Garda de Fier

Mortii erau secreţi...

In fiecare an, la 14 Septembrie, de “Ziua Crucii” sau “Inălţării Sfintei Cruci”, supravieţuitori din închisorile comuniste cum şi reprezentanţi ai tinerelor generaţii, se întâlnesc la Aiud să cinstească memoria celor pieriţi în infernul temniţelor de tristă memorie din vremea urgiei bolşevice. Vin să se închine şi să se roage pentru sufletele celor ucişi fără milă, celor aruncaţi în gropi comune, aşa cum sunt şi sutele de martiri dela “Râpa Robilor” din marginea Aiudului.

Au trecut mai bine de 20 de ani dela dispariţia “oficială” a comunismului, iar mulţi dintre noi încă mai încercăm să ne distanţăm de trecutul odios al timpurilor de atunci. Incercăm! Cu sufletul gâtuit de emoţii, încercăm să depunem mărturie şi generaţiilor mai tinere. Pentru ca să nu se mai repete, parcă pentru a se repara greşeala abominabilă, crima ajunsă în toate formele şi hidoşenia ei să troneze mintea oamenilor, ca un alzeimer maladiv.

Ne-au înjosit şi ne-am înjosit pe noi înşine ca neam, atunci când unii dintre semeni, zeloşi şi slugarnici, au bătut palma cu opresorii împotriva compatrioţilor lor, “trădarea” şi “aservirea” căpătând înţelesul formulat plastic de… “colaborare”. Ne este ruşine de tot ce s’a putut întâmpla atunci, cu atâtea laşităţi si trădări. Citeşte în continuare →

Biserica din Bilca, Bucovina

Experienta individualã, oricît de bogatã ar fi, trebue complectatã si corectatã prin experienta altora. Experienta politicã individualã, chiar din cauza cã e întîmplãtoare (politica nu se poate face în laborator), împinge la generalizãri premature si gresite, iar de aci rezultã apoi programe politice utopice, formule de actiune cari, chiar dacã reusesc sã agite pentru un timp opinia publicã, nu pot aduce nici un folos pozitiv.
Se întelege cã oamenii politici practici nu pot astepta rezolvarea teoreticã exactã a tuturor problemelor, cum nici nu putem cere dela ei ca sã le deslege mai întîi în teorie. Citeşte în continuare →

Deputat în Sfatul Ţării

Maxim Leancă – Memorii

 Sunt unul dintre nepoţii lui Costache Leancă, deputat în Sfatul Ţării, care a votat Unirea cu patria-mamă, în 1918. Arestat de bolşevici, după 1944, şi judecat pe zece ani, ca duşman al poporului, a murit de foame şi de sete în lagărul morţii Suho-Bezvodnaia, din regiunea Gorki. Tatăl meu a fost văr cu unchiul Costea.

După invazia bolşevică, golanii şi derbedeii au devenit cei mai de seamă comunişti ai satului. În toamna anului 1945 ei l-au pârât pe tatăl meu agenţilor NKVD, că-i frate drept cu unchiul Costea. A fost arestat şi condamnat la zece ani, cu confiscarea întreagă a averii, ca duşman al poporului, lăsându-ne pe noi, mama, eu şi două surori, complet goi, căci au luat totul din casă, tocmai în Vinerea Paştilor, 19 aprilie 1946. Tatăl meu a stat la închisoare 8 ani, şi s-a stins din viaţă într-o zi de miercuri, 26 septembrie 1953, în etate de 55 de ani, căci mizeria din gulagul bolşevic i-a tocit sănătatea. Citeşte în continuare →

Troiţă

Din vol. Poeme fara Tară – Acolo şezum şi plânsem, Ed. Carpaţii, Madrid 1954

Adună-ţi sufletul, camarade

Când exilul devine apăsător cenuşiu
Gândiţi-vă la morţii fără cruce, fără sicriu.
Şi când îşi înfige cuţitul în voi nostalgia,
Gândiţi-vă la cei care-au căzut în Rusia.
Citeşte în continuare →

Pr. Dumitru Stăniloae

 Parintele Dumitru Staniloae s-a nascut la 16 Noiembrie 1903, din parintii sai Irimia si Reveca, fiind ultimul din cei cinci copii ai lor. Locul nasterii sale a fost comuna Vladeni, de langa Brasov, de care este legat nu numai natural, dar si spiritual. “In satul Vladeni din Transilvania, in care m-am nascut, spune dansul, am inceput sa iubesc pe Dumnezeu si lumea si le iubesc si acum”. (1) Se pare ca de aceasta data se intalneste cu Lucian Blaga, care spunea ca eternitatea s-a nascut la sat. A urmat mai intai cursurile unei scoli confensionale ortodoxe, si apoi pe cele ale Liceului “Andrei Saguna” din Brasov, unde a invatat germana si franceza. Dupa 1918, voieste sa devina preot si se muta in Bucovina, la Facultatea de Teologie din Cernauti. Isi continua studiile la Facultatea de Litere din Bucuresti. In 1925 apare primul sau articol in care trateaza despre problema muncii si a proprietatii in Noul Testament. Din indemnul mitropolitului Nicolae Balan, care deschisese Academia Teologica din Sibiu, si-a reluat studiile sale teologice in 1926. Ca licentiat, tanarul Dumitru a elaborat, sub conducerea profesorului Vasile Loichita, o teza despre “Botezul copiilor”, incheindu-si astfel formarea teologica primara. Citeşte în continuare →

  Revista “Drum”, Anul 9, Nr. 1-2, Ianuarie-Iunie 1973

Vasile Posteucă împreună cu Lucia Popovici, fiica binecunoscutului luptător nationalist Aurel C. Popovici...

