Garda de Fier

CASETA / ROLA NR.: C 766
NR. DE INVENTAR: 2309
DOCUMENTUL NR.: 1536
REALIZATOR: Mariana Conovici
DATA ÎNREGISTRĂRII: 7.07.1998
DATA PRELUCRĂRII: 25.10.1998
TRANSCRIERE: Lavinia Ivaşcu
DACTILO PC: Lavinia Ivaşcu
CONŢINUT: TRAIAN POPESCU despre: elemente biografice; activitatea legionară după rebeliune

FAŢA A:

Mariana Conovici: 7 Iulie 1998, prin bunăvoinţa domnului Traian Popescu, reluăm înregistrarea cu domnia sa pentru Secţia de Istorie Orală. Domnule inginer, nu ne rămâne decât să urmăm cursul istoriei relatate de dvs. Ultima dată “aţi ajuns” la Podul Rizei. Să continuăm de la Podul Rizei.

Traian Popescu: Comuna Podul Rizei este lângă localitatea Titu la circa 6-7 km., gara Titu având peste drum de ea localitatea Branişte, care era pe vremea aceea un târg destul de mare. De la această localitate, Branişte, se ajungea pe un drum lateral la Podul Rizei. Podul Rizei era o localitate cu foarte puţine familii, 6-7 sute de familii, dacă erau. Nu avea decât Primărie. Si nu, nu avea Primărie. Avea decât şcoală şi biserică. Era în formă de cerc. Uliţa satului… intrai în sat din această, să zic, şoseluţă judeţeană şi mergând pe ea ajungeai de unde ai plecat. Pe o parte, pe partea nordică era străjuit de râul Dâmboviţa. În preajma… foarte aproape de această comună era un post radar german. Acolo eram evacuat cu familia. Familia venise… venisem cu toţii în aprilie după bombardamentul de la 4 Aprilie, iar tatăl meu… Între timp se evacuase Depoul C.F.R. Bucureşti-Triaj. Rămăsese o mică parte în… de locomotive în Depoul Triaj, o parte era la Crivina, iar cealaltă parte, personalul administrativ se găsea în comuna Ciocăneşti în nişte vagoane de cale ferată, amenajate, vagoane închise şi un vagon clasă, unde erau amenajate birourile. Spun asta pentru că vor fi aceste detalii necesare în ceea ce voi relata în continuare. Momentul 23 August m-a găsit la Podul Rizei, singura legătură care o aveam acolo era acolo, era cu părintele, preotul Teodorescu, naţional ţărănist, care avea 2 fete şi 2 băieţi. Unul din băieţi fusese… fiind tot preot, fusese închis în timpul regimului antonescian, că fusese legionar. Una din fete avea soţul doctor pe front şi auzise că a fost şi rănit. Am fost anunţat pe 23 August că seara se va da un comunicat extraordinar la radio. Si aşa, acolo am ascultat la radio-comunicatul cu încetarea ostilităţilor. Doamnă, ce să vă spun, a fost o euforie formidabilă în sat, în casă atuncea. Mai era de faţă şi învăţătorul cu soţia. Bucurie extraordinară, s-a desfăcut şampanie, s-a… am fost singurul care am zis că de acum va începe calvarul poporului român. Aveam numai 20 de ani… 21, pardon, care-i împlinisem atuncea peste 4 zile de la 23 August şi am zis, din nenorocire pentru noi, “Acum începe distrugerea”. Aveam totuşi… ei aveau argumente care mi le mai însuşeam şi eu, mi le-am însuşit, aşa, parţial. Faptul că a fost angajat în această acţiune regele şi Maniu, în ambii aveam încredere nelimitată. Nu ştiam, la ora aceea nimic, nimic, deci eu am aflat mult mai târziu, dar mi-a fost dat foarte repede să constat nişte lucruri, şi-anume: tatăl meu, în jurul zilei de 30 August, ne-a trimes un bileţel printr-un muncitor, de acolo de la ei, că sunt probleme destul de grele în zona Ciocăneşti şi el va face tot posibilul să facă faţă lor, spunându-ne că lângă el este un mecanic de locomotivă rus care i-a spus: “Domnule şef, dacă vin ruşii, eu sunt alături de dvs. şi fac aicea pe (?) translatorul. Mecanicul ăsta făcuse o boroboaţă cu vreun an şi jumătate înainte, sau doi, era beţiv, avea trei copii şi a ars locomotiva, a dat drumul să încălzească cazanul şi cazanul nu avea apă şi fochistul nu era acolo. Si asta în timpul lui Antonescu era Curte Marţială, minim 25 de ani, sau muncă silnică pe viaţă, cu atât mai mult mai mult că era de origine rus. Tatăl meu când a aflat s-a dus imedit în Depou şi zice: “Lasă că-l dezmeticesc eu!” Si l-a bătut. L-a trezit cumva din beţie şi a spus: “Mai bine să te bat decât să-ţi nenorocesc familia!” Si nu a făcut nici un fel de act de trimitere în judecată. Lucrurile atuncea se puteau aranja mult mai… decât ar fi fost posibil mai târziu în un asemenea eveniment. E, acest rus a fost câine credincios tot timpul cât a mai stat tatăl meu în Depoul Iaşi. Primim al doilea bilet în jurul perioadei de 30-31 August trimis, scriind că: “Am o situaţie grea dacă scap cu viaţă mâine, duminică sunt la voi!” Într-adevăr, a venit în duminica respectivă şi ne-am dus cu toţi la biserică. Ne-am întors de la biserică şi tata ne-a povestit că în noaptea respectivă s-au prezentat doi ofiţeri ruşi în vagonul în care avea biroul şi i-au spus să arunce în aer linia ferată că pe acolo se scurg trupele germane în retragere. Trupe germane nu mai existau, nici un fel de trupe germane în retragere, se terminase de mult cu ele. Tata a vrut să ia