LUI OGORANU I SE CUVINE RECUNOŞTINŢA NAŢIONALĂ, NU CONTESTĂRI OFENSATOARE ! 

Luptătorul din munţi

Partidul “Pentru Patrie” saluta participarea, la Festivalul de film de la Berlin, a productiei cinematografice “Portretul luptatorului la tinerete”, avindu-l ca personaj central pe eroul rezistentei armate anticomuniste din Muntii Fagarasului, Ion Gavrila Ogoranu.

In acest context, am luat cunostinta cu consternare de interventiile d-lor Marko Katz si Alexandru Florian, facute pe langa juriul prestigiosului festival, prin care, fara a viziona macar filmul in discutie, au mers pana la a cere interzicerea difuzarii acestei productii.

 Deoarece nu am avut posibilitatea de a vedea filmul inaintea sau in cadrul prezentarii oficiale la festival,  noi nu ne putem pronunta asupra calitatii si profesionalismului cu care a fost realizata aceasta productie.

 Insa conducerea Partidului “Pentru Patrie”, al carui membru fondator si presedinte pana la moarte a fost Ion Gavrila Ogoranu, reaminteste contestatarilor, si deopotriva opiniei publice romanesti, ca venerabilul luptator s-a impus in constiinta romaneasca si europeana ca un erou al luptei pentru libertatea, demnitatea si propasirea poporului roman. Implicarea sa politica in calitate de personalitate publica in constructia democratica a Romaniei de dupa 1989, fac, in acest sens, trimiterile la “fascism” si “antisemitism” ale celor doi contestatari cel putin ofensatoare.

Rolul lui Ogoranu in lupta de rezistenta impotriva regimului comunist este incontestabil, iar aceste merite i-au fost recunoscute inclusiv de Administratia prezidentiala a SUA – prin includerea sa in lista pe care presedintele Richard Nixon a inaintat-o autoritatilor comuniste de atunci -, dar si de prestigioasa Amnesty International, cu care luptatorul a avut stranse legaturi in urma interventiilor acesteia in perioada in care era urmarit.  

 Totodata, atragem atentia celor doi domni, asupra faptului ca interventii de genul celei formulate de ei nu fac decat sa ofenseze sentimentul national si cinstirea cuvenita luptei si jertfei tinerilor luptatori din Rezistenta Nationala Anticomunista. Aceste abordari sunt nocive pentru echilibrul si stabilitatea societatii romanesti, ele generind redeschiderea unor rani ale trecutului si aducind prejudicii procesului de reconciliere nationala, atat de dorit de toti si atat de necesar consolidarii Statului de Drept in Romania.

 Istoria recenta a Romaniei trebuie asumata cu maturitate, si nu prin cantonarea in sabloane specifice regimului comunist. Iar cei care, in munti sau in inchisori si lagare, si-au jertfit tineretea impotrivindu-se regimului ilegitim si criminal de dupa 1945, nu pot fi considerati decat eroi ai natiunii romane.

PARTIDUL “PENTRU PATRIE”

Presedinte: Virgil Totoescu, fost detinut politic
Presedinte executiv: Coriolan Baciu  

Federatia Romana a Fostilor Detinuti Politici Luptatori Anticomunisti
Biroul de presa

In legatura cu protestul unor evrei referitor la filmul care prezinta luptele grupului Ion Gavrila Ogoranu, fostii detinuti politici luptatori anticomunisti au de precizat doar atat:

1. Cei ce se pronunta impotriva Rezistentei armate anticomuniste din muntii Romaniei, dovedesc ca sunt de partea celor ce i-au prigonit pe acestia, adica sunt de partea comunistilor care au instaurat in Romania un regim criminal si ilegitim.

2. Deoarece Tribunalul International de la Nurnberg nu a considerat Miscarea Legionara ca fascista, nazista sau colaborationista, cei ce azi acuza pe legionari rezulta ca nu recunosc legitimitatea acestui Tribunal si contesta autoritatea de lucru judecat.

