Garda de Fier

Emil Cioran

Niciodată nu vom putea încorona România cu un nimb istoric, dacă fiecare din noi nu va trăi cu o pasiune vijelioasă şi dureroasă toate umilinţele cari au umplut trista noastră istorie. Dacă nu vom încerca subiectiv regresiunea în dezastrul şi tragedia istoriei noastre, pierduţi suntem pentru transfigurarea viitoare a acestui neam, fiindcă pierdut va fi el însuşi. Nu înţeleg cum există oameni cari dorm liniştiţi după ce se gândesc la exis­tenţa subterană a unui popor persecutat, la secolele de întunerec, de groază şi de io­băgie. Când văd Ardealul mi se desfăşoară o configuraţie plastică a unor dureri mute, a unei drame închise şi înăbuşite, a unui timp fără istorie. O mie de ani într’o mono­tonie sub-istorică, o mie de ani, ca o multiplicare monstruoasă a unui moment, a unui singur moment. Spectacolul invariabil al persecuţiei îmi dă fioruri reci; căci mă înspăi­mântă o dramă cu un singur motiv. Aceiaşi lipsă de libertate şi în celelalte provincii; numai că variaţiile peisajului dau iluzia unui joc istoric.

Îmi place ‘n clipele de tristeţe să măresc intensitatea acestora, lunecând spre depăr­tările neamului românesc şi să mă chinuesc scufundat în durerile lui. Iubesc blestemele aruncate dealungul veacurilor de acest popor şi mă ‘nfioară resemnarea, gemetele şi toate jelaniile consumate ‘n umbră.

Nu aveţi momente când auziţi trecutul nostru, când tot ce a trăit acest neam se actualizează în voi şi se subtilizează într’o muzică de monotone lungimi orientale, în tărăgăneala melancolică a melodiilor noastre populare? Nu vă arde uneori ca o otravă concentrată toată seria umilinţelor îndurate şi nu troznesc în voi toate dorinţele de răz­ bunare, acumulate în sute de ani?
Citeşte în continuare →

România Mare

Ziua de 1 Decembrie

Ziua unirii dezrobirii, ziua învierii neamului românesc.
Zi mare. Cea mai mare şi mai dorită zi a istoriei noastre.

In această zi, lanţurile cari ne ţineau în robie, s’au sfărmat, noaptea s’a prăbuşit şi lumină de sărbătoare s’a revărsat peste pământul dintre Nistru şi Tisa.

In ziua de 1 Dec. 1918, mulţimea nenumărată a Valahilor – adunaţi pe pământul sfinţit de sângele ce a ţâşnit din trupurile chinuite şi frânte pe roată a mucenicilor Horea şi Cloşca în cetatea dela Alba-Iulia — a isbucnit într’un singur glas, ce s’a ridicat spre cer, în vuet vijelios şi puternic, cerând odată şi pentru tot­deauna: Unirea pe veci a Ardealului cu ţara mamă…

Pentru izbânda ei s’au stins sute de generaţii, întrezărind în clipa din urmă, sărbătoarea unirii tuturor românilor.

Ziua de 1 Decembrie este ziua tuturor aşteptărilor şi a tutu­ror biruinţelor româneşti.

De aceea sărbătorirea acestei zile este şi va fi veşnic o da­torie de onoare, pe care nu trebuie s’o uite nimeni, nici într’o împrejurare şi pentru nici un motiv…

♦

Viaţa noastră de glorie şi de lumină începe dela 1 Decem­brie 1918. De atunci există România-Mare.
Citeşte în continuare →

Căpitanul!

Ai răsărit din glia străbună
În zilele ‘mbrăcate ‘n zvonuri
de lupte şi furtună
şi te-ai ridicat puternic ca o stâncă,
spre culmi de însorite idealuri
din noaptea ‘ndoliată şi adâncă
ce se ‘ntindea în jurul înălțimii tale!

Şi vânturi, în vârtejuri tropicale,
s’au năpustit cu furie nebună
spre fruntea ce se ridica înspre lumină…

Dar tu, ca un Ceahlău nepăsător şi tare
ai înfruntat pornita vijelie
şi ‘n umbra ta, mai mare, tot mai mare,
ai adunat pe toți înfometații
de gânduri noi, de-azur şi vitejie…

O, brav stejar de viță strămoşească,
e-aşa de verde azi în jurul tău, ogorul,
şi-atâtea flori sunt gata să ‘nflorească
în stratul tău mai alb decât fuiorul
nevestei dela țară!

– Trimite-ne, o, Doamne, ziua rară,
la umbra LUI să strângă tot poporul!
Ionel ŞUGAR
(Ion Şiugariu)
“Cuvântul Nou”, Anul II, Nr. 6-7, 15 Mai 1936.

