Garda de Fier

 Interviu cu Pr. George Gage – 1987

"Este oprit de a împrumuta goimilor fără a-i cămătări..."

Morala iudaică în mod fatal, cuprinde două morale din cauza aceleiaşi dogme fundamentale a religiei jidanilor, considerându-se pe sine ca «popor ales» – iar pe toţi ceilalţi oameni ca «goimi», necredincioşi, fiinţi inferioare, fără drepturi şi de o potrivă cu animalele.
Rezultă de aici, că aproapele, pentru jidan, e numai jidanul, cătră care numai el are îndatoriri morale, pe când faţă de cei de altă credinţă – nici una.
Această concepţie o găsim lămurit formulată în Biblie, în cele cinci cărţi ale lui Moise, care nu sunt decât răsfrângerea ei. Şi ne vom mărgini a cita numai câteva texte:
«Esod. 12. 35. Şi fii lui Izrael făcură după cuvântul lui Moise, şi împrumutară dela Egipteni vase de argint şi vase de aur şi veştminte. Şi Iahve făcu ca poporul său să afle har la Egipteni şi ei li împrumutară lor; şi aşa ei despoiară pre Egipteni».
Va să zică: Dumnezeul lor, Iahve, prin Moise li porunceşte să prade pe Egiptenii de altă credinţă – faţă de care dar nu aveau nici o îndatorire morală. Acesta este modelul, după care jidanii urmează până în zilele noastre, şi care este întărit prin numeroase texte, încă şi mai precise. Cităm: Citeşte în continuare →

Lupul Împărat…

Împărat fiind pe vremuri, lupul, -fire înțeleaptă
Si milos cu toți supusii, – a făcut o lege dreaptă,
Prin a cărui rânduire, -pentru foarte bun cuvânt,
O livadă înflorită, cum nu-i astăzi pe pământ,
Hotărât a fost să fie socotită ca loc sfânt,
Pentru ca ‘napoia vremii cu trei veacuri si mai bine,
Ar fi fost pe-acea livadă mânăstire de albine…

Astfel, -era scris în lege, ca ‘n acea livadă verde
Cine intră, viața ‘si pierde:
Fie miel sau fie ied,
N’avea drept să-i calce iarba nici picior de patruped…
Cel ce va ‘ndrăsni s’o facă, -hotărât era prin lege,
Să primească pe spinare, nu mai stiu câte ciomege,
Iar apoi, – ca pildă vie, –
Jupuit pe loc să fie…
Citeşte în continuare →

"Povestea acestui sătuleţ o auziţĭ, cinstiţĭ cetitorĭ, în toate părţile..."

Dacă trecĭ cu căruţul prin cutare sat de pe cîmpia Ardealuluĭ orĭ de pa Tîrnave şi te opreşti în drum, să-ţi hodineştĭ caiĭ la crîşma din capul satului, cel ce va scoate capul pe fereastră, să-ţĭ deie bună ziua şi să te poftească, cu multă plecăciune, în curte, va fi de bună seamă un Jidan bătrîn adus de spete, cu barba miţoasă, cu perciuniĭ cîrlionţatĭ şi cu ochiĭ de veveriţă. Aşa e în maĭ toate satele. Nu numaĭ crîşma – şi bolta a ajuns pe mîna lor. Dacă aĭ trece prin cinsprezece sate şi ţi-aĭ pune în gînd să-ţĭ aprinzi ciubucul, numai cu chibrit cumpărat dela boltaş român, apoĭ de bună seamă că n’aĭ face pagubă în tutun.

Povestea tuturor acestor boltaşi şi crîşmarĭ se aseamănă.

Mi-aduc aminte din copilărie. Pare că-l văd şi acum pe jupînu Barbă-putredă, cum îl poreclea satul pe crîşmarul jidan. Atunci era un moşneag cu chipul de Caiafă, cu barba albă ruginită. Umbla cu cîrja, de slăbănog ce era, şi în toată făptura lui numaĭ ochiĭ trăiau. Ochiĭ aceia micĭ şi strălucitorĭ carĭ jucaŭ sub tremurarea pleoapelor. Acest moşneag batjocorit de tot satul, după care strigaŭ copiiĭ, a măsurat patruzecĭ de anĭ rachiul în porţiile creştinilor din sătuleţul de pe Tîrnave. În această vreme s’aŭ schimbat sumedeniĭ de treburĭ şi rînduielĭ în sat: || fruntaşii aŭ ajuns la sapă de lemn, oamenĭ de neam bun aŭ plecat în ţară să se bage slugĭ, un jude al satuluĭ s’a iscălit pentru cutare «domn» şi i-aŭ vîndut tot, mulţĭ aŭ ajuns la temniţă chiar dela masa din crîşmă, – numaĭ el a rămas în pace şi sănătate. L-aŭ înjurat toţĭ, i-aŭ făgăduit că-ĭ smulg barba, cînd l-aŭ prins cu minciuna. Şi el tot s’a ridicat. Banĭ nu cerea dela care nu avea; beutură aducea bucuros, pe aşteptare, se făcea totdeauna mic ca purecele şi însemna datoria creştinilor cu creta pe uşă. Citeşte în continuare →