3. Legionarii totdeauna au facut o distinctie clara intre marea masa a evreilor cinstiti, muncitori, loiali statului roman, si respectiv minoritatea care s-a dedat la acte de coruptie si care a sprijinit regimul comunist, in numele caruia au savarsit crime, torturi si siluiri de constiinte.

In concluzie, cei ce se pronunta impotriva Rezistentei armate din muntii Romaniei, pot fi etichetati ca dusmani ai poporului roman.
Istoria Romaniei a glorificat si va glorifica de-a pururi eroii din Rezistenta Nationala Anticomunista.

Secretar, Gheorghe Jijie

Ziarul “Buna Vestire”, Anul II, Nr. 287, Duminică 13 Februarie 1938

Sufletul se poate odihni întotdeauna în poiana istoriei ardelene. Oridecâteori coboară svon de îngrijorare, îndoielile si chinurile se risipesc dacă privesti, drept în fată, icoana însângerată a Ardealului.
Ardealul n’a crescut din petrecere si din întâmplare ci din frângere pe roată.
Inima pământului, acolo, în Ardeal, a svâcnit româneste dintru început.
Muresul si-a purtat prin veacuri unda bătută în jale iar Oltul, spintecând muntii, si-a trimis revolta si protestul pe drumul Dunării bătrâne.
Maghiarii l-au dumicat pe Horia, i-au împrăstiat sângele si oasele.
Maghiarii i-au dat lui Iancu fluier de nebunie.
Memorandistilor li s’au împărtit celule. Popii Lucaciu vacz-uri si seghedinuri.
Ardealul a fost dus în fata tuturor tribunalelor, condamnat de toti procurorii si închis în toate închisorile.
Un sir nesfârsit de martiri i-au străbătut istoria.
O mare de sânge i-a stropit tarina. Temnitele i-au furat libertatea si gloantele i-au străpuns pieptul.
La Belis, Motii au fost transformati în uriase ruguri.
Dar din toate astea, Ardealul s’a ridicat biruitor, s’a desprins din mileniul catuselor si a privit, senin, mai dârz, mai tânăr si mai viu, spre soare, – asa cum a pornit Invierea Domnului din chinurile Golgothei.
Sângele si oasele lui Horia au cerut dreptate peste 3 veacuri. Iancu si Buteanu si năpraznicul Axente Sever si-au rostit cuvântul la Alba Iulia.
Iluminatii vlădici si dascalii de carte românească au tras clopotele toate într’o zi de 1 Decembrie.
Iar Bărnutii a vorbit, tot asa ca la 48, pentrucă, dacă au trecut anii, au rămas jertfele si idealul nu s’a clintit.
Ungurii n’au priceput niciodată Minunea si nici azi nu vor s’o cunoască. Pentrucă ei gândeau ex categra si depe fotoliile dregătoriilor.
Mâna lor n’a frământat niciodată o bucată de humă ardeleană, mâna lor n’a simtit niciodată cum se preling picăturile de sânge românesc din pumnul de pământ.
Ei n’au întrezarit pasii Mântuitorului prin lanurile furate si n’au auzit cum încep si pietrele să grăiască, în grai sfânt si nou, în grai românesc.

Valeriu CÂRDU

Când am auzit de sosirea lui în sat mi l-am închipuit cu turban şi şalvari aşa cum văzusem turcii prin cărţile de scoală.