După doi ani, abia după doi ani, a fost îngăduit ca rămăsițele pământesti ale Căpitanului si ale camarazilor săi întru luptă si suferință să-si găsească o crestinească asezare pentru odihna de veci.
Dar chipul Lui, desprins de învelisul lutului în clipa morții, trebue să se închege luminos în amintirea celor ce l-au cunoscut în plinătatea puterii si măreției Lui de conducător al destinelor neamului nostru.
Chipul prins de aparatul fotografic si reprodus în mii si mii de exemplare va păstra peste veacuri amintirea Lui si pentru cei ce nu l-au cunoscut când era în viață.
Pentru marea mulțime, în jurul acestui chip se va țese legenda vieții Lui, a faptelor sale, a biruințelor, suferințelor si a jertfei Lui supreme.
Dar cei ce L-au cunoscut, I-au auzit vocea, I-au înțeles gândul si au fost în stare să-L urmeze, mult sau puțin după puterea fiecăruia, în drumul presărat de primejdii ce a trebuit să aleagă pentru izbăvirea neamului, datori sunt să contribuie la marea operă de dăltuire a personalității Căpitanului asa cum trebue să rămână pentru vecie în istorie. Din istorisirea lor a ceea ce-au văzut, au auzit si au citit si mai ales din istorisirea celor ce s’au învrednicit să ia parte la înfăptuirile Lui, trebue să se închege personalitatea întreagă, chipul adevărat al omului care s’a ridicat deasupra mulțimii, ca un urias al gândului si faptei, ca suflet ce cuprindea în sine toate străduințele, toate nădejdile si suferințele unui popor… Citeşte în continuare →

Dictatorul Fidel Castro

A crăpat! A pierit în paraonia pe care a creat-o, urmărit de imaginea zecilor de mii de victime care şi-au găsit sfârşitul în centrele de tortură şi în temnițele întunecate, milioanele de sentințe comandate în numele paranoicului comunism, de dezastrul iresponsabil al Cubei suferinde în foame şi teroare. Dictatorul Fidel Castro a murit de mult (nu în fața plutonului de execuție, cum ar fi meritat), dar condamnat în conştiința propriului popor pe care l-a terorizat, l-a umilit şi i-a devenit duşman. Din Havana şi până la ultimul cătun al acestei insule, vestea a venit pentru toți cu bucurie şi uşurare, dar regimul comunist încă tronează pe mormane de cadavre, înăbuşind brutal orice opoziție. Cuba rămâne ferecată în absolutismul unei dictaturi personale, perpetuată de fratele monstrului pierit, bruta care foloseşte aceleaşi metode criminale de represiune.
Dar, zori de speranță se ivesc la orizont şi pe cerul ei întunecat de atâtea nelegiuiri, de fărădelegi în numele unei revoluții căreia i-au căzut pradă atâtea victime nevinovate.
Vocea adevăratei Cube se va face auzită în curând, pentru că oricât de cruzi ar fi opresorii cu propriul lor popor, găseşte resurse pentru a-şi cere dreptatea şi libertatea pe care o merită, chiar cu prețul altor victime! Citeşte în continuare →

Un documentar plin de afecțiune despre o familie de români, Constantin și Elena. Timp de peste un an, autorul acestui film neconvențional a surprins cu o cameră video fiecare aspect din viața bunicilor săi. Rezultatul este o țesătură video minunată, precum broderiile Elenei. Modul în care cuplul își duce traiul, plin de seninătate și calm, este debordant; le ascultăm inclusiv cântecele bisericești și poveștile depănate despre minciunile de la TV.

Chiar dacă este un film intim și revelator, rămânem cu impresia că anumite evenimente importante au fost lăsate intenționat în afara documentarului. Poate și din cauză că fiul cel mic al bătrânilor a murit în timpul realizării acestui documentar. Probabil că de aceea moartea este foarte prezentă în conversațiile celor doi.

Vorba poetului, “veșnicia s’a născut la sat”. Poate că timpul se scurge mai greu în acele colțuri de lume, însă după vizionarea acestui film vom avea, cu siguranță, impresia că pentru noi, ceilalți, zilele trec mult prea repede… Constantin și Elena este subtitrat în română, engleză, franceză, spaniolă și portugheză, astfel încât poate fi recomandat oricărui străin ca o incursiune video în viața simplă de țăran român.

Din borhotul şi compotul de la care se adapă stânga în America, otrăvind centrele universitare, au ieşit la iveală în ultimii 8 ani o mulțime de organizații concubine ideologiei comuniste. Unde, după cum vedem, mențin utopia comunistă că totul ne aparține, bunul este al tuturor, iar efortul individual de merit, este desființat printr’un colectivism de idei atroce zis egalitariste.

