Garda de Fier

   Gheorghe Crăciun a muncit patru ani la minele de cărbune din lagărul de concentrare din Siberia. Până să ajungă pe mâna ruşilor însă a lucrat ca transmisionist în prima linie pe front.

   „Stăteam prin poduri şi urmăream fiecare mişcare a inamicului. Era periculos pentru mine, puteau să mă găsească imediat. Am fost şi rănit de câteva ori, da’ am scăpat cu viaţă. Când am auzit că trupele ruseşti au spart frontul la Iaşi, am fugit spre Brodina, să-mi văd părinţii pentru ultima dată», povesteşte bătrânul.
   Nu a apucat să ajungă deoarece a fost prins pe drum. Împreună cu alţi prizonieri au fost duşi pe jos în Republica Moldova, de unde au fost suiţi în trenuri. „Când să urcăm în tren, trăgeau în noi. Cine reuşea să urce, urca. Cine nu, rămânea pe peron plin de sânge. Eram mii şi ne dădeau de mâncare peşte sărat. Ca să ne fie sete. Apă nu ne dădeau. Nu aveai cum să ieşi afară să-ţi faci nevoile, le făceai acolo», îşi aminteşte cu durere bădia Ghiţă.  Atunci a ştiut că războiul s-a întors împotriva tuturor şi că este posibil să nu iasă cu zile din lagăr.

   Îşi săpau singuri groapa

   Soldaţii îi îmbrânceau cu vârful puştilor, iar oamenii munceau până cădeau morţi de oboseală şi frig. Dacă ajungeau la pământ, erau bătuţi. Însă cei mai mulţi au murit în minele de cărbune, iar bădia Ghiţă îşi aminteşte de acel loc ca de fundul iadului. Li se aprindeau plămânii şi mureau, iar soldaţii îi îngropau în pământul bocnă.
   Îşi aminteşte că acolo nimeni nu-şi plângea morţii, moartea era ca la ea acasă. În gropile făcute de ei în pământul îngheţat mulţi rămâneau pe veci cu hârleţul în mână. Bătrânul povesteşte cum a doua zi găseau mormintele descoperite. Câinii din lagăr scurmau noaptea hămesiţi de foame.

   Prizonierii ajungeau să se mănânce între ei

   După ce s-a întors acasă s-a căsătorit şi şi-a încropit o gospodărie. Părinţii îi muriseră între timp, iar camarazii de război se stingeau fiecare pe la casele lor. „Luca, un consătean de-al meu, s-a întors după şase ani din Siberia, iar după un an de zile de libertate a murit. Mâncase numai coji de cartof fierte cu oase de animale. Unii se mâncau şi între ei, nu mai exista Dumnezeu. Acum nu mai ştiu pe nimeni care să fi fost în lagăr, s-au dus toţi», mărturiseşte bădia Ghiţă.
   A făcut şapte copii, patru băieţi şi trei fete, şi ştie că istoria nu mai poate să-l păcălească. I-a fost camarad de război în tranşee şi de suferinţă în mina de cărbune.