Flori - motiv

Dar moş Osman n’avea nimic din portul lui de origină; în loc de iatagan purta mai întotdeauna cu el un cuţit lung, cu mâner gros de parea mai mult sabie. Cine ştie din ce bucată de fier şi unde îşi făurise el acel cuţit? Se vedea bine că trecuse prin bătăi de ciocan, pe nicovală. Când din curiozitate îl priveam printre garduri “să văd cum arată un turc”, mai întotdeauna era cu el în mână. La lucrul în vie, la cioplitul lemnelor, în jurul căsutei, îl purta mereu cu el. Nu-l lasa niciodată pe afară.
Moş Osman nu lăsa locuinta si via decât când aducea apă dela fântână. Mălai si alte lucruri care-i trebuiau lui i le aducea reangajatul, stăpânul viei, care, ieşit la pensie, se stabilise la Focşani. Până şi tutunul tot reangajatul i-l aducea. Moş Osman trăia ca rupt de lume. In singurătatea lui părea “câine credincios numai stăpânului”… “Mult o fi umblat hotul de reangajat, până să-şi găsească un astfel de chelar” auzeam eu vorbind pe cei mai mari.
Ziulica’ntreagă mos Osman mereu pe afară îsi făcea de lucru, chiar atunci când în vie nu mai avea nimic de făcut. Cu luleaua’n dinţi si mâinile cruciş pe pântece, sta ore înregi nemişcat pe colţul prispei. Se misca numai atunci când i se stingea luleaua sau i se termina tutunul. Când simţea că noi îl priveam printre garduri, îsi arunca si el privirea spre noi, în care eu nu citeam decât indiferenţa. Atunci însâ când veneam încet aproape de căsuţa lui, (mai mult o baracă decât casă) pe nesimţite, mos Osman parea dus departe pe gânduri. La isbucnirile noastre in râs sau trosnetul unei ramuri uscate el tresărea ca întors grăbit de prin cine stie ce lumi îndepărtate, apoi, lua poziţia omului fără griji; ochii lui însă trădau nostalgia după lucruri si ţinuturi cunoscute numai de el. Citeşte în continuare →

Ziarul “Buna Vestire”, Anul II, Nr. 287, Duminică 13 Februarie 1938

"Suflet înstelat si ochi de tămâioare limpezi..."

