Garda de Fier

Lupta Armatei Naţionale după 23 August 1944

Dupǎ intrarea trupelor sovietice în Bucureşti, la 30 august 1944, Puterile Axei, în special Germania, şi-au dat seama cǎ România nu mai putea fi consideratǎ aliatǎ, ci dimpotrivǎ, românii îşi îndreptaserǎ armele împotriva armatelor Axei: Germania (inclusiv Austria, Italia, Ungaria şi Japonia). Astfel, românii, civili sau militari deopotrivǎ, aflaţi atunci pe teritoriile acestor ţǎri, au intrat într-o dilemǎ cumplitǎ. Pe cine trebuiau sǎ-l urmeze? Guvernul pucist din Bucureşti, pe care nici nu-l cunoşteau sau Guvernul Naţional din Exil de la Viena în frunte cu Horia Sima şi alţi români cu orientare de dreapta, oricum un provizorat cam şubred? În primǎ instanţǎ, nemţii îi luaserǎ prizonieri pe toţi militarii români aflaţi atunci în Germania pentru instructaj şi cooperare cu statele majore de pe frontul din est. De fapt o nedreptate pentru bieţii ostaşi români, complet nevinovaţi, care se vedeau victime ale trǎdǎrii de la Bucureşti. Dupǎ aceea însǎ, la intervenţia Guvernului din Exil, toţi cei care doreau sǎ lupte în continuare alǎturi de camarazii lor de arme, germani, au fost organizaţi în unitǎţi militare de voluntari, urmând sǎ formeze Armata Naţionalǎ Românǎ, ceva similar cu Divizia Charlemagne, formatǎ din voluntari francezi.

Arestarea Generalului

La 2 martie 1945, în timp ce comanda Armata 4 română pe frontul din Cehoslovacia, generalul Gheorghe Avramescu a fost chemat (ora 13.00) la comandamentul Grupului de armate „general Jmacenko”, la Divin, în compunerea căruia lupta marea sa unitate. A plecat la ora 15.00 spre postul de comandă al amintitului grup de armate, însoţit de gardă și de câțiva ofițeri, unde a sosit la ora 17.45, fiind primit de generalul F.F. Jmacenko. De atunci nimeni nu a mai știut de el. La același general sovietic a fost adus (de generalul Serștiuk) și generalul Nicolae Dragomir, șeful de stat major al Armatei 4, care rememora: „Un general sovietic mi-a declarat că sunt arestat. Nu-mi venea să cred ochilor și urechilor. Doi ofițeri m-au percheziționat. Mi-am adunat toate puterile spre a-mi păstra calmul și adresându-mă generalului Jamcenko i-am spus că îmi dau seama că este ultima dată când îi pot vorbi și țin să-i spun că tot timpul cât am luptat împreună eu am fost credincios țării mele și cinstit tovarăș de arme. Jenat, oarecum, el mi-a replicat ridicând din umeri: «Dar ai fost ministru sub Antonescu». Când m-am întors spre ușa de ieșire, am zărit din treacăt pe generalul Serștiuk, cu care conlucrasem prin greutăți și pericole vreme de jumătate de an și care acum, cu o figură consternată, urmărea plecarea mea”.

Motto: „Biserica a micșorat distanța dintre pământ și cer. A dat sfinți, a dat mărturisitori, a dat mărturii care vor obliga căpeteniile Bisericii noastre să le recunoască sfințenia, dăruirea și martirajul”.

 „Mă trag dintr-o stirpe de profesori mari din Craiova”, își începea autobiografia mărturisitorul, istoricul și academicianul, Radu Ciuceanu, într-un interviu acordat revistei Atitudini, în luna Septembrie 2020. Membru de onoare al Academiei Române din 2019, distins în 2017 cu Crucea Patriarhală de către Patriarhia Română, prof. dr. Radu Ciuceanu, trecut nu demult la Domnul (12 Septembrie 2022), are un itinerar biografic care impresionează prin puterea de rezistență.