   Adevarul de Suceava

     Ziarul “Buna Vestire”, Anul II, Nr. 270, Duminica 23 Ianuarie 1938, pag. 1

     In Drînsenii din jud. Tarnavele Mari, satenii au condus spre locul de veci, in ziua de sfanta reculegere legionara, 13 Ianuarie, pe invatatorul Nicolae Iosif.
     Viata lui a fost inchinata datoriei si muncii constructive asa cum ne scrie un camarad din satul Drînseni. In trup garbovit de batranetea de nalba a anilor, s’a scaldat pana la sfarsit un suflet de inalte aurori. Rudenia de sange cu poetul de subtile duiosii, St. O. Iosif, a fost si o rudenie de cuprins spiritual. Portretul lui moral coboara din insasi poeziile poetului ardelean, din acele admirabile ganduri inchinate omagiu “Dascalului”.
     Aidoma a fost si viata lui Nicolae Iosif. O viata traita sub semnul unei morale fara preget: viata de dascal, bland si duios cu aluatul sufletesc al copiilor care-i treceau prin fata. Prima misiune in stat este a invatatorului. De aci pornesc izvoarele. Iar Nicolae Iosif stia ca nu poate impune o etica fara pilda, fara pilda vie a propriei lui comportari. De aceea viata i-a fost un exemplu in care scolarii si satenii au gasit in orice ocaziune un indreptar. Ne aminteste de apriga incordare a lui Popa Tanda din nuvela lui Slavici, cand predicile nu au izbutit sa miste din loc gospodaria satului, a inteles Popa Tanda ca ca cel mai bun discurs, cel mai util misionarat este exemplul viu, aplicat pe teren – si satul s’a gospodarit. Nicolae Iosif a gospodarit satul Drînseni, educand generatii de copii in credinta, munca si putere de lupta, prin exemplu personal, prin prestigiul lui moral, prin discretia si caldura cu care a apostolat in satul misiunii lui nationale.
     Nicolae Iosif, invatator din Drînseni, a fost un legionar. Scrisoarea din satul lui ne infatiseaza astfel pe legionarul Nicolae Iosif: “Invatatorul Nicolae Iosif a fost apoi, cu toata varsta lui inaintata, un mare suflet legionar si un realizator in campul legionar. Fata i se lumina, ochii i se aprindeau c’o flacara vie, arzatoare, si glasul lui devenea precipitat, cald si iluminat decateori vorbea de Legiune si Capitan. Traia intens prin toate fibrele vietii lui, fenomenul legionar din care si-a facut al doilea ideal al vietii lui, dupa ce si-a infaptuit pe cel dintai: Uniunea tuturor Romanilor. Credea cu fanatism alaturi de toata generatia legionara in misiunea tineretului legionar si daca-si dorea inca viata prelungita catva timp era pentruca sa vada victoria legionara”.
     La Drînseni a apus un om si pe mormantul lui a rasarit inca o candela pentru biruinta legionara. Moartea invatatorului Nicolae Iosif n’a fost o frangere, n’a provocat in inima celui ce murea, inversunarea sau incordarea. Legionarul Nicolae Iosif a murit senin, vorbind necontenit de campania electorala, ultima batalie legionara, la care a putut lupta inversunat, fara oboseala, hotarat ca un soldat, pentru Legiune.
     Cu cata bucurie isi spovedea el in ceasul mortii, amintiri recente dela sectia de vot Homorod!…
     13 Ianuarie. Nicolae Iosif si-a rupt sufletul din lut spre infatisare arhanghelilor Mota si Marin, ca sa dea raportul.
   Ion VÂLCEANU

“Nae Ionescu a început în adolescentă prin a fi “avântean”. E o calitate pe care a avut-o în subconstient, toată viata.

Profesorul NAE IONESCU

 Cine a auzit de “Avântul”, stie că el a însemnat etnicism si religiozitate.
Pe aceste două linii Nae Ionescu a mers toată viata, până când s’a lămurit pe deplin si a aderat total la fenomenul legionar si în cel ortodox.”

“Nae Ionescu s’a cautat, a cercetat, a vrut sa spere, uneori poate sa se amageasca; dar n’a avut propriu zis o atitudine decat in Legiune, cand n’a mai fost de fapt atitudinea lui, ci una comunitara, in care era cuprins, cu care concrescuse in mare parte si pe care in alta parte o anticipase”.

“Setea, marea sete spirituala si politica a lui Nae Ionescu de a vedea crescand pe meleagurile noastre o miscare de mare barbatie si probitate, care sa fie a noastra si numai a noastra, si-a satisfacut-o, in sfarsit, sorbind apa vie din izvorul, din suvoiul legionar, pentru a carui descatusare din tainitile solului nostru sufletesc a lucrat el insusi o viata de om”.
Vasile BANCILA

“Parvan a pornit dela istorie, ca sa ajunga la filosofie.
Nae Ionescu a pornit dela filosofie si a ajuns la istorie, adica la interpretarea vietii sufletesti a neamului…
Cursul de logica al Profesorului Nae Ionescu a devenit astfel un curs de FILOSOFIA CULTURII, caci izbutise sa transforme logica, disciplina formelor de gandire, intr’o stiinta a vietii”.
P.P.PANAITESCU