Am mai scris, nu de mult, despre sufletul înstelat si ochii de tămâioare limpezi ai copiilor nostri.
Si spuneam, atunci, că prichindeii ăstia de azur îmi vin in minte mai ales in ceasurile brumate cu tristeti, când inima e un violoncel rănit iar condeiul ar vrea să mustească un strop de sânge in vârful lui… O, da, atunci – mai mult decât oricând – ochii copiilor, pâlpâind lumini si aurori, sosesc să însenineze gând, frunte si scris. Uite, văd cum se destramă, in jurul meu, elegiile, si cum se redeschid, solare, zările mohorîte: o imagine proaspătă de copil bucălat îmi surâde. Dacă ati stii câtă primăvară aduce in casa i si in suflet un piciu de-o schioapă cu vorbe mici si nasul cat o alună ! Pasii lui sunt pasi de pitic venit dintr’un basm floral. Gesturile lui sunt de zăpadă. Gurita poceste încântător cuvintele si amestecă naivitatea lor cu cer…
Iar când obrazul lor se culcă, aerian aproape, pe mâna ta trudită, brazdele fruntii ti se topesc in zâmbet si in odae începe să ningă cu fulgi îngeresti.
Mi-aduc aminte de atâtea amărăciuni si desnădejdi care mi-au colindat, cu tristă stea de venin, sub ferestrele vietii.
De-atâtea ori pâinea luată, pentru crezul meu, dela gură; de-atâtea ori pustiul zilei de mâine, în fată; de-atâtea ori pasii mei urcând, cu greu, peste “muntele suferintii” sau glesnele sfâsiate prin “pădurea cu fiare sălbatice”… In acele durute clipe de plumb, numai făptura copilului meu mi-aducea liniste si limpezime. Genele fetitei clipeau, mătăsoase; si nădejdile-mi cresteau noui si puternice. Bratele ei imi cuprindeau, colan de lalele, gâtul, si totul redevenea cântec, dor de viată si de biruintă…
Nefericiti sotii care nu găzduesc, in casa lor, lumina unul copil! Nefericite femeile care n’au îngânat, o singură dată, un cântec de leagăn, si n’au veghiat, o singură noapte, lângă două mânute cât niste colibrii de portelan si lângă un căpsor blond, ciufulit de lună! Nefericiti bărbatii cari se intorc, seara, supti de istoveală si de lupta crâncenă cu viata, si nu sunt întâmpinati, in prag, de ciripitul păduret de mierlă al unui prichindel rupt dintr’o ramură de visin înflorit!
Mi se strânge inima de groază când mă gândesc cu câtă usurătate aleargă unele – cele mai multe – sotii tinere după asasine “interventii chirurgicale”, si cu cât cuget mort consimt bărbatii lor la sfârtecarea micului mugur îngeresc de viată…
In Bucuresti, ca si in orasele de provincie, – cu toată legea severă, care opreste crima avortului – se află încă sute de pipergali.
Sute de pipergali si sterni, alături – din nenorocire – de zeci de medici români – trăesc din mădularele ciopârtite ale micilor vieti ce n’au ajuns încă la vârsta unui crin.
Se practică încă, pe-o scara întinsa, avortul, in cele mai ucigase conditii.
Va reamintiti cu cât a inumană ferocitate a fost aruncat in sobă, anul trecut, trupusorul, abia viabil, al unui prunc si topit pe jeratecul din teracota pipergalului asasin? Nu vi se cutremură fiinta?
De ce atâta frivolitate în căsniciile atâtor insi, care, pentru a nu-si “complica existenta”, preferă, cu seninătate, să aibă pe constiinta omătul însângerat al unui prunc ucis prin avort? Viata este, desigur, grea. Dar ea trebue luată de piept.
Trebue o trăire adâncă, răzbită, luptată… Pentru ticăloasa voluptate de-a putea merge, comod, la cinematograf, ori de-a cutreera Calea Victoriei, cu lungi contemplări la vitrinele magazineler, tinerele sotii nu trebue să sacrifice însăsi rostul lor in viata familiei si în viata Neamului.
Si bărbatii la fel. De-ajuns cu bodegile si prelungile aperitive. Alta este adevărata viată conjugală, decât aceia de-a te vedea “salvat” de eventuala “povară” a copilului prin câteva mii de lei aruncati unui stern sau altui bestial profesionist de acest fel.
In casele noastre, ne trebue îngeri pământeni. Pentru însăsi consolidarea familiei. Pentru misiunea ei însăsi. Pentru seninătate. Si încă pentru ceva: pentru a creste vlăstare noi, în altă lumină morală, Neamului nostru drag…