  Ultimele zile ale poetului

Pe Vasile Posteuca l-am cunoscut inca din vremea studiilor liceale si l-am urmarit apoi in toate imprejurarile vietii sale dealungul anilor, in care întreaga sa fiintã si activitate si-a pus-o in slujba idealurilor românesti si crestine.

În ultima parte a bolii sale, in Spitalul Columbus din Chicago, unde era sub supravegherea unui grup de medici specialisti, am avut ocazia sã cunosc o altã fatã a personalitãtii sale, care este impresionantã in deosebi pentru observatorul de stiintã medicalã: rezistenta lui fizicã si luciditatea mintii si a judecãtii sale in apogeul crizei biologice prin care a trecut.
Toti medicii consultati au fost uimiti de puterea sa de analiza logicã a situatiilor in care se gãsea si puterea sa de coordonare a judecãtilor, precum si de sbuciumul sãu sufletesc legat de idealurile sale supreme de viatã in pragul dramatic al mortii. Acest sbucium sufletesc a depãsit cu imensitatea si caracterul lui toate durerile fizice, toate preocupãrile de salvare medicalã si toate grijile de persoana lui sau a familiei sale. Intrebat asupra durerilor cauzate de boalã Posteucã rãspundea: “Nu mã doare, ma arde, parca cineva a luat o grãmadã de cãrbuni aprinsi si mi-a pus-o în stomac”. Totusi nu accepta medicamentele de usurarea durerilor decât atunci când vroia sã doarmã pentru odihna normalã a trupului sãu. Îsi fãcea cu regularitate meditatiile si rugãciunile zilnice si urmãrea cu atentie si interes toate situatiile care priveau perspectiva plecarii sale pe “tãrâmul celalalt”. Sfãtuia si încuraja cu bãrbãtie pe prieteni si camarazi si vorbea cu seninãtate uimitoare despre moartea crestinilor. Citeşte în continuare →

Vasile Posteucă

  Mã poartã, bãdie, amintirile inimii printre poienile de fagi ai Bucovinei, unde ni s’au întâlnit pasii si destinul, în plãmãdeala vremurilor dure. Erai arcas voinic si-aveai în ochi priviri de soim, si’n mânã arcul cu sãgeti.
Ne-au vrãjit chemãri de peste lumi cu cântece si doine si-am pornit la drum pe’ntinsul de poteci al vechilor plãiesi, în tarile de vis, de soare si credintã.
E noapte… Si-am rãmas înfiorat de taine si de veghe la poarta înclestãrilor de smei ce jefuiesc în temple, dãrâmã tãri si ucid popoare. Prin pânza de ceatã vãd mâninile tale credincioase si aspre, cu pene de scris si semne de cruce pentru linistea noastrã.
G. Arcaşu
Citeşte în continuare →

Grafica: Ion Mirea

 Revista “Drum”, Anul 9, Nr. 1-2, Ianuarie-Iunie 1973
 Valoarea lui Vasile Posteucã constã, nu atât în faptul cã a fost un om intelectual si un talentat poet, ci mai ales în aceea cã a avut curajul, în acest veac de mimetism spiritual, sã-si trãiascã drama vietii lui cu sinceritate.
Poezia poate fi rezultatul unor înlãntuiri de imaginatii si sentimente, unele mai dure, altele mai rafinate sau poate iesi chiar din reprimarea unor impulsuri si instincte primare, care îl stãpânesc pe om. Ca intelectual, la fel, omul nu se poate sustrage unui miraj logic de formule uscate, ci cautã sã-si exercite abilitãtile mintii într’un joc de premize si concluzii, cum facem toti, deobicei. Deaceea, pentru a fi consacrat in aceste douã domenii, ca intelectual si poet, opera lui Vasile Posteucã va trebui sã treacã prin ciurul vremii, sã înfrângã barierele timpului si ale spatiului, sã înfrunte criteriile necrutãtoare ale unei competitii universale. Ca om, însã, el a fost mai aproape de noi; el era crestinul, patriotul, nationalistul, tãranul cântãret din fluier, mocanul de pe obcinele Bucovinei, care încrusteazã chipul lui Dumnezeu în scoartã de copac, este si va rãmâne iconarul fãuritor de modele pentru stergare tãrãnesti si pentru blide… este ceeace s’ar putea numi aspectul accesibil al personalitãtii lui – omul cel dinafarã. Citeşte în continuare →

Gravura: Horatiu Dimitriu (revista Gândirea")

 Revista “Drum”, Anul 9, Nr. 1-2, Ianuarie-Iunie 1973

Vasile Posteuca era fiu al Bucovinei, provincie româneascã disputatã pe rând de douã puteri la fel de imperialiste: Austro-Ungaria si Rusia Sovieticã. A fost imposibil ca tânãrul student de odinioarã sã se sustragã atractiei miscãrilor nationaliste sau iredentiste. Se obisnueste a se decreta în mod absurd “naziste”, doar în tãrile occidentului european care au pierdut rãzboiul, uitând cã nationalismul, este un sentiment universal. Il practicã aproape toate marile puteri sau cele mici, dar mai cu seamã Uniunea Sovieticã. Sã încerce cineva a rupe un metru din teritoriul micilor state cucerite piratereste de Sovietici! Se va deslãntui cel mai feroce mãcel, in ciuda “fraternitãtii internationale” proclamatã de guvernantii rusi întru adormirea naivilor.
Citeşte în continuare →