Comparaţia rasei arice cu rasa semitică – îl duce la acelaş rezultat pe Ernest Renan – dovedind inferioritatea acesteia din urmă – şi în altă lucrare a sa, în care tocmai a cercetat contribuţiile lor de cultură. Vom adăoi, aşa dar, la cele spuse şi următoarele importante aprecieri ale marelui învăţat francez, din prima perioadă a activităţii sale ştiinţifice (De la part des peuple sémitiques dans l’histoire de la civilisation. Paris. Ed. IV. 1862):
Popoarele indo-europene şi popoarele semitice sunt şi în zilele noastre încă cu totul distincte… Jidanii aproape pretutindeni formează o societate deosebită… Musulmanul (spiritul semitic în zilele noastre e reprezentat mai ales de islam) şi Europeanul stau faţă în faţă ca două fiinţi de o specie diferită, neavând nimic comun în modul de a gândi şi de a simţi…
Aceste fiind odată stabilite, daca cercetăm ce au dat popoarele semitice acestui mare întreg organic şi viu care se numeşte civilizaţie, găsim mai întâiu că în politică nu li datorim nimic. Viaţa politică este poate ceeace popoarele indo-europene au mai indigen şi mai propriu al lor. Aceste popoare sunt singurele, care au cunoscut libertatea, care au înţeles, în acelaşi timp statul şi libertatea individului… Citeşte în continuare →

Şi se bucură tot satul, / Vin feciori din cătănie, / Sprinten ţârlăie tilinca, / Şi-i atâta veselie…

După plopi cu frunza rară
Îşi desface luna sânul,
Vede-arama numărându-şi
Barbă Putredă, jupânul.

În ajun de miez de noapte
Tremura de chiot hanul,
Din ungherul unei laviţi
Cântă Iepure, ţiganul.

O păreche râde-n umbra
Nucului de la portiţă:
Stă de gât cu-o văduvioară
Pristavelul Niculiţă.

Şi se bucură tot satul,
Vin feciori din cătănie,
Sprinten ţârlăie tilinca,
Şi-i atâta veselie…
Citeşte în continuare →

Trecură peste ţară în timpii dinainte,
Oştiri streine, turcii, tătari, şi morminte
Lăsară aici. Polonii, maghiarii au trecut,
Dar ei atâtea rele în ţara n’au făcut.
Cât fac azi veneticii, neputând să trăiască
În ţara lor şi află în ţara românească
O partie. Căminul li se deschide lor,
Şi patul nunţii dulce, şi casnicul amor,
Şi ei cu îndurare primiţi de slabi români,
Pe ţară şi pe casă se fac aici stăpâni.
De unde-acestă iarbă coruptă şi ingrată
Veni ca să înece o ţară neatârnată
Şi nobila martiră a orpitalităţii?
Dintr-înşii izvorăşte pârâul nedreptăţii,
Corupţii, trădării şi tristei umilinţi.
Vedeţi aceste triste şi palide credinţi.
Ce fac din fiecare să nege ce-i moral
Şi interesul public la acel personal.
Citeşte în continuare →

Rugăciune – Lucrare de Constantin Brâncuş

Marire Tie, Doamne Sfinte,
Ca mi-ai dat viata „o comoara„
Mi-ai dat lumina, mi-ai dat minte
Si toate câte ma’nconjoara.

Sa fiu mereu iubit de Tine
Eu voi munci din rasputere,
Mereu voi face numai bine
Si voi fi numai mângâiere.

Voi înflori prin fapte bune
Asa cum înfloreste marul
Si’n toata vorba mea voi spune
De-a pururi numai adevarul.

Cu toti copiii voi fi frate
Si nu voi sti ce este ura
Spre clevetiri si nedreptate
Eu, Doamne, n’oi deschide gura.

Flamândului s’astâmpar chinul
Voi frânge pâinea mea în doua
Voi fi curat precum e crinul
Scaldat în boabele de roua.

Cu mila inima-mi va bate
Si voi iubi cu mila sfânta
Pe orisicare vietate
Ce’n lumea asta nu cuvânta.