Radu GYR

Ziarul “Buna Vestire”, Anul VI, Seria II, Nr. 66, Sambata, 30 Noembrie 1940

Troitã

Azi incepe procesul de punere in drepturi a neamului romanesc. Judecator este Capitanul, prezent, cu Legea Lui, acuzatori sunt cei care au ramas sa-I indeplineasca fapta si cuvantul, iar acuzati cei care pierzandu-l pe El au facut-o vanzandu-si neamul.
Iata ziua cea mare, cand dupa veacuri de sclavie indurate cu neintrerupta suferinta de catre cel mai nobil popor din acest Rasarit, Adevarul dreptatii, dupa care atat am insetat, vine sa se aseze in casa pangarita de minciuna si tradare. Se va vedea cum legea, facuta in numele unei “Justitii” neinduplecate, a putut ajunge in mana oamenilor cu rea vointa unealta de distrugere.
Osanditorii si partasii lor, cuprinsi de orbirea pe care le-a dat-o belsugul aurului, nu s’au increzut nici in lege, nici in vreun adevar, ci in puterea lor. Este adevarat ca puterea supune legile, dar cu o conditie: aceasta putere sa fie legitima, sa vie dela neam. Puterea neamului este a lui Dumnezeu, dar ca sa o ai trebue sa te afli in adevarul neamului, sa urmezi chiar legea lui.
Necrezand in lege, acestia credeau ca pot sa o faca oricum si oricand. Si chiar atunci cand si-au facut-o nu au respectat-o. Pentruca sub ea nu se afla o putere adevarata care s’o impuna si s’o garanteze, ci doar o putere materiala, exterioara. Esenta acelei legi se gasea in siluire si inselatorie. Poporul romanesc fusese siluit cu amenintarea luarii painii dela gura sa voteze legea fundamentala a statului. Pe aceasta lege nu se putea cladi nimic altceva decat tot siluire si inselatorie. Ceeace s’a vazut in doi ani: tara saracita si dezarmata a fost rupta din toate punctele cardinale. Pentruca puterea neamului, puterea cea adevarata era inlantuita. Forta careia îi ramanea astfel datoria sa apere altceva; pe sine insasi. In loc sa lupte cu dusmanul neamului, lupta cu acei care pastrau in fiinta lor toata taria legii acestui neam.
Dar legea nescrisa, legea fireasca a invins si astazi se desveleste in casa care va deveni iar a dreptatii, pentru intelegerea intregii lumi.
Moartea care nu e o durere decat pentru misei nu îi ingroapa decat pe acestia. Capitanul nu a putut fi ucis pentru ca El infatisa chiar legea. Si aceasta lege vie vorbeste astazi.
Este legea pe care se cladeste adevarul zilelor viitoare, legea rupturii noastre de o lume care nu se mai poate ridica. Ea este piatra de temelie pe care se aseaza azi dreptatea romaneasca, dupa ce veacuri intregi nu s’a tinut seama de ea. Capitanul, creatorul Institutiilor noastre, sfinteste astazi cu prezenta Lui, institutia dreptatii romanesti, batjocorita, pana azi, asa cum nu a fost batjocorita dreptatea decat in tarile in care neamurile si-au pierdut propria fiinta.

Horia STAMATU

El este judecător cu un salariu net de 5799 de lei pe lună. Ea este întreţinătoarea unui copil minor cu venituri foarte modeste. Niciunul dintre ei nu bănuia de existenţa celuilalt. Întâlnirea lor a durat doar 3 minute, în cadrul unui proces judiciar organizat la Comisariatul de poliţie. 

Oxana Radu

După aceea, viaţa lor s-a schimbat brusc. El este acum cineva care a condamnat o persoană în afara instanţei, fără avocat, şi continuă să primească salariul de 5799 de lei. Ea – condamnată într-un proces în care a reuşit să îşi rostească doar numele.
Atunci când Oxana Radu s-a întâlnit pentru prima şi singura dată în viaţă cu judecătorul Dorin Popovici, avea foarte multe de spus. După 40 de ore de detenţie arbitrară, după un arest în fapt de noapte, după ce a fost dezbrăcată până la piele, într-un spaţiu public plin de poliţişti, după ce rugăminţile ei de a-şi suna copilul s-au lovit de zeci de ori de pereţii celulei fără vreun ecou, după ce a îndurat sete, foame, disperare, după ce a aşteptat un avocat fără să îl fi văzut în ochi, după ce nu a avut acces cel puţin la un telefon, după 2 zile de izolare într-un iad de neimaginat, Oxana a ajuns în biroul poliţienesc în care o aştepta un bărbat în mantie judecătorească.
La 9 aprilie, pe la amiază, fetele ţinute în subsolul Comisariatului General de Poliţie (CGP) au fost ridicate la etaj, aranjate cu faţa la perete şi cu mâinile la spate, lângă uşa unui birou. Din 3 în 3 minute, uşa biroului se deschidea şi de acolo se auzea: “Următorul!”.
După 2 nopţi nedormite, fără hrană şi apă, Oxana privea pierdută peretele poliţiei şi încerca să îşi adune gândurile. Nu ştia exact că va da ochii cu un judecător, dar spera foate mult că va întâlni un om căruia urma să îi povestească cinstit şi sincer tot ce i s-a întâmplat. Citeşte în continuare →

