Garda de Fier

Drum spre Libertate – AICI IN FORMAT PDF

De la București către vest: jurnal de drum

În ziua de 14 August 1980, cu puține provizii de drum puse de-a valma într’o traistă de merinde militară (era la modă în lumea tinerilor), am pornit din București cu scopul clar, dar extrem de riscant: să trec frontiera fraudulos în Iugoslavia, ghidat de o determinare profundă și dorința acerbă de libertate. Ca plan final, de aici urma să mă îndrept către granița Austriei, să găsesc o cale propice de trecere clandestină într’un loc convenabil și astfel să ajung în Occident, părăsind pentru totdeauna lagărul comunist. 

Prima etapă a fost Gara de Nord, locul de unde mi-am “cumpărat” cu 5 lei “biletul” de tren de la Nașu’, cu destinația Ploiești. Nașu’ nu era altul decât controlorul de bilete al trenului, care își mai rotunjea și el puțin veniturile, o practică comună în acel timp.

Oprirea la Ploiești

Ajuns la Ploiești, am coborât din tren și, aproape de Gara de Sud, mi-am întâlnit un prieten. În acea seară, am tras în apropierea gării, încercând să-mi adun gândurile și să mă pregătesc pentru următoarele etape ale călătoriei mele. Dimineața următoare, odată cu răsăritul, am luat un alt tren care avea să mă ducă la Predeal.

Predeal: printre turiști și muzică frenetică

Predealul mi s’a oferit ca o premieră absolută, un loc unde am petrecut o zi amestecându-mă printre turiști și localnici, încercând să nu atrag atenția asupra planurilor mele. În seara acelei zile, mi-am făcut drum către o discotecă din apropierea gării, unde muzica vibra cu intensitate frenetică. Ritmurile și atmosfera păreau să contrasteze puternic cu planurile mele interioare, dar am folosit acel moment pentru a mă integra și a-mi păstra discreția.

Din Predeal spre Brașov

În acea noapte, am pornit spre Brașov. Ajuns în orașul de sub Tâmpa, dimineața următoare m’a găsit pierdut pe străzile pline de istorie și farmec. Brașovul m’a primit cu un aer de mister și mi-a oferit momentul necesar pentru a reflecta asupra drumului parcurs până atunci. Aici, am simțit că mă apropii cu pași mici de următoarea etapă a călătoriei mele...
(vezi continuarea mai sus, în format PDF)

În celulă cu un turnător

În timpul detenției mele la Securitate, după un “supliment de anchetă” (cum i se spunea), la final am fost escortat înapoi la subsol. Spre marea mea surpriză, am descoperit un nou coleg de celulă. Încă de la început, prezența lui mi-a trezit suspiciuni, iar instinctul nu m’a înșelat. Pretindea că se găsea în anchetă de circa un an de zile pentru niște nereguli ce-i erau imputate de nivel economic, era nevinovat, că până acum a stat singur în celulă și se bucură sincer de compania mea. Conversațiile lui trădau o intenție diferită. Punea întrebări ciudate, insistente, majoritatea având un aer dubios. 

Mi-a povestit cum că, el cunoaște bine zona mea natală, descriind detalii care păreau prea precise pentru a fi întâmplătoare. Acest fapt m’a făcut să privesc cu scepticism toate intențiile lui. Deși încerca să mă tragă de limbă, i-am oferit doar lucruri evazive, câteva povești inventate fără nicio legătură cu realitatea. Cu toate acestea, am observat cum asculta cu mare atenție fiecare cuvânt.

Una dintre aceste întrebări și discuții ciudate, cam la câteva zile de la introducerea lui în celulă, după ce am vorbit despre “ce noutăți mai sunt pe-afară“, mi-a “destăinuit” că el înainte să fie arestat, când dorea să afle “știri”, asculta postul de radio “Europa Liberă”, că a vrut chiar să le trimită o scrisoare despre situația din România, dar că nu a știut cum să procedeze și s’a lăsat păgubaș. Că uneori discuta “știrile”, însă doar cu câțiva prieteni de încredere “din grup“. Am agreat că și eu ascultam câteodată muzică de la “Europa Liberă”, un fapt pe care îl declarasem, dar că de scris, n’am făcut-o niciodată. Că ascultam singur, doar când mergeam acasă la țară…

Un episod al opoziției împotriva regimului comunist

Istoric

Perioada colectivizării forțate în România, începută în anii 1949 și continuată până la începutul anilor 1960, a fost marcată de abuzuri masive, arestări și presiuni asupra populației pentru a se conforma sistemului așa zis de proprietate comună. Regimul comunist a avut ca obiectiv eliminarea proprietății private asupra terenurilor agricole și integrarea acestora în gospodării colective. Această transformare forțată a societății rurale a generat o opoziție semnificativă din partea țăranilor, preoților și altor membri ai comunității, care vedeau în colectivizare un atentat la libertatea lor și la tradițiile locale.