legătura, i-a spus: “Eu sunt cu locomotivele, eu nu pot să fac treaba asta cu calea ferată! Să iau legătura cu şeful de gară de la Ciocăneşti.” Seful de gară plecase, nu mai era nimeni acolo. “Să iau legătura cu Marele Stat Major de la Bâldana, care era lângă Ciocăneşti.” Nu s-a reuşit, acolo era generalul Mihail. Nu s-a reuşit. Si stând aşa şi mereu ameninţat, către zorile zilei tata a auzit două bubuituri şi ruşii au aruncat în aer calea ferată. Acelaşi lucru s-a făcut cu toate intrările în Bucureşti de cale ferată: Bucureşti-Constanţa, Bucureşti-Giurgiu, Bucureşti-Ploieşti. Toate au fost aruncate în aer de trupele ruseşti. Spre stupefacţia mea-şi am vrut de multe ori să caut la Academie să scot un xerox şi probabil că voi scoate, dar mi s-a părut mai puţin important asta-în jurul datei de 11-12-13 septembrie am citit în ziarul “Universul” un comunicat scurt, au fost puse în recirculaţie căile ferate Bucureşti-Piteşti, Bucureşti-Constanţa, Bucureşti-Ploieşti, aruncate în aer de trupele germane în retragere. Cam aşa începuse să se scrie istoria. La Podul Rizeui după ce ne întoarcem în acea dumunică de la biserică, la un moment dat, se vede dinspre şoseaaua judeţeană -cam un kilometru şi jumătate era drumul care lega şoseaua judeţeană de Podul Rizei- se vede un colb mare de praf, uriaş, care se lungea din ce în ce dar nu se vedea ce-i în spatele lui. Au început să vină copiii să strige: “Vin ruşii, vin ruşii!” şi într-adevăr a intrat un corp de armată, era primul contact pe care l-am avut cu ruşii, care a făcut ocolul pe acest drum interior circular, a trecut pe la biserică şi s-a oprit în întoarcere în casa care era ceva mai arătoasă unde locuiam noi. Am uitat să menţionez un fapt, şi anume: că aproximativ cu câteva zile înainte veniseră în sat resturile diviziilor 4, 8, 9, 12 de la Iaşi. Numai comandamentele de români, care au fost cazaţi în tot satul acesta Podul Rizei. S-au instalat comandamentele la şcoală, lângă şcoală fiind şi biserica. La noi erau doi căpitani în casă. Si noi ne retrăsesem într-o singură cameră, eu, mama şi una din surori. În momentul când a ajuns în dreptul nostru o trăsură, a coborât din ea un general. Si a arătat că aici îşi fixează cartierul, în casa noastră. În timpul acesta au dat nişte garduri jos şi au început să se scurgă aceste trupe către acel post de radar unde nu mai era nimeni şi apoi să meargă spre Târgovişte. Doamnă, nu erau decât nişte căruţe cu doi sau patru cai, cam cum sunt… care erau în goană, cu coamele avântate, cu strigătele celor din căruţă, înarmaţi, dar n-am văzut nimic motorizat, absolut nimic motorizat, foarte mulţi erau chirchizi, erau caucazieni, nu erau ruşi. Toţi strigând: “La Berlin!” Ei un singur lucru ştiau. S-au scurs aceste trupe în continuu, două sau trei zile, ziua şi noaptea, enorm de multe. Cum spune poetul: câtă frunză şi iarbă, mergând spre Târgovişte. În timpul acesta l-am întrebat pe general dacă ştie vreo limbă străină. Mi-a spus că nu. A arătat că ofiţerii să plece în partea cealaltă unde este şcoala şi biserica şi să împartă satul în două. Acolo să fie românii, aici   vor trece trupele ruseşti. Vor fi şi ceva trupe găzduite. Mi-a spus: “Camera asta este a mea!” Era o cameră la faţă. “Voi luaţi, mi-a spus, camera cealaltă!” În timpul acesta mi-a scos o hartă a României şi o hartă a Europei şi mi-a încercuit aşa, dealtfel nici nu a fost nevoie să încercuiască prea mult că puneai degetul pe România şi sub degetul mare se ascundea România şi după aceea mi-a încercuit Rusia şi îmi spune: “România război Rusia.” Si apoi cu degetul arătător către tâmplă îmi arăta ce minte poate să fie asta:”România război Rusia.” Am ieşit, şi în timpul ăsta am văzut intrând la el un ofiţer roşcovan cu nasul puţin coroiat, căpitan. Si am prins la un moment dat că au schimbat nişte cuvinte nemţeşti. A ieşit căpitanul, a plecat, am bătut la uşă şi am intrat la general. şi i-am spus: (?) El a zâmbit, a pus degetul arătător la buze, în semn de a tăcea şi mi-a spus: “Căpitan politruc, Iuda!” Era evreu, se temea de el. Si atunci am început cu el o discuţie în germană. El, fiind mereu atent să nu intre nimeni este noi. Mi-a spus că este general în rezervă, că este chimist de meserie, soţia lui lucrează în Urali, tot chimistă, că are doi copii, mi-a scos de la piept o fotografie cu soţia şi cei doi copii. Mi-a mai spus să le spun celor din sat să nu dea absolut nimic şi să fie anunţat prin mine sau prin alţii dacă se produce vreun jaf. Dacă are nevoie de ceva se vor adresa aşa şi vor lua de mâncare o oaie, un porc sau mai ştiu eu ce dar nu cu devastări. M-am mirat; ajunseră şi la noi zvonurile şi nu numai zvonuri că au fost nişte realităţi, că pe unde au trecut au făcut prăpăd. Era şi normal. Spectrul ăsta al războiului şi lupta te dezumanizează, oricât ai fi de axat pe o idee, războiul nu are etică. Si m-am