Arhiva pentru ‘PRESA LEGIONARĂ’
DRUMURI ÎN “ȚARA PIERDUTĂ” de Prof. Simion Mehedinți – 78 de ani dela arbitrarele răpiri teritoriale din trupul României
Prof. Simion Mehedinți
… Ne întâlnim iarăşi după o lungă despărțire. De patru ani n’am mai scris un rând la gazetă. De doi ani, n’am mai putut vorbi tineretului nici la Universitate, nici la Radio. — Cum au venit împrejurările nu e nevoie să vă mai spun…
“Epoca de pleavă”, cum a fost numită negru pe alb încă din Ianuarie 1936, e sfârşită.
Pleava s’a spulberat….
Mă bucur că putem sta de vorbă, sub această formă, dar ce amară bucurie! Să fie chemat un om cărunt, care ar fi dorit să treacă în pace seara vieţii, ca să povestească drumurile pe care le-a făcut altă dată, în Ţara acum pierdută.
Se poate o sarcină mai dureroasă?
La 23 Iunie, însărcinat de Marele Stat Major a spune câteva cuvinte în „Ora Armatei”, s’a nimerit să fiu cel din urmă Român care a mai putut vorbi oştirii întregi, pe când hotarele erau şi ele întregi. Iar peste patru zile a venit prăbuşirea. — Ni s’a smuls nu numai Basarabia, adică marginea dinspre Mare a Moldovei, dar şi toată Moldova dintre Prut şi Nistru, ba încă şi o parte a Moldovei dintre Prut şi Munţi, unde n’au stăpânit Muscalii de când e lumea lume.
Nici că se putea pentru mine o potrivire mai duşmănoasă a împrejurărilor. — Spusesem din vreme că părinţii noştri au ascultat „Cântarea României”, iar noi vom auzi „Plângerea României”… Dorisem mult să n’apuc zilele urgiei, dar nu-i după voia omului…
Acum, orice tânguire e de prisos. Rănile sunt răni. Sângele curge mereu, iar dacă vrem să nu pierim, singurul nostru gând trebue să fie acesta, cât mai repede să scoatem ţăpuşa înfiptă până aproape de inima ţării. Să ne pregătim ceas cu ceas pentru dimineaţa cea luminoasă, când soarele va răsări iarăşi peste întregul Ţărm românesc la Mare, şi va aduce un fior de bucurie peste întreaga Câmpie românească de la poalele Munţilor Apuseni. (more…)
6 Septembrie 1940: Revoluția Legionară – HORIA SIMA în conştiința contemporanilor săi
BIRUINȚA LEGIUNII
Se naşte din munții Făgăraşului, leagănul puterii româneşti şi casa lui Radu Negru. Inima Lui e soare, judecata palat. Duh din duhul Căpitanului, îi ține paloşul în mână şi trece cu el peste tăria veacului dac.
Horia Sima a fost şi este Chematul.
Horia Sima va fi şi este Comandantul.
A trecut granițe în vremea când alții tremurau în casa lor.
Purtând făclia curajului, a mers la semn prin viforul duşmăniilor, a trecut pieptiş prin prigoane, a pus în lanțuri Marea Prigoană.
A trecut granițe în vremea când alții îşi păstrau avutul, rangul, lenea, lipsa de modestie şi belşugul de critică.
Chip de erou, păstrează şi ne împrumută forța geto-dacă.
Camarazi! Comandantul ne priveşte, ne măsoară cu privirea cu care ne măsura şi ne învăluia Căpitanul. El are sufletul bun, prea bun, sufletul plin, prea plin, sufletul cald ca şi Arhanghelii.