Col. A. I. Cuza

Ziarul “Buna Vestire”, 24 Ianuarie 1938

O dată de granit. Un popas sărbătoresc si o piatră de hotar pentru toate năzuintele noastre de ascensiune în viata popoarelor. Vremurile erau tulburi. Constiinta natională trezită în Apus sub forta vizionară a lui 1848, a mijit în preajma acelui an si ‘n Principatele românesti. Actul Unirii s’a putut face numai cu un deceniu mai târziu. Bărbatii luminati ai timpului au trecut peste toate piedicile întinse de neamurile străine si peste neîntelegerea rătăcitilor din Blocul Antiunionist.
Gestul spontan al unionistilor care, printr’o subtilitate procedurală, au consfintit ideea Unirii dintru început, în persoana colonelului Alexandru Ion Cuza, a uimit străinătatea. Protestele au fost înăbusite, prin lovitura de pumn a faptului împlinit. Domnul care întruchipa nădejdile de mai bine ale celor două mladite de tară românească, despărtite de hotarul nedrept al Milcovului, a stiut să ctitorească vremuri noi pentru destinele poporului românesc. Unirea s’a născut din entuziasm si renuntare la patimi politice. Actul acesta de importantă istorică fundamentală, a crescut din vâltoarea românismului energetic si creator.
Unirea s’a născut din avalansa purificatoare si izbăvitoare a credintelor de demult. Demult, demult, au fost oameni în tara românească. Neamul a trecut un examen strălucit atunci când s’a rostit Unirea.
Cade-se acum, la praznicul zilei de 24 Ianuar, să cinstim memoria boerilor moldoveni si munteni din cele trecute vremuri.
Si numele Domnitorului ctitor de tară.
Unirea s’a născut din suflet vizionar si întelegere în spirit de jertfă. Idealurile cer jertfe si răstigniri întotdeauna. Fără sacrificii si renuntări la patimile ce sălăsluesc în legea lutului omenesc, nu există idealuri.
Unirea s’a făcut prin jertfă si întelegere. Si nu se poate păstra altfel. 24 Ianuar 1938 să fie o aniversare si un jurământ sub semnul jertfei.

BUNA VESTIRE

                  Pentru Mihai şi Gabriela
Copiii mei, din zarea de departe,
De unde numai Dumnezeu cuvântă,
Vă scriu, pentru viaţa voastră, carte
Urzită tot din slovă sfântă…

Tăticul vostru a plecat, odată spre Apus,
Să poarte luptă pentru Dumnezeu şi cruce.
În graba mare, însă, nu v’a spus,
Cât timp va sta şi unde se va duce…

Citeşte în continuare →

Iar la Putna’n mănăstire,
Noaptea, din tăcut mormânt,
Iese’n plină strălucire
Ştefan cel viteaz şi sfânt.
Lespedea ce-au pus-o popii
Peste groapă, ‘ncet se dă
Îndărăt şi’n fundul gropii
Ştefan plin de pace stă.
Dar se nalţă’ncet eroul
Deşteptat din lungu-i somn,
Luminat e’ntreg cavoul
Şi sumeţ viteazul domn.

Albu-i coif străluce’n lună
Iar pe zale-i joacă zări
De lumini ce se’mpreună
Ca’ntr’un basm cu arătări.
Lunga suliţă şi-o poartă
Răsucind-o ‘n mândru chip
Eu credeam că-i umbră moartă
Ce se mişcă pe nisip,
Dar e viu! Acum ridică
Ochii săi, parc’ar lăsa
Peste-o oaste inimică
Toată vrăjmăşia sa. Citeşte în continuare →