În acest context tumultuos, s’a dezvoltat și rezistența anticomunistă din Codrii Vlăsiei devenită la rândul ei sinonimă ca simbol al luptei pentru libertate. Codrii Vlăsiei, regiunea des împădurită din apropierea satului Vadul Anei și comunelor Brănești, Cernica, Fundeni, Tânganul și altele, au oferit un refugiu natural celor care se opuneau politicii nemiloase și represive a regimului. 

O poveste despre suferință și rezistență

Invazia trupelor sovietice a reprezentat pentru multe familii o perioadă de suferință profundă și pierderi materiale. În contextul acestor vremuri tulburi, povestea bunicului devine un exemplu elocvent al impactului devastator al războiului asupra oamenilor obișnuiți.

Confiscarea bunurilor

Bunicul, fiind un om înstărit, a devenit rapid o țintă pentru trupele sovietice care au invadat regiunea. Soldații au intrat în gospodărie și au prădat magaziile curții – un act de confiscare brutală, care a lăsat familia într’o situație vulnerabilă. Printre bunurile luate se numărau, alimente, băuturi și alte resurse necesare traiului de zi cu zi, alături de confiscarea multor animale: două juncane, patru cai, mai multe oi, s.a.m.d.

Biletul lăsat de soldații sovietici

În urma raidului, soldații sovietici au lăsat un bilet scris în limba rusă care, deși aparent avea scopul de a preveni alte jafuri, conținea un mesaj tulburător. În esență, biletul menționa că aceștia au luat doar o parte din bunuri și îi îndemna pe ceilalți soldați care aveau să vină ulterior să ia cât mai mult posibil. Acest bilet, păstrat de bunicul și arătat celor care au sosit ulterior, ilustrează cinismul și lipsa de orice empatie față de suferințele familiilor afectate.

O lucrare monumentală datorată lui Horia Sima

Context istoric

Monumentul Moța-Marin de la Majadahonda, Spania, este un simbol important al luptei și sacrificiului Mișcării Legionare, fiind dedicat legionarilor Ion Moța și Vasile Marin. Aceștia au fost membri marcanți ai Mișcării Legionare din România, care au luptat și și-au pierdut viața în războiul civil spaniol, în 1937, alături de aliații lor din tabăra naționalistă.

În timpul războiului civil din Spania, Ion Moța și Vasile Marin au considerat că lupta împotriva comunismului era esențială nu doar pentru Spania, ci pentru Europa în ansamblu. Astfel, prezența lor pe câmpul de luptă a fost văzută ca un gest de solidaritate și angajament suprem față de valorile tradiționale și creștine. Sacrificiul lor a avut un impact profund asupra Mișcării Legionare și a fost comemorat de-a lungul timpului prin diverse ceremonii și opere artistice.

N’am să tac, când vor dușmanii ăstei Țări îngenuncheate,
Chiar de legea lor nedreaptă mă va condamna la moarte,
Am să strig la toți copiii ăstui neam de daci și Sfinți
Și în ceruri voievozii strigă toți să vă treziți!

N’am să tac, când strigă’n mine toți eroii noștri morți
La Posada și Rovine, Horea, Cloșca trași pe roți.
Ei au fost zdrobiți cu roata și uciși pe Dealul Furcii,
Au gustat și ei calvarul, ca Hristos pe drumul Crucii.

Ați plecat pe drumul morții într’o noapte rece, 
Paișpe camarazi legați, funii paisprezece…
Căpitane, Căpitane, azi pe jertfa voastră, 
Am sădit sămânță nouă, floarea românească. 

V-au pus lanțuri la picioare, șerpii de dudău
Lângă fiecare frate, pus-au un călău, 
Căpitane, Căpitane, cete îngerești 
Străjuiau pe drumul morții de la Tâncăbești.