(more…)
Nicolae Niță – DE ICI, DE COLO… (Vol. II)
ANTOLOGIE DE VERSURI LEGIONARE (Vol. II) – APĂSAȚI AICI – PDF
DECLINUL SĂRBĂTORII de Vasile Băncilă
Ideea de sărbătoare e o idee de organizare totală a existenţei. Fiindcă sărbătoarea e o horă gravă de comuniuni cu toată realitatea, cu toate aspectele ei necesare, posibile, imaginabile sau numai bănuite. E o comuniune cu transcendentul; e o comuniune cu natura cosmică; e o comuniune cu societatea; e chiar o comuniune cu lumea animală şi vegetală şi e, în sfârşit, o comuniune cu tine însuţi prin contenirea sau topirea contradicţiilor, decepţiilor, revendicărilor. Această comuniune se înfăptueşte în grade diferite, în raport cu autenticitatea trăirii sărbătorii, însă întotdeauna într’o direcţie precisă, care e chiar mersul spre sărbătoare. Sărbătoarea e însuşi principiul împărtăşaniei generalizate aplicată fastuos în lume. De aici decurg mai multe urmări, formând etica sufletului în sărbătoare. E, mai întâiu, un fel de anonimat personal, care e o participare a persoanei la taina existenţei generale şi totodată o potenţare armonioasă a persoanei prin izvorul de viaţă al generalului. E, apoi, o relativă stare de asceză, care admite chiar bucurii ale simţurilor, dar le dă o motivare, o sănătate şi un saţ firesc uşor realizabil, încât devin mai mult momente de prăznuire a duhului, iar corpul capătă oarecum rangul unui al doilea suflet. E, după aceea, un stil de monumentalitate discretă, plină de supleţe şi modestie, de pace profundă şi vioiciune ingenuă şi calmă. Căci participarea la liniile existenţiale ale generalului, la constituţia lui augustă, nu poate da decât linişte şi o umilă prestanţă largă. Tradiţia românească adevărată cunoaşte foarte bine acest soiu de monumentalitate, fiindcă el nu e altceva decât acea bărbătească şi suavă cuviinţă ţărănească, ce se explică deci în acest chip, ea fiind nu numai o morală în sensul obişnuit al cu vântului, ci şi o ontologie. În sfârşit, e un anume optimism, aşezat pe fundaţii ce nu se pot clinti şi are conştiinţa soartei, dramei şi “suferinţei vieţii”. Un optimism festiv, o jubilare adoratoare prin însăşi structura ei, fiindcă omul care trăeşte sărbătoarea e un om vital, în legătură chiar biologică cu puterea de viaţă a naturii, pe care, cu toată spiritualizarea şi în ciuda tuturor aparenţelor uneori contrare, n’a părăsit-o. Fiindcă îşi dă seama de plinătatea spirituală a realităţii, de prezenţa sensului providenţial în lucruri, lumea în care trăim nefiind un haos, ci o casă cu rost. Fiindcă asupra omului se apleacă şi îl însoţeşte această providenţă, dar mai ales pentrucă, indiferent de tine, te bucuri de această putere supremă pentru ea însăşi, pentrucă ea este, pentru simplul motiv că există.
(more…)
Înțelesul eroic al morții lui Moța de N. Petraşcu
Ion I. Moța
Anul morții lui Ion Moța si Vasile Marin a găsit clasa conducătoare românească pe drumul descompunerii definitive. De aceea reacțiunea ei a fost atât de anacronică si lipsită de înțelegere pentru lumea din mijlocul căreia s’au desprins cei doi eroi. Într’unii din reprezentanții politicianismului de atunci s’au trezit instinctele paterne si de familie peste care a trecut Moța în drumul lui spre biruință. În alții a răbufnit ura neîmpăcată împotriva lumii pe care a vestit-o Ion Moța, a pătimit pentru ea si la urmă a căzut cu fața la dusman, apărându-i viitorul. Însă marea massă a poporului românesc, până la cele din urmă străfunduri ale ei, a fost cutremurată de misterul morții eroice. Ea n’a încercat să-i înțeleagă acest mister, nici să-i deslege sensul lui simbolic, ci s’a oprit din drumul căutării de pâne si si-a plecat genunchii la pământ, în semn de mare pietate si de rugă pentru iertarea păcatelor celor dusi.
Deslegarea sensului morții lui Moța o dă testamentul lăsat de el si mai cu seamă marea linie a vieții lui. (more…)
NEAM AL MEU de Nicolae Novac
Neam al meu…
– cotruşiană –
Neam chinuit, scuipat, lovit,
Neam răstignit,
cine se mai apleacă
peste rănile tale sângerânde?
Flămânde
de dreptate îți ridici privirile spre cer
nădejdea ți-e mare, voința de fier!
Cât vezi cu ochii,
din hotar în hotar, numai morminte.
Tâlharii ți-au călcat casa,
copila, nevasta,
altarele şi moaştele sfinte,
ți-au luat pâinea de la gură,
boii şi plugul din bătătură…
O, simt cum creşte ‘n trupul tău
răzbunarea,
văd prăbuşindu-se
peste ucigaşii tăi Carpații,
văd înghițindu-i Marea
cea Neagră şi mare.
Fără milă, fără îndurare,
te văd scrâşnind, te văd lovind
şi întorcând uriaşa roată a destinului,
alungând de la vatră-ți
umbra blestemată a streinului…
(more…)