Cele 2000 de pagini ale Memoriilor sale dau mărturie despre lupta marelui istoric cu iureșul vremurilor vitregi pe care le-a trăit cu o incandescență de duh, rar întâlnită. „Autobiografia unui fost deținut politic, poate fi închinare în fața unei troițe sau lespede de mormânt”, consemna Constantin Pompilian, pentru că în fața muntelui de suferință pe care l-au urcat biruitori mărturisitorii din închisori, trăiești același sentiment de prosternare pioasă și de adâncă umilință ca atunci când te închini la locurile sfinte.

EROU DIN FRAGEDĂ TINEREȚE

Originar din părțile Aradului, Radu Ciuceanu s-a născut la 16 aprilie 1928, înființând la doar 19 ani un grup de rezistenţă armată anticomunistă, afiliat ulterior Mișcării Naționale de Rezistență anticomunistă din Oltenia (MNRO) a generalului Iancu Carlaonţ, formată în acea vreme din ofițeri superiori de armată. Depănând firul amintirilor, ilustrul istoric ne mărturisește: „Când am pus mâna pe o armă prima dată, aveam 20 de ani, am simțit în mine ce înseamnă despărțire de ceea ce înseamnă familie, prieteni, colegi, profesori. Rând pe rând, câteva luni, am făcut trageri în muntele Retezat. Eram foarte tânăr, dar Dumnezeu mi-a dat minte, pentru că orice ai face trebuie să ai doi factori în față și în spate. În față, trebuie să fii priceput, loial și trebuie să crezi. În spate e altceva, acolo se adună tot ce ai moștenit, tot ce a spus maică-ta, taică-tău, bunicii, tot ce știi că au făcut înaintașii și tu ai împrumutat sau ai respins. Primești și oferi, aceasta este viața noastră! Nu este numai un datum, ci și o datorie”. Radu Ciuceanu nu va abdica de la această conștiință a responsabilității asumate până la uitarea de sine, nici în anii înnegurați ai detenției sale prin temnițele comuniste.

Închisoarea Văcărești

ULTIMII ANI DE VIAȚĂ.

REABILITAREA POSTMORTEM

de Pr. Ioan Lisnic

Vă prezentăm un material în memoria Mitropolitului Visarion Puiu, la împlinirea a 59 de ani de la plecarea sa la Domnul. În articolul scris de preotul basarabean Ioan Lisnic și citat de Basarabia-Bucovina.info veți afla și care au fost ultimele gânduri, de întoarcere acasă, ale încercatului ierarh ortodox.

În iunie 1958, având o vârstă înaintată, dar și din cauza intrigilor, de care cercurile politice comuniste se pare că n-au fost străine2, mitropolitul Visarion se retrage din viața activă bisericească la locuința sa din Viels Maison-Aisne. La conducerea Eparhiei a urmat episcopul Teofil Ionescu, care în 1972 trece sub jurisdicția canonică a Patriarhiei Române, iar în 1974 este ridicat la treapta de arhiepiscop. Sf. Sinod de la București a socotit validă hirotonia Preasfințitului Teofil, astfel s-a respins tacit caterisirirea mitropolitului Visarion, impusă abuziv de către puterea politică atee în 1950.