“Iubirea era cimentul invizibil al vorbelor sale; pe aripile ei au mers aceste vorbe in sufletele deschise ale celor tineri; si-au facut drum in suflete zavorate de oameni rataciti.
Fara acest principiu atitudinea politica a lui Nae Ionescu nu poate avea inteles.
A spus de atatea ori el insusi, ganditorul cel mai puternic al generatiei noastre: “Gandul meu este o marturisire”.
Fundamentul acestei marturisiri, de-atatea ori verificata de istorie, este iubirea.
In aceasta gasea Nae Ionescu principiul activ al alegerii faptelor, al valorificarii, al promovarii lor, de-atatea ori tragice.
Fara acest principiu, stam in fata realitatii orbi si surzi, ca in fata unei masse amorfe de lucruri gonind haotic, fara sens, fara relief, fara valoare activa pentru constiinta noastra”.
Octav ONICESCU

Noi, foştii deţinuţi politici-luptători anticomunişti, urmaşii de fapt şi de drept ai MIŞCĂRII NAŢIONALE DE REZISTENŢĂ (iniţiată în anii 1945-1946) activitate recunoscută ca legitimă prin decizia nr. 1/2000 a Curţii Supreme de Justiţie(în dos. pen. 43 / 1999), am susţinut şi susţinem si azi, după 20 de ani, PROCLAMAŢIA DE LA TIMIŞOARA.

Nerealizarea dezideratelor punctului 8 din această PROCLAMAŢIE a făcut ca societatea românească să nu se aşeze pe baze noi, sănătoase, fireşti nici economice, nici morale, în tot acest interval, în pofida sacrificiilor făcute de poporul român şi în pofida aspiraţiilor sale politice declarate.

În calitate de cetăţeni lezaţi în drepturile si libertăţile noastre, solicităm pe această cale AVOCATULUI POPORULUI să se sesizeze, conform atribuţiilor sale legale pentru a desfiinţa contractele păgubitoare pentru statul român privind privatizările frauduloase prin care timp de 20 de ani a fost jefuită avuţia naţională. Menţionăm că aceste informaţii au devenit publice în mod indubitabil de abia cu ocazia dezbaterilor la prezidenţialele de anul acesta.

Totodată, solicităm tuturor reprezentanţilor legali ai Statului Român şi societăţii civile, dar şi forurilor internaţionale competente să se implice pentru a face să înceteze PERSECUŢIA împotriva noastră, întrucât ŞI DUPĂ 20 DE ANI DIN DECEMBRIE 1989, SUNTEM VICTIME ALE NEO ŞI CRIPTOCOMUNISMULUI. Legile care ne guvernează sunt discriminatorii şi perpetuează ilegalităţile comuniste, privându-ne de drepturile constituţionale, excluzându-ne din viaţă publică (culturală, politică, economică) şi din drepturile morale şi materiale pe care le-am plătit într-un mod dramatic. Se urmăreşte într-un mod pervers ca idealurile noastre să fie date uitării, cu consecinţe extrem de păgubitoare pentru întreaga viaţă spirituală a poporului român.

În pofida acestor tratamente inechitabile, noi, membrii FEDERAŢIEI ROMANE A FOŞTILOR DEŢINUŢI POLITICI SI LUPTĂTORI ANTICOMUNIŞTI înţelegem să fim prezenţi în viaţa publică pentru a apăra în continuare idealurile de libertate şi demnitate naţională.

PREŞEDINTE, Ing. Dr. Constantin IULIAN
SECRETAR, Ing. Gheorghe JIJIE

(Almanahul ziarului Cuvântul, 1941) pdf

Barbu Slusanschi despre Cultura Legionarã

ANUNŢ DIN ZIARUL CUVÂNTUL PRIVIND CURÂNDA TIPĂRIRE A CALENDARULUI CU ACELASI NUME...

Cine a ucis pe Sterie Ciumetti (vedeti facsimilul apãrut în ziarul “România de Azi”, 6 Octombrie 1940) pdf

Un grup de legionari dau onorul la mormântul lui Sterie Ciumetti (1940)

 

Maria Cristescu: PREZENT!