mirat ce mi-a spus. Către seară, primul lucru care a făcut, avea un ostaş-ordonanţă, Vania, tătar şi a scos un patefon. Si-a pus o placă. Iarăşi m-am mirat; în ruseşte cântecul “Erika” german. Si l-avea înregistrat şi pe plăci. Către seară m-am gândit că, totuşi, poţi să ai încredere în general şi am vorbit în toată zona asta unde şedeam ca prin fundul curţii să vină nevestele mai tinere şi fetele mai tinere. Si câte una, câte una, le-am urcat în podul casei iar noi care ne mutasem într-o cameră cu antreu vis-a vis unde şedeau părinţii gazdei, în podul ăla şi acolo l-am ticsit cu nici nu mai ştiu cu, 15-20 de fete şi femei le-am adus acolo. Era o seară cu lună, m-am culcat în această intrare, un fel de tindă, îmbrăcat în cămaşă de noapte ca să păzesc pe cei care erau dincolo, într-o cămăruţă foarte mică, doi pe doi şi jumătate cam aşa ceva dar acolo era şi intrarea la pod. Eram îmbrăcat în cămaşă de noapte şi pe la miezul nopţii m-am trezit cu un rus înăuntru cu balalaica. Eu am vrut să mă postez în dreptul uşii de intrare şi el care era beat turtă ba mă mângăia, ba mă împingea. El, văzându-mă în cămaşă de noapte, era întuneric, luna nu răzbătea acolo că n-aveam fereastră, el a crezut că sunt vreo fată, vreo femeie de acolo. Si eu la un moment dat cu un efort disperat să nu intre, l-am aruncat pe rus peste prag şi-am strigat la ordonanţă: “Vania! Vania! Vania!” Ăsta a fugit, Vania a început să tragă focuri de puşcă în aer. Mi-a părut rău, doamnă, şi totdeauna am regretat gestul meu în sensul că a doua zi s-a făcut careu acolo şi rusul a fost bătut de general. Un episod care pe mine m-a şocat puţin ca mentalitate, ca… Cunoscându-l pe tata, tata când a venit de la biserică l-a văzut în cămaşă şi cravată. Si tata i-a spus:”Mecanic, locomotivă! -Niet, burjui!” Îl trăgea uşor, aşa de guler, nu ostentativ şi pusese mâna şi pe cămaşă, o pipăia, pentru el nu se putea ca un mecanic de locomotivă să fie îmbrăcat aşa. A doua zi ei de la… românii m-au chemat, Comandamentul, şi mi-au spus că ei îi invită la o masă tovărăşească. Părintele a zis – avea vreo 10-15 purcei, nu ştiu câţi viţei – ”Tai tot că poate acuma o să mi le ia ei toate aste!” Si am venit să-i spun generalului. Ăsta a fost primul şoc, răspunsul lui: “Noi venim ca ocupanţi. Nu putem, n-avem nici o dispoziţie. Noi suntem încă în stare de război.” Atunci a fost, aşa, primul şoc pentru mine. Si i-am spus părintelui:” E, părinte, ce ziceţi? Dar cum e posibil?! Doar s-a încheit un an, doar la Radio e cu totul altceva!” Si mi-arată ziarele şi pe urmă am citit. Deja de o săptămână şi mai bine se dădeau communicate: “A fost eliberat de armatele sovietice, oraşul Buzău.”, “A fost eliberat de trupele germane oraşul Titu.” Toate erau eliberate de trupele sovietice victorioase, erau eliberate de ei, de nemţi. Pe urmă m-am lămurit că până la 11 septembrie s-au luat mai mulţi prizonieri, asta am aflat-o în închisoare apoi am citit-o în anii ’80, cartea profesorului Buzatu, au fost luaţi mai mulţi prizonieri în perioada aceea decât luaseră ei tot războiul. Este, să spun aşa, actul incriminant care acum , pe ici pe colea îşi mai găseşte explicaţii, dar care nu are justificări. 23 August a fost un act pripit, care poate fi socotit, aşa îl mai socotesc unii, drept un act de trădare. Trebuia făcut altceva. Nu mai intru în detaliile istorice, dar este actul incriminant pe care ,deocamdată, cei care l-au făcut se jenează să-l incrimineze până la capăt. După o bucată de vreme ei au plecat, s-au retras fără incidente, eu le-am comunicat lor şi după 3 zile a fost linişte acolo, nu a mai fost nimic. Dar în noaptea următoare românii auzind că nu sunt acceptaţi la o masă comună, fac imprudenţa şi noaptea, era a treia noapte deja, noaptea încet, încet, pleacă din Podul Rizei spre Târgovişte. Până la Târgovişte erau vreo 25 de km. Ruşii au bănuit, şi se puteau gândi că ăştia au plecat prin porumb, “D-le, s-ar putea să fie un atac”. Si cu cei care mai rămăseseră şi erau cantonaţi, ultimii care aşteptau şi ei să se retragă, i-au înconjurat. Înainte i-au lăsat încet, încet, i-au urmărit, i-au înconjurat înainte de a ajunge la Târgovişte, cam cu 5 km. şi i-a dezbrăcat la cămaşă şi izmene. Si-aşa au intrat aceste comandamente în Târgovişte. Ne-a spus, după aceea, băiatul părintelui, tot preot, care plecase cu ei, cu aceste trupe româneşti, trupe care erau formate numai din ofiţeri şi ordonanţe, atât numai. I-a dezarmat şi i-a dezbrăcat. Ne-am întors în Triaj. Familia, de-acuma, lucrurile se cvasi-liniştiseră. Începeau să se aşeze cumva. Intrăm acum într-o altă perioadă. Intrând în altă perioadă… În noiembrie încep cursurile universitare şi contrar ceea ce se făcea în fiecare an, de data asta se deschide Politehnica fără slujbă religioasă. Câţiva am făcut un memoriu-protest pe care l-am adresat Guvernului, Regelui şi Patriarhiei.