Din localitatea sa Viels Maison-Aisne, mitropolitul Visarion a purtat corespondența cu unii clerici din eparhiile diasporei românești credincioși mitropolitului său, cu fruntașii români din exil și cu unii lideri politici. Greutățile și suferințele vieții din exil afectase starea de sănătate a mitropolitului. Trăia în cumplite lipsuri, despre situația materială precară a mitropolitului se scria în revista Troița din Toronto, Canada, în august 1958: „Î. P. S. S. Mitropolitul Visarion, singurul înalt ierarh ce avem în lumea liberă, trăiește în mizerie. Nu-i vorba de lipsa celor cuvenite rangului său în Biserică, nici de necazurile obișnuite pribejilor, ci de absența strictă a hranei și a adăpostului de intemperii, ce oricărei ființe omenești și mai mult unui octogenar, îi sunt de trebuință pentru a viețui”. În continuare autorul aduce învinuiri exilului românesc pentru indiferența față de situația materială a mitropolitului, menționând că: „Nu acuzăm, nu condamnăm, constatăm. Judecata aparține lui Dumnezeu. Căile lui sunt tainice, întârzierea pedepsei înseamnă înăsprirea ei. Și ne întrebăm cu îngrijorare, cât de greu se va abate peste noi, mânia Lui, pentru nemernica noastră purtare față de Mitropolitul cel bătrân”.

N. S. GOVORA – ÎN VÂRF DE SĂBII  pdf

Revista “Carpații”, Madrid, Spania. Anul XXVII, Nr. 45, Iulie-Septembrie 1984.

Căpitanul de rezervă I. V. Emilian, îi ia apărarea sublocotenentului Pantazi și în lupta iscată, apare ca triumfător, ba mai mult, pare că este convins că m’a făcut şah mat.

Sublocotenentul, în “Stindardul” nr. 149 afirmă că generalul Ion Antonescu, ar fi putut obține investitura parlamentului ales în Decembrie 1937, printr’un vot aproape unanim iar când s’ar fi prezentat înaintea aceluiași parlament, ca să aprobe intrarea noastră în războiu, alături de Germani, același bun parlament, ar fi aprobat această intrare în războiu, în urma unui vot tot atât de masiv!!! Bine înțeles că sublocotenentul, pe acele vremuri era numai elev la școala militară de cavalerie, și nu se pricepea în politică deloc, cum îi stă bine unui elev de școală militară de cavalerie. Printr’un vot aproape unanim sau tot atât de masiv, înseamnă că ar fi vorba de majorităţi masive de cel puțin 75 %. Să întrerupem discuţia cu țâncul din școala militară de cavalerie şi s’o continuăm cu căpitanul de rezervă, care pe acele timpuri, fusese prefect – e drept că foarte puțin -, deci se pricepea în politică. Și căpitanul de rezervă, ca să sprijine pe țânc, începe să facă socoteli matematice, care nu  prea se potrivesc ofițerilor de cavalerie. Și căpitanul o greșește chiar de la  început, punând să voteze pe general, adică cu Germanii, 105 de deputați, 66 legionari și 39 cuzişti. Foarte bine, dar de unde-i scoteai pe acești  66 de deputaţi legionari când mai mult de jumătate, în cap cu Corneliu Codreanu, erau pe lumea cealaltă? Fără îndoială că acești deputaţi legionari puteau să răspundă prezent doar în ședințele de cuib, dar nu în parlamentul în care avea majorităţi, Guţă Tătărăscu. Să mergem mai departe  pe linia greșelilor care nu admit nici o discuţie. Dumneata, dle capitan de  rezervă Emilian, mă acuzi că-i socotesc filoenglezi pe cei 15 (?) deputaţi  iorghiști. Înseamnă că nu te pricepi deloc în politica reală românească, cu toate că ai fost prefect o lună de zile. Să-l luăm pe Iorga şi să-l judecăm. Păi Iorga era contra Germanilor până în măduva oaselor. Dumneata poate că nu ştii, sau ai uitat, că Iorga a scris un articol contra Germanilor care a  avut un răsunet extraordinar în toată Țara. Articolul se numea: Porcii motorizaţi! Nu ne va fi greu, dumneatale și mie, care pe acele timpuri am fi votat, dacă am fi fost deputaţi, pentru intrarea în războiu alături de Germania, să ghicim ce ar fi făcut Iorga. Se spune că Germanii au fost foarte bucuroși când au auzit că Iorga a fost omorît şi dumneata mă acuzi că-l socotesc, pe nedrept, pe Iorga, de a fi fost anglofil şi mai ales aprig francofil. Ei bine, normal, cei 15 deputaţi iorghiști ar fi votat contra intrării noastre în războiu alături de Germani, altfel ar fi avut de aface cu fulgerele și trăsnetele lui Iorga care ar fi scris cu această ocazie un articol în care i-ar fi numit porci motorizati pe deputaţii iorghiști…  

Cine suntem? De unde venim?