Ziarul “Buna Vestire”, Bucuresti. Anul II, Nr. 270, Duminică 23 Ianuarie 1938, pag. 4

A murit ca sa ne învete pentru ce trebue sa traim. In cei sasesprezece ani – ai ei – a tainuit atâta dor de lumina, adânca întelegere si dragoste de tot. Ceiace da sens vietii unui om, chiar si când se strecoara sub valul celei mai delicate discretii! Un suflet abia înflorit, primea îndemnul dela Bunul Dumnezeu ca sa îsi scrie gândurile despre El, despre Căpitan si despre Neam, într’un caet, pe care l-a tinut ascuns, pâna când i l-a dat în vileag… moartea.
“Ce mort glasuieste?” – a fost încheierea unei însemnari a zilei, în care a cuprins, cutremurator, spovedania vizionara a unui final care a mistuit-o în luciditatea-i prematura.
A mai însemnat – “ca sa nu se uite” – ziua de 13 Ianuarie, pe fila cu data de 13 Ianuarie 1937. Peste un an, moare chiar în aceiasi zi, în care fusese pecetluit martiriul lui Mota si Marin si este îngropata a treia zi.
De aceea, a fost zguduit întreg orasul Craiova, când i-a fost dat sa vada cea mai frumoasa si grandioasa înmormântare, în ziua de 15 Ianuarie 1938. Murise eleva Maria Cristescu din clasa VI-a secundara.
Cine era? – O premianta, o fata frumoasa si cuminte, pentru îndureratul ei tata, scriitorul Traian Cristescu, care i-a dat o crestere aleasa; pentru profesoarele, colegele si cunoscutii ei. Un mugur de geniu legionar, invitat de vreme în sânul Ingerilor, pentru “însemnarile” ei.
A reaparut în rugaciune, frumos, cerand sa-i dea Dumnezeu “sfârsit crestinesc”. Caci stia si cuvântul si tâlcul pe care-l auzea la sfintele slujbe bisericesti unde era nelipsita si atentă. A rapus-o boala si parerea de rau. Dar, chipul ei de mireasa în sicriu, a trecut surazând pe sub arcadele de flori, ridicate de bratele camaradelor. Iar sufletul ei, strabatea vazduhul, strapuns de tipatul sfâsietor al trâmbitelor fanfarei care intona marsul celor plecati si cântecele tineretii regretate.
Pentru acest ultim salut, ca si pentru dragostea de tot ce i-a fost scump – viata, parinti, profesoare, camarade si colege – Maria Cristescu a lasat în dar “testamentul” înfloririi ei întelepte, cuprins în “caetul” pe care i-l va publica la timp, cetatuia din care a facut parte.
Asa pare a fi taina vremii noastre, înteleasa si tâlcuita atât de duios de sufletul ei, luminat de cel al Martirilor Legiunii: tineretea jertfita, lasa mosteniri fara asemuire, prin “Testamente” spirituale, într’o tara primejduita de atâtea alte mosteniri care îi umbresc numele si-i darama cele mai îndreptatite asteptari.
Un necunoscul copilei, care a plecat necunoscuta, vazând, la înmormântarea ei, cum se înalta neprihanirea la cer, ca sa mijloceasca celor ramasi apropierea de folosinta cea buna, înseamna aceste recunoscatoare marturisiri despre binecuvântatul suflet al camaradei care a plecat la Dumnezeu.

Pr. Im.

“M’ai învătat, durere, ce e să ai o tară”. (A. Vlahută)

Cămin rămas departe, în zarea potopită
De flăcările unui vijelios blestem,
Cămin rămas departe, în tara cotropită,
Ce drag ne esti acuma, când nu te mai avem!

Răsai în alb sub dealul pe care cresc podgorii,
Pe lângă tine, drumuri aleargă’n sus si vin
Si-aduc cu ele, seara, din tarini muncitorii,
Când fumegi rotocoale spre ceruri, cald cămin.

Si tu le’nfăsuri truda cea zilnică’n velinte,
Ce par multicolore făsii de curcubeu,
Si-i culci în mângâierea străvechilor credinte,
Prin care stau de vorbă, si’n vis, cu Dumnezeu.

…Si’n seri, când focul vetrii cu volburile rosii
Se mistuia în jocuri de umbre pe păreti,
Cu’nfiorări de taină te’nsufleteau strămosii,
Din giulgiuri de legendă străluminând măreti.

Urca din fund de vremuri cărunta lor povată
Si ne-arăta cu mâna spre negresitul drum,
Pe unde vechi troite credinta lor ne’nvată
Si reci fântâni de piatră spun mila lor si-acum.

