Garda de Fier

Aspect de la funerariile Eroilor Ion Moța și Vasile Marin, București, 1937.

Cuvântarea domnului ministru Ion Victor Vojen, rostită la Roma, cu prilejul comemorării lui Moța și Marin

Domnul I. V. Vojen, ministrul României la Roma, a rostit Luni la postul de radio Roma, următoarea cuvântare care a fost retransmisă de toate posturile italienești de radiodifuziune (Ziarul “Cuvântul”, 17 Ian. 1941):

Călătorul care a cutreierat vreodată țara dintre Carpați și Dunăre, țara Românilor, va fi întâlnit desigur, în marginea drumurilor ce brăzdează câmpurile și dealurile verzi cruci vechi de lemn, multe din ele gata să cadă de vremi, cruci pe care noi, cei de acolo, le chemăm cu frumoasa vorbă „troițe”. Dar va fi văzut călătorul că aceste bătrâne troițe sunt așezate mai ales la răscruce de drumuri. De ce a fost ridicată acolo anume o troiță, puțini mai știu astăzi. Doar câte un bătrân nins de vremi dacă își mai amintește. 

Dar troița de la răscruce care însemnează poate primul semn creștin pe pământul românesc, mai are și altă tălmăcire: răscrucea este un semn al alegerii între drumul binelui și răului. Este un semn al destinului românesc. Căci în istoria lor Românii, ca oricare popor au trebuit deseori să hotărască între drumul greu al destinului lor istoric, drum de sacrificiu, drumul onoarei și credinței și între celălalt plin de riscuri, drumul ușor al compromisurilor, al capului plecat, drumul abdicărilor. 

Destinul națiunii române a fost dictat de Dumnezeu prin așezarea pe care a hotărât-o Neamului nostru între Orient și Occident și prin sângele său latin, ca un avanpost al romanității în fața haosului. 

Clipe de mare înălțare românească

Iar ca o împlinire a acestui destin clipele de mare înălțare românească au fost tocmai acelea când un voevod Român, înțelegând rostul poporului său se ridica cu oastea lui mică dar tare, de drept credincioși, contra dezordinei asiatice. Se ridica atunci câte un voevod viteaz ca acel Ștefan cel Mare, la sfârșitul veacului al XV-lea, pe care Papa însuși îl numea „Atlet al lui Christos”. 

Au trecut de atunci veacuri; dar istoria se repetă; popoarele se găsesc și astăzi în fața acelorași probleme. Lupta între rău și bine, între dezordine și ordine, între întuneric și lumină este eternă. Numai aspectele ei s’au schimbat după locuri, veacuri și oameni. 

Război între două lumi

In secolul nostru, această luptă s’a dat pe pământul Spaniei. A fost un război între două lumi, între spiritul distrugerii și cel al ordinei noi. De aceea, pentru a se împlini acest destin istoric au alergat în ajutorul Spaniei naționaliste Cămășile negre ale Ducelui, Cămășile brune ale Führer-ului, adică tocmai aceia care erau destinați să creeze ordinea nouă a veacului nostru. Pe baricada cealaltă stăteau partizanii distrugerii.

Guverna atunci în România, în anul 1937, Carol II. Guvernau oamenii democrațiilor apusene, oameni corupți și stăpâniți de puterea aurului. Și aceștia, ca și democrații francezi sau bancherii Londrei, erau alături de Spania roșie. Incapabili să priceapă sensul războiului din Peninsula Iberică, abdicau de la misiunea de veacuri a istoriei românești. 

Dar și în contra acestei forme „legale” românești, alături de guvernanți înstrăinați, se înălța adevărată o Românie conștientă. România Legionară a Gărzii de Fier.

Contra indicațiilor guvernului de pe acea vreme, contra voinței Regelui nenorocirilor românești, a lui Carol II, cu riscul pedepselor, legionarii au alergat și ei alături de soldații Ducelui și ai Führerului. 