Compotului proslăvind egalitatea tuturor claselor sociale, îi cad victime în prim plan tinerii, debusolați de însăşi educatorii plătiți să le îndrepte paşii în viață, adică profesorii. Prezența lor în funtea catedrelor constituie o adevărată epidemie pentru sistemul educațional american şi societate în general.

Obama – Clinton

Stânga nu a fost nicicând mai puternică şi devastatoare, decât în era “transparenței” şi aşa zisei “corectitudini politice”, la umbra cărora şi-a găsit adăpost, protejată cu legi prezidențiale, o anumită categorie ce se consideră discriminată de ani de zile. Nicicând în istoria acestei țări, clasa discriminată (devenită de-acum cea mai discriminantă), nu s’a identificat cu mersul societății. A fost în permanență beneficiara unui sistem social (de peste 50 de ani), conceput s’o protejeze, iar parazitul a căpătat proporții îngrijorătoare pentru contribuabilul american, supus taxelor tot mai mari care să-i asigure viața. Ba, i-a mai creat şi un serviciu de asigurare sau asistență medicală care poartă însăşi numele ilustrului nostru preşedinte: “Obama Care”; care desigur a intrat deja de câțiva ani în istorie prin ineficiența crasă şi risipirea generoasă de fonduri, scuzabil în fața publicului prin câteva etichete de circumstanță de genul “Health Care for all”, şi acestea împrumutate tot din latrina demagogiei comuniste. Citeşte în continuare →

Mișto pe Facebook: „Alertă de trafic intens în Iași. Pe drumul către moaște se circulă babă la babă!”

Da, sunt din Iași. Locuiesc de 17 ani pe traseul Babelor către moaște. De 17 ani am străzile îngrădite, dau explicații jandarmilor, uneori merg pe jos, am mai mult de curățat la poartă, am găsit un portofel golit, într-o primăvară, pe sub frunze și zăpadă, cu acte de Babă în el, aruncat peste gard, în grădina mea, în toamnă, de un șmecher de hoț… și, împreună cu niște surori catolice dintr-un sat, am găsit Baba și i-am trimis actele…

Mă uit la mulțimea aceea de Babe (de copii, de tineri, de mai puțini moși, că bărbații sunt mai puțin rezistenți ori rămân cu animalele acasă ori sunt deja plecați la Domnul). Le privesc cum stau nopți la rând în frig. Eu mă culc la căldură (și tu), iar Babele stau ca fraierele și zgribulesc în ploaie, li se face rău, deranjează SMURD-ul & ambulanța deja ocupate, nu-i așa? cu chestii mai elevate în orașul nostru, capitală blablabla…

Dar nu cad prea multe Babe pe jos, că se sprijină unele pe altele. Se țin între ele drepte, fiecare cu păcatele și durerile ei, orideunde ar fi. Și se ațin așa, ca niște pinguini autohtoni osoși, unele de spatele altora, și toate împreună, de firul nevăzut care leagă durerea de speranță.

”S-a fi făcut grâu`, maicî, pi la voi, anu‘ ista? Pi la noi, nu, c-o plouat… Șî, câți copchii zîci cî ai? Șî pi undi‘s, maicî? Ș-a mii, tăt diparti…Tăt duș cu treabî, au șî ii copchii la școli… Nu, niși a mii n-o vinit anu ista… da‘ cu ajutoru Sfintii poati vin la anu că de-amu sî cam gatî… s-o cam gătat cu viața noastrî… atâta bucurii mai avem șî noi… gându‘ la copchii și aișea, la Sfântî…”

Și mai fac un pas… și mai trec de un gând. Și mai spun o rugăciune, când le este frig, se mai încurajează… se mai contrazic unele cu altele, apoi se împacă, își mai dau un colț de pâine, doar au drum de dus înainte… poate mâine dimineață o să ajungă coada…

Uneori ies în stradă cu ceaiuri calde, cu porții de hrană fierbinte. Și ne bucurăm de a dărui, nu de a primi. Și fac asta împreună cu fiica mea. Cum aș putea s-o învăț, mai direct, respectul, compasiunea? La un curs de Personal Development?

Câteodată plouă crunt și e un frig de îți aduci aminte și păcatele nefăcute. Și de Sfânta Parascheva e frig când plouă, fraților. Anul ăsta, cât pentru cei zece în care nu a plouat… Când intru în casă: căldurică, Chopin pe youtube, supă fierbinte, sfeșnic cu lumânare aprinsă pe masă… bețișoare parfumate… subiecte… suntem ”normali”. Afară, lame de cuțit. Și ploi însemnate cantitativ. Cu intensificări ale vântului. Citeşte în continuare →