M.C.: Asta se întâmpla deja în ’44, în noiembrie?

T.P.: În ’44, noiembrie. Pentru noi a fost un şoc extraordinar, să se deschidă cursurile universitare fără slujbă religioasă. Si-atunci la întrebarea: “Ce facem?”, ne-am adus aminte de ceea ce citisem. Ne-am adus aminte de… ceea ce cu zeci de ani în urmă se-ntâmplase în… la noi în ţară. Si-anume întâlnirea din pădurea Dobrina, din primăvara anului 1919, a lui Corneliu Codreanu cu o serie de elevi de liceu. Ei îşi puneau întrebarea: “Ce facem dacă vin ruşii peste noi?” Ei se retrăseseră, dar revoluţia era în toi. Spărseseră frontul, rămăseserăm descoperiţi, aşa cum se ştie şi… spune Corneliu Codreanu, în întâlnirea asta din… unde s-au întâlnit vreo 20 de elevi de liceu din clasa a VI-a, aVII-a şi-a VIII-a: “Ce facem dacă vin bolşevicii peste noi?” Părerea mea, asupra căreia au căzut şi ceilalţi de acord, a fost aceasta: “Dacă armata bolşevică va trece Nistrul şi apoi Prutul, ajungând să încalce şi locurile noastre, noi să nu ne supunem, ci să ne retragem cu toţii în pădure înarmaţi. Aici să organizăm un centru de rezistenţă românească şi prin lovituri date cu măiestrie, să zdruncinăm inamicul.” Desigur, ei îşi dădeau seama că nu se poate face mare lucru, dacă armatele ruse înaintau, dar se trăgea un semnal de alarmă. Si-atuncea… tot în cartea “Pentru Legionari” găsim un răspuns, şi-anume: “Forma am găsit-o uşor, în scurt timp a pus-o în practică o Societate Culturală Naţională a elevilor liceului din Huşi căreia i-a dat numele «Kogălniceanu»“. Tot atunci, recitind, găsim ce s-a mai întâmplat la atelierele Nicolina, când 4000 de muncitori, aproape, scandau “Vreau bolşevism!” şi când pe atelierele Nicolina s-a pus drapelul roşu. Si tot atunci, cu drapelul românesc în dinţi, înfruntând şi profitând de o oarecare nedumerire şi luaţi prin surprindere de cei 4000 de oameni, Corneliu Codreanu dă jos steagul roşu şi pune drapelul românesc. Problema actuală era mult mai grea, condiţiile erau total altele ca acum… nu luptau numai ruşii, ci … sovieticii erau deja aici, pe de o parte, şi în acelaşi timp încurajaţi de cine… de englezi şi de americani. Deci, noi ce facem?! Primul gest pe care l-am făcut, a fost acesta de care vă spuneam. Apoi , constatând cum evouează lucrurile, în special la 6 Martie…