Legionarii n’au putut trimite o armată întreagă în Spania. Ei erau săraci: Spania era departe. Au trimis însă ce au avut mai bun, elita luptătorilor. Si astfel au luat drumul Madridului un grup în frunte cu Ion Moța și Vasile Marin. 

Ion Moța

Ion Moța, unul dintre primii legionari, era frate de luptă cu Corneliu Codreanu și primul său sfetnic. Era un pur, era un inspirat. Dacă vreodată vreunul din noi, foștii săi camarazi de luptă și închisori, s’ar încumetat să-i scrie viața, ar trebui ca, asemenea lui Fra Angelico, care îngenunchia pios atunci când avea de zugrăvit vreun chip de sfânt, să îngenunche și el și să-și înnoiască sufletul în fața amintirii lui Ionel Moța. 

A plecat conștient că se duce la sacrificiu, convins că împlinește misiunea vieții lui, aceea de a lupta și de a muri pentru Christos. 

„Eu așa am înțeles datoria vieții mele”, spune el în testamentul scris înainte de a părăsi țara. „Am iubit pe Christos și am mers fericit la moarte pentru El”. 

Sunt atât de pure, atât de luminoase paginile testamentului lui Moța! Ele sunt astăzi carte de căpătâi, călăuza oricărui legionar. 

„…Frumusețea faptei noastre”

„Scumpii mei părinți – scria, căutând să aline tristețea bătrânului preot Moța, vechi luptător pentru cauza românească, încărunțit în temnițele transilvane, – căutați să vedeți, alături de durerea voastră frumusețea faptei noastre: Se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Christos! Se clătina așezarea creștină a Lumii! Puteam noi sta nepăsători? Nu este o mare binefacere sufletească pentru viața viitoare să fi căzut în apărarea lui Christos?”

Iar Căpitanului său, Șefului Gărzii de Fier, lui Corneliu Codreanu, îi scrie cu aceeași liniște, cu aceiași seninătate: 

„Mor Corneliu, cu tot elanul și cu toată fericirea pentru Christos și Legiune… Și să faci măi Corneliu din țara noastră, o țară frumoasă ca un soare și puternică și ascultătoare de Dumnezeu”.

Pe drumul trasat de Moța au mers de atunci mii de tineri români, au mers cei mai buni, a mers însuși Șeful său, creatorul spiritual al României moderne, Corneliu Codreanu. A sângerat întregul tineret românesc și chiar tovarășii de luptă ai lui Moța și Marin, aceia care s’au mai întors de pe frontul spaniol. Prințul Cantacuzino, Bănică Dobre, Totu, și alți mulți… au căzut și ei, de aceleași gloanțe ucigașe. Căci în Spania, ca și în România. In Germania ca și în Italia, lupta era aceeași, cele două lumi erau aceleași. Aceeași era încleștarea între ordinea nouă și lumea veche care se prăbușește în păcat. 

Drumul trasat de Moța-Marin

Pe drumul arătat de Moța și Marin se îndreaptă astăzi noul Stat Legionar în frunte cu conducătorul său, Generalul Antonescu și Horia Sima, Șeful Mișcării Legionare; se îndreaptă astăzi un întreg popor, care a găsit puteri proprii să-și rezolve singur marile probleme, un popor care pășește cu încredere pe drumul Europei noi.In această zi și pe la acest ceas, legionarii români ridică o cruce de lemn, după datina lor, o troiță pe locul de la Majadahonda unde au căzut acum patru ani Moța și Marin. Este o cruce simbolică și odată mai mult, la o răscruce de istorie, troița ridicată este o dovadă că într’un ceas esențial al istoriei sale și a Europei tineretul român a știut să-și aleagă calea jertfei și a datoriei, așa cum odinioară, în trecutul depărtat  românesc, voevozii știau să-și dea viața pentru creștinătate. Iar numele lui Moța și Marin vor rămâne deapururi în mintea generațiilor viitoare troițe vii pe căile destinului românesc”.

Ziarul “Cuvântul”, Anul XVIII, Nr. 91, Vineri 17 Ianuarie 1941