În seară blând, sub cer răsună, Glas de colind și voie bună: – Sculați, sculați, voi boieri mari, Domni luminați și gospodari, Că v’au venit colindători De bună-veste purtători, Din lunci, din văi, din albe creste, Râd clopoței de stea ‘n ferestre:
Leroi, Ler, Cobori din cer La noi, păstori De vechi comori, În sate albe, Florile dalbe!…
de Ion Buzdugan
În noaptea sfântă noi venim, Pe Dumnezeu să-l preamărim. Că s’a îndurat măritul Ler, Ne-a hărăzit stea sfântă ‘n cer Şi pe-o colibă albă ‘n seară, Luceafărul s’aprinde ‘n țară.
Leroi, Ler, Cobori din cer, Cu sfântul har, La noi, plugari, În case albe, Florile dalbe!…
Sus boieri, nu mai dormiți, Hai Leroi, Leroi Doamne!
Vremea e să vă gătiți, Hai Leroi, Leroi Doamne,
Casa să o măturați Masa să o încărcați, Căci umblăm și colindăm Şi pe Domnul îl căutăm: Căci s’a născut Domn prea bun În lăcașul lui Crăciun. S’a născut un Domn frumos Numele lui e Christos!
„Nu dormim de astă seară Ci ședem în privegheală.
Din seara Ajunului Până ’ntr’a Crăciunului S’așteptăm pe Domnul sfânt Ca să vie pe pământ, Căci e fiul cerului Şi Domnul pământului”.
În seara lui Ajun Vin copiii lui Crăciun. Să cânte, să colindeze, Viață lungă să ureze Tuturor care’s în casă Şi se veselesc la masă. Christos să le dea de toate Viață bună, sănătate.
Înaintea lui Hristos prin colinde se cânta soarele. Cu timpul, colindele s’au adresat și ființelor: colind de fată mare, de fecior, de păstor.
Colindele care se cântă la Crăciun sunt colinde creștine și românești, intrând în rândul obiceiurilor noastre. În aceste colinde, Românii au îmbrățișat cu gingășie deosebită pe Iisus pruncul, așezându-l în mediul de păstori și de plugari: în ieslea boilor care „aburesc de încălzesc și durerile îmblânzesc”, sau în „legănaș de păltinaș”, chemând în ajutor și puterile naturii: „vântul dulce tragănă, pruncul de mi-l leagănă, ploaia caldă dalb îl scaldă”.
Plugușorul este un obicei vechi moștenit de la Romani, în amintirea serbărilor ce se dădeau în cinstea zeiței Ceres (zeița semănăturilor), la începutul anului, care la Romani era la 1 Martie. Datina a rămas se ține tot la începutul anului (la 1 Ianuarie). În multe plugușoare se vorbește de „bădica Traian”. Obiceiul e curat românesc, pomenitor de datini străbune.
Semănatul și Sorcova au acelașînțeles. Aceste obiceiuri trebuie păstrate ca o comoară prețioasă a poporului nostru.
Un profesoraș, Bratic, Tupeu roșu, bolșevic, Colindat, i-aș colinda, Dar mi-i frică de ce’oi da!
Că la casa ta Române De-l vei prinde, îi vei spune: – Alelei pui de dihor Vii la mine în pridvor?
Vii la ușe, pui roșcat, Ca năpârca, pe’nserat! Vii să cânți pentru Crăciun Trup cu suflet de păgân?
Vii în casa mea curată Cu duhoarea ta spurcată? Oh! Putoare trădătoare Cu șopteli și cu dosare,
Socotești pe frații mei Le legi soarta și îi piei? Crezi că’n țara asta mare Nu’s brațe răzbunătoare? Alelei, măi, alelei !
Alelei ce legi ornate! Iudele sunt lăudate!? Dar vin vremurile iară, Piei satană și dispară!
Că și munții mei, Carpați, Plâng pleșuvi, parcă mirați… Iar la poale, sugrumate, Chiar pâraiele furate…
În suspine și cu jele, Îmi plâng dorurile mele. Măi, măi !
Dâmboviță, apă dulce, Ia scursoarea și o duce La capul pământului În pustiul vântului…
Dâmbovița mea adâncă Ia scursoarea de năpârcă, Că i-a dat pe-ai noștri frați Și-acum zac cu toți legați!
Alelei, Români și brazi, Dragii noștri camarazi! V’am ura din depărtare Peste ziduri de ‘nchisoare;
Dar ni-i teamă, ‘n zori de zi Când mascații vor veni Și’n cătușe, zale, fiare Lanțuri grele la picioare Ne aruncă ‘n închisoare! Măi, măi, hăi, hăi, hăi !
Iar acum, că s’a ‘nserat Ne oprim din colindat… Facem ultima urare, De la mic și pân’ la mare:
Institutele de-ocară Piară toate de prin țară, Strâns uniți, să ne’nchinăm Sfântul Prunc să-l lăudăm!
Hai Români, cu mic, cu mare, Să-i gonim peste hotare, Să mai vină înapoi, Doar atunci când i-om vrea noi! Hăi, hăi, hăi măi !
Avem mari responsabilități în fața istoriei, morților și martirilor care încă nu și-au putut spune ultimul lor cuvânt!
Troița, cu o seară înainte de distrugere…
Un fapt care întunecă memoria lor s’a întâmplat în orele acestei dimineți, și ne-a răvășit sufletele. Câtă bucurie tâmpă celor care ne ostracizează de zeci de ani, și celor care ne acuză necontenit de violentări și agresivități pe care din pașnica noastră înțelegere nu reușim să le identificăm. Oare ne-a uitat „supremul judecător”, ocrotitorul nostru sub lamurile căruia ne aliniem?! Hotărât lucru, NU!
Toate caznele și toată jertfelnicia unei întregi generații poate fi oare pusă la pământ, așa cum – fizic – s’a întâmplat cu troița conducătorilor de generații, secerată în bezna nopții de niște „asimilați” ai societății, extremiști de la periferia ei care încearcă prin toate mijloacele să ne suprime orice drept pe care l-am mai avea la ora actuală!? Chiar așa am ajuns în țara în care ni se garantează toate libertățile și unde, de mult timp, Constituția de drept a expirat, asaltată de uniunea europeană? Să fie oare fructul europenizării actuale, paradoxul acesta, care ne alimentează cu decizii și ne sugrumă orice fel de libertate în propria noastră țară unde unii ajung, aproape oficial, să rămână în afara legii și să ne insulte strămoșii, plămada care de-a lungul secolelor nu a ezitat să-și dea viața?! Aceiași care ne dictează cine sunt proscrișii, după ei, și cine ne-au fost eroii care au murit pentru demnitatea Neamului Românesc! Josnicia lor nu are margini de înțeles!…
Da, ne sunt răvășite inimile! Și plângem… Și cu noi atâtea milioane pe care nu le știți că trăiesc alături de noi durerea care ne îneacă în lacrimi și ne pune să îngenunchiem în fața troițelor și crucilor care, distruse fiind, rămân pentru totdeauna locul nostru de închinăciune!
“Oare, va veni vreodată ziua judecăţii sfinte, Zi pe care-o cer într’una toţi vitejii din morminte…“? (Vasile Militaru)
