu o dăruiesc şi cine-o dă lui Dumnezeu al lui Dumnezeu este.
Războiul creştinătăţii contra oştilor satanei, acolo departe pe meleaguri spaniole, a prilejuit acestor pravoslavnici martiri, momentul întregei regăsiri în Dumnezeu…
Amândoi aveau clară, foarte clară viziunea morţii. Moartea lor e sublimă. In afară de însăşi mişcarea reprezentată prin Căpitanul ei, s’a jertfit tot ce se putea jertfi mai mult! Cei ce-au dus o viaţă de lupte si jertfe continui au intrat în infinit. Divinul infinit i-a captivat şi în braţele lui s’au aruncat părăsind fraţi si părinţi, neveste şi copii. Citeşte în continuare →

Voi, oameni din afară care n’aţi cunoscut pe Moţa, nu vă ‘ncumetaţi să judecaţi în nici un fel fapta lui.
Voi aveţi în faţă un legionar mort eroic; dar cadavrul nu explică nimic! Nu-l mai torturaţi să-i smulgeţi secretul: era mult mai simplu să-l întelegeţi, trăind…
Cluburile politice s’au îmbulzit să exploateze această jertfă, înaintea căreia ar fi trebuit să amuţească, din decenţă. Dar în raport cu politica noastră, decenţa este o noţiune antinomică.
Moţa ne-a depăşit pe toţi. Afirmaţia nu conţine o hiperbolă comemorativă. Explic: nu numai prin sacrificiul suprem, ci prin viaţa lui, rectilignă şi pură şi prin fiinţa lui atât de înzestrată şi lovită din atâtea părţi.
O societate care nu suferă, îl proclamă pe toate tonurile, erou.
Moţa o cunoştea prea bine pentru a nu o dispreţui.
Radu BUDIŞTEANU
“Cuvântul Argeşului”, Anul II, Nr. 28-30, Piteşti, 1 Februarie 1937

ION MOȚA

“Din îndepărtatele vremuri dinainte de întemeierea mişcării legionare, mi-aduc aminte ca prin vis de chipul lui Ion Moţa. Eram elev la Galaţi când a trecut pe acolo, inspectând Frăţia de Cruce recent înjghebată.
L-am văzut apoi la cărămidăria dela Ungheni, în vara anului 1928. Lucra din zori şi până în noapte, ca un inspirat, văzând parcă aievea “Cetatea Arhanghelului Mihail”, ce trebuia să se ridice la Iaşi, după planul Căpitanului, devenind centru de educaţie al tineretului românesc din toate provinciile.
Cu mutarea lui Moţa la Bucureşti, l-am văzut mai des. Dar oricât de des l-aş fi văzut, apariţia lui totdeauna aducea ceva nou. Legionarii dela sediu îl semnalau “A venit Moţa”, îi urmăreau gesturile şi mişcările şi îi sorbeau cuvintele.
Când am aflat de plecarea lor, nu-mi venea să cred că nu-l voi mai vedea niciodată. Dusmanii, gloanţele nu se pot atinge de acest om. Si totuşi aşa a fost voia Domnului”…

VASILE MARIN

“…Nu l-am cunoscut mai deaproape, căci el a făcut salturi în Legiune. Abia intrat înaintea prigoanei din 1933 şi era considerat printre fruntaşii Legiunii.
Avea o inteligenţă scăpărătoare. Un spirit viu, ironic şi de o putere de expresie uluitoare.
Citeşte în continuare →