Asa ma leg, cu dor fierbinte,
Sa-mi fie fapta si cuvântul
Si-asa ajuta-mi, Doamne Sfinte,
Cum îmi voi tine legamântul.

Vasile Militaru

“Doctorul fara de arginti” a fost inmormantat

Dr. Mija a fost condus pe ultimul drum...

“Haiducul” din Codrul Fetea, dr. Teofil Mija, a fost condus pe ultimul drum ieri, de la Biserica Greco-Catolica din Brasov. Un Don Quijote al timpurilor noastre – asa cum a fost numit dr. Teofil Mija de catre cei apropiati, a fost condus ieri pe ultimul drum. Ceremonia religioasa a avut loc la Biserica Greco-Catolica, de pe strada Zizinului, la ea participand prieteni, rude, disidenti, detinuti politici, dar si simpatizanti ai miscarii legionare si anticomuniste. Inmormantarea a avut loc la Cimitirul central. “Crescut de Fratia de Cruce” Teofil Mija s-a nascut pe 11 septembrie 1923, la Bratei, judetul Tirnava Mare, actualul judet Sibiu. A absolvit Liceul “Principele Nicolae”, din Sighisoara, iar in 1942 s-a inscris la Facultatea de Medicina din Iasi. Pentru ca a infiintat Centrul de Rezistenta Armata din Codrul Fetea in 1948 a trebuit sa fuga in munti. Arestat in mai 1950, intr-o casa-capcana a Securitatii, a fost condamnat la 14 ani de inchisoare. Din cei 14 ani, 10 i-a petrecut in zarca Aiudului, in a doua celula, pe culoarul din dreapta. Restul pedepsei a ispasit-o la Canal, la Cluj si la Oradea. In inchisoarea din Aiud l-a intalnit pe Nicolae Purcarea, care isi aminteste cu tristete de acele momente. Citeşte în continuare →

In randurile de mai jos, avem o succinta descriere a imprejurarilor care au dus la aparitia “Ziarului de Garda” din Chisinau. Jurnalisti echitabili, legati impreuna pentru triumful Adevarului, au pornit cu aplomb in lupta de izbavire si de trezire a constiintei romanesti in tinuturile dintre Prut si Nistru, dar mai ales in lupta impotriva comunismului cu care era confruntata intreaga Basarabie. Zidurile cenzurii trebuiau sparte; era nevoie de curaj, era momentul de asumare a jertfirii pentru acest triumf. Infruntand toate adversitatile, acesti jurnalisti s’au identificat cauzei romanesti si au demonstrat cu perseverenta de-a lungul anilor ca prin propagarea Adevarului, cumulul mentalitatii oamenilor de a privi lucrurile dinapoia cenzurii fortuite poate fi rectificat si schimbat in bine. Inutil sa mai amintim de rolul pe care l-au avut acesti jurnalisti in imprejurarile revoltei izbucnite in Aprilie 2009, dar suficient sa le admiram curajul pentru Adevar si Dreptate in zilele represiunii turbate care s’a abatut asupra tineretului, cand au expus, cu asumarea suprema a tuturor riscurilor, nedreptatile si inumanitatile inchizitoriale comuniste.
Dar, s’o lasam pe Aneta Grosu sa ne povesteasca despre inceputurile ZdG si oamenii de bine care i-au ajutat pe tinerii jurnalisti de-a lungul timpului pentru a strapunge “zidul de fier” al cenzurii comuniste, adevarati “oameni de aur” care, prin curajul, sprijinul si ajutorul lor nepretuit, au intrat in “cartea de aur” a recunostintei noastre permanente:

Jurnalista Aneta Grosu

Astăzi e o zi în care vreau să vă povestesc despre câţiva oameni din viaţa ZdG…

Era ianuarie, 2004, când o echipă de jurnalişti rămăseseră pe drumuri (în plină guvernare comunistă)… Răspunsuri deloc optimiste, atunci când deschideam uşile unor redacţii. Aşa ne-am zis să experimentăm, fondând un ziar nou. Atunci, probabil, nimeni dintre noi nu ştia cât de mulţi oameni, diferiţi, vom întâlni în cale şi cât de multe situaţii ne vor face să privim lumea cu alţi ochi. Din ianuarie până la 29 iulie 2004, când a apărut nr.1 al ZdG, tot ce a fost mai frumos în viaţa noastră au fost oamenii, toţi diferiţi, pe care i-am întâlnit. Unii au intrat pentru totdeauna în biografia redacţiei, alţii au ieşit, lăsându-ne să înţelegem că, uneori, despărţirile sunt mai sănătoase decât convieţuirile. Citeşte în continuare →