Cine sunt străbunii noștri? Care este moștenirea lor? Ce semnifică numele pe care-l purtăm? Cine ne-a dat numele și de ce? Cu ce fenomene istorice ne-am confruntat? Care sunt resursele și cum au fost gestionate?

O educație de succes pentru dezvoltare durabilă a României presupune cunoașterea în primul rând a acestui spațiu geografic și a populațiilor care sub acțiunea factorilor de mediu ce au modelat evoluția generațiilor de oameni din cele mai vechi timpuri până în prezent, și nu în ultimul rând lipsa sau abundența resurselor de hrană.

A face educație fără a ne definii în conexiune cu ecosistemul în care trăim este identic cu a construi o clădire fără a ști nimic despre locul pe care se sprijină clădirea, fără a ști natura resurselor de care dispunem și fără a cunoaștem acțiunea factorilor de mediu asupra clădirii ( de exemplu nu-i punem acoperiș că ni se spune că în Sahara nu este nevoie și-n loc să plantăm meri plantăm palmieri).

Ceea ce este remarcabil în existența comunităților umane este faptul că ecosistemul cu factori de mediu, resursele etc. într-un mod sau altul au dat identitatea oamenilor, identitatea comunității în ansamblul ei. Mai mult decât atât au influențat evoluția istorică a comunităților umane. Ca urmare printr-o „inginerie socială inversă” pornind de la caracteristicile identitare putem obține informații importante privind dezvoltarea durabilă a acesteia, resursele avute la dispoziție, atitudini, mentalități etc.

Ca urmare este esențial pentru o educație de succes să ne identificăm: Cine suntem? De unde venim? Cine sunt străbunii noștri? Care este moștenirea lor? Ce semnifică numele pe care-l purtăm? Cine ne-a dat numele și de ce? Cu ce fenomene istorice ne-am confruntat? Care sunt resursele și cum au fost gestionate?

Născut la 23 iunie 1927, comuna Călineşti, jud. Vâlcea

Tată – Petru, mama – Maria

Perioada de detenţie: 7 noiembrie 1951 – 26 iunie 1964

Condamnat la 25 de ani muncă silnică

Şeful „Lotului beiuşenilor”

Centre de detenţie: Oradea, Aiud, Cavnic, Baia Sprie, Jilava, Cap Midia

Capul organizaţiei din Beiuş ar fi fost Stanciu Petru, student la Cluj, “reţinut în anul 1948 pentru activitate legionară desfăşurată la Cluj şi eliminat dintr-o instituţie de învăţământ superior din acelaşi oraş” . Eliberat în anul 1949, ajuns în zona Beiuşului, acesta ia legătura în septembrie acelaşi an, cu Mărăscu Adrian, Brânzaş Virgil şi Brânzaş Liviu, liderii organizaţiei legionare din comuna Finiş. Ei se vor organiza sub formula “1 plus 1”. “S-a aplicat procedeul „1 plus 1”, e prima dată când auzeam de aşa ceva. Şeful era Stanciu Petru, student. Sistemul “1 plus 1” însemna că doar şeful vorbea cu mine. … Şeful Tică era student la Filozofie la Cluj, anul IV, iar celălalt şef era Mărăscu Adrian (Dodi)” , povesteşte Popovici Ileana, (căsătorită Suciu), condamnată în „Lotul beiuşenilor”.

• Alte documente din dosarul lui Stanciu Petre

Via Memoria Rezistenței