Revista “Insemnări Sociologice”, Dir. Traian Brăileanu. Anul IV, Nr. 9, 1 Ianuarie 1941
Cînd cronicarii secolului de aur al umanismului au desgropat trecutul istoric, înscriindu-i slava si lumina, gîndul lor era însufleţit de ideia eroică a destinului latinităţii ortodoxe. Pe această linie a rasei au desăvîrsit cronicarii misiunea lor istorică.
Dar totodată învăţaţii timpului se pătrund de marele adevăr al unităţii tuturor Romînilor si tot mai mult creşte în constiinţa lor ideia latinităţii noastre. Udrişte Năsturel, Grigore Ureache, Miron Costin, Stolnicul Constantin Cantacuzino, si mulţi alti pînă la Dimitrie Cantemir au fost pătrunşi de acest mare adevăr. Lui Grigore Ureache îi aparţine celebra frază. “Romînii cîţi se află locuitori în Tara Ungurească şi la Ardeal şi la Maramures, dela un loc cu Moldovenii si toţi dela Rîm se trag”. Deasemeni Mitropolitul Dosofteiu, autorul acelei opere poetice ce se numeşte Psaltirea în versuri, subliniază origina latină a Romînilor atunci cînd spune: “limba romînească de bun neam… se trage, de pe sînge rudă împărătească”. Nicolae Milescu spune si el: „în ce chip si mai jumătate din limba romînească luat dela Latini”.
Stolnicul Constantin Cantacuzino merge chiar mai departe decît predecesorii săi si spune: “Valahi, cum le zic ei, iar noi: Romînii, sunt adevăraţi Romani în credinţă si în bărbăţie… Insă Romîn nu înţeleg numai acestia de aici, ci şi din Ardeal, care încă şi mai neaoşi sunt şi Moldovenii si toţi cîţi într’altă parte se află”. Citeşte în continuare →

Revista “Insemnări Sociologice”, Director: Traian Brăileanu. Anul IV, Nr. 5, 1 Noemvrie 1940
Rîndurile acestea vor să aducă o contributie la limpezirea stărei noastre spirituale, – cîteva sugestii în legătură cu problema înfăptuirilor romînesti în domeniul artelor. O scurtă privire înapoă, pentru a găsi temelia pe care se va ridica spiritul nou, al artelor noastre, este necesară. Am avut artişti a căror operă a fost socotită cu atît mai artistică cu cît era mai “europeană”. O înjghebare în jurul „Ideii Europene”, revistă în jurul căreia se grupase, după războiul din 1916, multi oameni de cultură “europeană” – ceea ce însemna la acea dată: la pas
cu manifestările artistice occidentale – a fost foarte caracteristică pentru acel timp. Occidentul era imitat, pentru noi, în domeniul artistic la Franta, mai bine zis la oraşul zis Paris, care timp de -o sută de ani a fost centrul netăgăduit al artelor şi „Oraşul lumină”.
Nivelul cultural al unui artist era socotit în raport direct cu admiratia ce-o purta unui astru de mărimea întîia, cum erau pentru scriitori France sau Proust, pentru pictori Cezanne sau Picasso, căci arta franceză a grupat în jurul ei tot ceea ce-a avut gîndirea noastră mai subtil şi mai bun. Acest amestec de admiraţie pentru operele de artă franceze şi de recunoştintă pentru susţinerea cauzei noastre în războiu deveni curînd o dominatiune spirituală atît de puternică încît valorile romîneşti se socoteau cu metrul francez-european. De aceea, a fost posibil să avem manifestări artistice în cari influenta picturei franceze era atît de vizibilă încît vizitatorii aveau impresia că expozitia era una dintre cele din rue Bonaparte sau rue la Boetie, străzile galeriilor de artă din Paris. Citeşte în continuare →

TU, ce primeşti ofranda vieţii noastre,
– chezaş al timpului de înfrăţire –
cobori zâmbind în taină printre astre;
ne vei sădi în suflet mulţumire?

In ochii minunaţi, plini de lumină,
citim destinul unei grele soarte…
solia păcii’n lacrimi se anină…
ne-aduci belşug, eşti purtător de moarte?
Citeşte în continuare →

Vine Anul Nou…

Aho, aho, ho-ho,
Mâine anul se ‘noieşte
Pluguşorul se porneşte
Si începe a brăzda,
Pe la case a ura.

Iarna-i grea, omătu-i mare,
Semne bune anul are,
Semne bune de belşug,
Pentru brazda de sub plug. Citeşte în continuare →

Si’mpărţea trei colacei
La copiii mititei.
Mânaţi măi: hăi, hăi!

Aho, aho, copii si fraţi
Stati puţin si nu mânaţi,
Lângă boi v-alăturaţi
Si cuvântul mi-ascultaţi: