Garda de Fier

Semnătura Domnului Principatelor Unite, A. I. Cuza

Poate că niciodată sărbătorirea Unirii dela 1859 nu a fost mai actuală şi nu a corespuns mai mult unei necesităţi sufleteşti, decât în clipele prin care trecem.

Nu ne gândim la o sărbătorire zgomotoasă, cu fanfare şi discursu­ri, ci la o intensă trăire interioară, la o sărbătorire prin meditare şi adâncă simţire românească.

Trăim vremuri crâncene; vorbele se pierd în vuietul bătăliei ; nu ră­mân decât faptele şi anume acele fapte, care să însemne contribuţia fiecăruia dintre noi la lupta decisi­vă a neamului nostru. Nici un efort nu este destul de mare, niciun sa­crificiu nu poate fi prea greu, pentrucă nimic nu poate ajunge la înălţimea faptelor, pe care le săvâr­şesc acei fii ai naţiunii noastre, care înfruntă moartea, pentru a păstra fiinţa patriei.

Citeşte în continuare →

Revista “Gând Românesc”. Director: Ion Chinezu

Există vremuri în care istoria ne integrează în fiinţa ei oarecum fără voia noastră şi ni se impune ca o poruncă mai tare şi mai presus de noi. O astfel de perioadă a fost pentru Români vremea pregăti­toare şi înfăptuitoare a Unirii. Părtaşii generaţiei de atunci şi-au gă­sit rostul în mersul însuşi al istoriei naţionale, evenimentele i-au prins întregitor şi i-au aşezat la posturi după nevoi obiective. Există însă vremuri în care istoria ne cheamă, dar nu ne porunceşte, în care insul se simte slobod şi fără de răspundere, în care integrarea în istorie trebue să pornească, organizată şi voită, chiar din partea noa­stră. O astfel de perioadă este vremea dela Unire încoace. Generaţia de după Unire nu-şi află rostul prin simpla ei aşezare în istorie, cu toate că acest rost există. Constrângerea astăzi este mai mică, misiu­nile mai puţin grabnice, încât generaţia noastră poate să creadă că e liberă să aleagă drumul spinos al istoriei, dar se poate tot atât de bine mulţumi cu ce i-au lăsat înaintaşii. Cu alte cuvinte, că poate să-şi caute un rost în istorie, dar poate şi să trăiască alături, să producă sau să consume. Mai presus de putinţe stau însă datoriile. In lumina acestora trebue cercetată orice situare în istorie. Căci însemnat nu e ceeace este, ci ceea ce ar trebui să fie. In toate faptele omeneşti în­tâietatea o deţine idealul etic.

Citeşte în continuare →

În dreapta, D-na Nadia Golea, deportată în Bărăgan…

Nadia Golea, soţia reputatului luptător anticomunist Traian Golea, a plecat la Ceruri.

În cursul dimineţii de marţi, 19 ianuarie a.c., a trecut la Domnul soția lui Traian Golea, Doamna Nadia Golea. A trăit în ultimii ani, într-o discreţie desăvârşită, la Braşov, fiind îngrijită cu un devotament exemplar de sora sa, Doamna Mara Banciu. Româncă născută în Basarabia, Doamna Golea a suferit şi a luptat pentru România, suportând timp de şase ani rigorile regimului concentraţionar comunist. A murit fără ca statul român să-i redea cetăţenia română, la care nu a renunţat niciodată, aceasta fiindu-i ridicată samavolnic de regimul comunist. După venirea în România, statul american nu i-a mai acordat pensia cuvenită. Deşi a luptat, alături de întreaga sa familie, împotrivei hidrei bolşevice, a sfârşit în uitare. L-a sprijinit pe soţul său în lupta pentru apărarea drepturilor românilor, în mod special a celor din Transilvania, Bucovina şi Basarabia. Citeşte în continuare →

Ion Moța s’a dus să moară. Coborîse adânc în el încredințarea că mântuirea neamului nostru are nevoie de jertfa patetică a ființei lui trupeşti; şi a plecat într’o transfigurată hotărîre; nu ca să lupte, nu ca să învingă luptând; ci pentru ca, cu moartea lui, să calce moartea noastră. Dacă Moța s’ar fi întors nevătămat din război, bucuria onenească a noastră a celor care l-am cunoscut ar fi stat alături de îndoiala lui Moța, care se va fi gândit că, pentru păcatele cuiva, Dumnezeu i-a refuzat jertfa. Oricât de groaznic ar fi omeneşte gândul acesta, eu sunt astăzi încredințat că pentru mântuirea nației noastre, Dumnezeu trebuia să accepte jertfa lui Moța, aşa după cum, pentru mântuirea neamului omenesc, a acceptat jertfa mielului.

Cucerirea clopotniței bisericii din Majadahonda

Vasile Marin se putea însă să nu moară. El s’a dus acolo ca să stea în fața duşmanului credințelor lui, ca să lupte cu el. Să-l învingă? Da, dacă se poate. Dar victoria asta nu era necesară. Necesară în fapta lui Marin era numai prezența lui acolo, prezență în care moartea era un risc, dar nu o necesitate. Desigur, când a plecat dintre ai lui, lepădarea de sine era atât de desăvârşită, încât el se gândea tot aşa de puțin la întoarcere cât la moarte; viața lui, sau moartea lui nu-l mai priveau pe el personal; de îndată ce principalul nu era moartea lui sau scăparea dela moarte, – ci depunerea unei mărturii pentru credința lui, cu orice preț. Noi ştim însă că mărturia lui ar fi fost tot asa de deplină şi de rodnică, dacă el ni se întorcea neatins; după cum deplină şi rodnică e mărturia tovarăşilor lui care s’au întors.
Când deci a hotărît moartea lui Vasile Marin, Dumnezeu a venit să ne certe.
De aceea – durerea noastră este întunecată.
17 Februarie 1937.
NAE IONESCU
Citeşte în continuare →

“Țara Şipenițului”, Anul I, Nr. 2, Septembrie – Octombrie 1936

♦ “ȚARA ŞIPENIȚULUI” (revistă de cultură si luptă națională – organ al Societății cultural-naționale “Țara Sipenițului”). Anul I, Nr. 1, Iulie 1936, Cernăuți. Redacția si Administrația: Cuciurul-Mare, Hadilău, Cernăuți si Stăuceni, jud. Cernăuți, Bucovina. Apare odată la două luni. În “Cuvântul înainte“ al primului număr, parafrazând îmbărbătoarele cuvinte ale părintelui naționalismului românesc, Mihail Eminescu: “Fiți Români! Români si iar Români!”, revista se angajează să facă “operă de românism si de afirmare a lui”, să dezbată “problemele locale” si să înfățiseze bogatul si inegalabilul tezaur etnografic local, “intrând cât mai adânc în realitățile acestei regiuni”, cu credința exprimată “că numai cunoscându-ne pe noi însine, în adevăratele noastre realități naționale, ne putem găsi orientarea adecvată sufletului nostru si ne putem fixa stilul nostru propriu de viață”. Redactori: Pompei Atanasiu, Cicerone Mucenic, Constantin Iacob. Printre colaboratori: Prof. Traian Brăileanu, Mircea Streinul, Vasile Posteucă, C. Loghin, Teofil Lianu, Dragos Vitencu, G. Drumur, Erast Hostiuc, Leon Țară, Const. Iacob, Liviu Rusu, Teodor Bălan, Ovidiu Țopa, Rudolf Rybiczka (gravuri), s.a.  Citeşte în continuare →

“De cădeau peste pământ / Clinchețele de argint…”

Lui Leon Şandru

Nici un fulg de-omăt prin aer.
Plopii, caier lângă caier
Albi se ‘nşiruie departe
Ca ‘ntr’o zugrăvire ‘n carte.

Noi, mai mici decât acum
Ne luam în jos pe drum
Şi ‘ncepeam de la bunicul
Urătura cu voinicul
Ce mâna la fel ca noi
Plug cu doisprezece boi.

Şi când stelele dintâi
Înfloreau ca ‘ntr’un gutâi,
Hei, cu biciul de mătasă
O ‘ndesam mai înspre casă
Căci intra cu urşii ‘n sat
Noaptea ‘n vuiet de urat.

Stelele sunau şi ele
Prinse sus ca de podele
De cădeau peste pământ
Clinchețele de argint.

Citeşte în continuare →

“S’a sculat mai an / Bădica Trăian…”

„S’a sculat mai an
Bădica Trăian
Ş-a încălecat
Pe-un cal
Cu numele de Graur
Cu şaua de aur
Cu frâul de mătase
Cât viţa de groase
Şi’n scări s’a ridicat
Peste câmpuri s’a uitat
Ca s’aleagă loc curat

Citeşte în continuare →

SĂRBĂTORI FERICITE!

Citeşte în continuare →

Cu steaua…

Sărbătorile Crăciunului se apropiau. Băeţii se prinseră tovarăşi pentru colind şi pentru pluguleţ. Flăcăi puneau la cale Brezaia şi se prinseră şi ei tovarăşi pentru colind, căci prin partea locului băeţii colindă la orice fereastră de rumân, dar flăcăii intră numai în casele unde sunt flăcăi şi fete.

Ajunul Crăciunului sosi. De noapte, tare de noapte, începură a fierbe băeții. Si vedeai curgând pe uliţă cete-cete cu să­culeţele de după gât, cu beţe în mână.

Intrau în curţi şi câinii tăbărau pe ei. Ei se apărau cum puteau mai bine, se apropiau de fereşti şi stri­gau cu glasuri subţiri:

— Bună dimineaţa la moş-ajun! Bună diminea­ţa la moş-ajun!

Iar femeile ieşeau în pra­gul caselor, cu sufletul ve­sel de bucuria darurilor, cu şorţurile pline de mere, de nuci şi de covrigi.

Uneori se întâlneau cete vrăjmaşe. Cei mai slabi stăteau de se socoteau ce-i de făcut: să ţie piept sau s’o tulească la fugă şi să-şi scape nucile strânse cu atâta alergătură.

Citeşte în continuare →

Naşterea lui Hristos!

Crăciunul pe care am ajuns a-l prăznui anul acesta este un adevărat dar de acum, căci totdeauna Crăciunul e o vreme de fericire, prin tihna sufletească pe care ne-o aduce, anul acesta însă cu atât mai mult îl simţim ca atare, pentru că prea am fost neliniştiţi, necăjiţi şi tulburaţi de multele care au venit peste capetele noa­stre… Cră­ciunul cade ca o vărsare de mir peste sufletele noastre, ca să ne potolim şi să ne mângâiem. Dar fiindcă praznicul Crăciunului vine cu vestirile lui de pace, de bunăvoire, care trebue să sălăşluiască în inimile oamenilor, în mijlocul înverşunării care s’a abătut peste omenire, ne dăm seama că nu este aceasta starea firească a noastră. Nu ne simțim bine cu ea si tânjim după limanul unde să nu ne mai vedem amenințați de fel de fel de spaime.

De aceia se cuvine să primim vestirea Crăciunului cu toată îmbrăţişarea. Din toată inima să ne bucurăm de ea şi să ros­tim cu sete cuvintele dela Naşterea lui Hristos: Pe pământ pace, între oameni bunăvoire ! (Luca 2,14). Să ne lăsăm duşi de cuvintele fericitelor vestiri ale trecutului, de cântările dulci ale colindelor şi să sorbim cu nesaţ făgăduinţele pe care venirea lui Hristos între oameni le aduce cu ea !

Citeşte în continuare →