Azi, poate, pustiirea furtunilor barbare
A spulberat cenusa din sfărâmatul vas,
Cămin rămas departe; dar sufletul, pe care
Sorbitu-l-am din tine, acelas a rămas.

Si covârsind eroic durerea’ntregii natii,
Când se va’ntoarce iarăsi biruitor si viu
Ca Dumnezeu în clipa întâiei Lui creatii,
O tară de lumină crea-va din pustiu.

N. Crainic

     Revista Scriitorilor Români, Nr. 18, Munchen, 1981

“Vechea biserică, sus pe deal…”

“Da’ vin odată Americanii ăia, Doamnă Sofico? Doar am cărat cu spinarea atâtia saci cu grâu de-al lor pentru Rusi, când eram prizonier in Siberia. Să facă acum ceva si pentru noi!”
Nică a lui Gheorghe Bătrânul vorbea rar si fără să participe la ceea ce zicea, parcă ar fi citit ceva neinteresant, tărăgănat si cu acel accent ardelenesc, la care inima mea bătea mai repede, la care mă cuprindea întotdeauna un val de bucurie si vioiciune pe care eu in restul timpului, la Bucuresti, nu le aveam niciodată atât de intens.
Era noapte, trenul venise ca de obicei cu întârziere si toti eram obositi. “Nenea Nică” vorbea fără patimă, cu ocel scepticism atavic al țăranului care stie că viața este asa cum e ea si că viitorul, chiar dacă nu aduce neapărat ceva mai rău decât ce a fost până acum, este atât de nesigur, încât nu poti si nu merită să-ți pui speranțe de bine în el. El fusese prizonier la Rusi si cărase într’adevăr luni de zile saci cu grâu american.
Nenea Nică ne lucra pământul “în parte” de ani si ani de zile si eu eram tot timpul la el în curte si – mai ales spre nemulțumirea bunicii si a mamei – nu scăpam aproape nici o ocazie să merg cu el la câmp, unde – mai în joacă, mai în serios – participam la tot ce lucrau țăranii, cel mai mult plăcându-mi strânsul fânului.
– “Nu mai stiu nimic, Nică. In Bucuresti stii că nu se aude bine, că îi bruiază tot timpul. Voi aici or trebui să stiți mai mult, că puteți asculta cât de cât radioul.
– No ia, Doamnă, ce zic la radio Americanii stiu eu, da’ ce mai zice lumea la Bucuresti?
– Lumea nu mai zice nimica, Nică, la oameni le e frică si de umbra lor, noroc că mama l-a învațat pe Nicusor să aibă grijă ce vorbeste la scoală si pe stradă, ca altfel ar trebui să ne fie frică si de el”. Citeşte în continuare →

Calendarul “AMERICA”, 1950

Sub ochii nostri se desfăsoară cea mai cumplită dramă.
Cârmuitorii străini de legea si de Neamul Românesc, s’au întronat cu forta în scaunul de conducere si dela adăpostul baionetelor moscovite complectează opera de sugrumare a unui popor care timp de secole s’a luptat cu barbarii asiatici si hoardele semilunei, îndeplinindu-si cea mai nobilă misiune în istorie:
Sentinelă crestină la poarta Europei.
De data aceasta însă valul păgânismului e mai mare ca oricând si amenintă si înnece pe toti deopotrivă.
Având de luptat cu criminali feroci care întrebuintează metode de tortură moderne, rezistenta Neamului e pusă la grea încercare.
Cu inima strânsă de durere ne întrebăm: Cât vor putea oare suferi jugul fratii Români de dincolo?
Azi TARA E IN MUNTI. Tăranii, cărturari, preoti, femei, copii, îsi găsesc adăpost de urgia comunistă in văgăunele muntilor purtând cu ei o singură rugăminte:
Ajutati-ne să ne recâstigăm libertatea.
Nu ne lăsati sclavii comunismului căci mâine, aceeasi comunisti vor veni să vă sugrume si pe voi.
Nu priviti nepăsători la suferintele noastre! Pregătiti-vă, fiti gata să înfruntati dusmanul care, după ce ne va zdrobi aci va sări cu o putere de sarpe si mai mare ca să înghită si iubita voastră Tară Adoptivă.
Apărati-vă libertatea voastră prin a ne da nouă libertatea! 
Nu uitati:
Robia vine dela Răsărit.