FAŢA B:

T.P.: Constatând cum stau lucrurile, în special la 6 Martie 1945, când generalul Rădescu este înlocuit cu guvernul Groza, ne-am dat seama că lucrurile merg din ce în ce mai repede şi se trece peste nişte etape şi nu mai avem mult până la sovietizare.

M.C.: Aţi participat la manifestaţiile care au avut loc în februarie?

T.P.: În februarie nu am participat. Stiu că o parte din colegii mei au fost în Clemanceau, refugiul nostru era la ţărănişti, a celor care făcusem parte din Frăţiile de Cruce, sau din acuma Centrul Studenţesc Legionar. Si atunci s-a mai întâmplat un lucru, care a apărut imediat în “Dreptatea” şi-anume, încercând să spargă nişte zone au recurs la forţa armată. Cum?! Care erau zonele fierbinţi, muncitoreşti, care nu aderau sub nici-o formă. Era Societatea de Tramvaie-Bucureşti, Uzinele Malaxa şi C.F.R.-ul chiar, foarte puţini de la C.F.R. … Atuncea când a fost cu acţiunea aceea cu Rădescu şi cu armata, pe bulevardul Elisabeta, devenit mai târziu 6 Martie, acuma Kogălniceanu, în sfârşit, bulevardul care ajunge la Universitate, de la Piaţa Kogălniceanu, S.T.B.-iştii au barat cu tramvaie. Pe acolo erau tramvaie. La fel, bulevardul Magheru, barat cu tramvaie, iar la Malaxa, Gheorghiu Dej cu încă un grup, se pare cu Stoica şi Georghe Apostol au venit în faţa porţilor, care erau închise, muncitorii n-au vrut să le dea drumu înăuntru, şi în genunchi, cu pistol-mitralieră, au început să tragă. Întâi în aer, apoi în muncitori. Această fotografie am văzut-o atunci în ziarul “Dreptatea”. După acţiunea de care v-am spus, am zis “Ce mai facem? Hai totuşi să sensibilizăm opinia publică şi opinia publică, ne gândeam, nu omul de rând, ci în special intelectualii, care încet, încet, mai ezitanţi, mai… întâi prin tăcere, apoi prin adeziune, chiar din ’45, mulţi începuseră să adere pe diverse considerente la noul sistem şi la ceea ce se-ntâmpla. Si-atunci, la mine acasă, am procurat un “Gestetner”, maşină de multiplicat, am mai procurat şi hârtie, aveam de unde că am editat şi nişte cursuri atunci cu încă un coleg, am scos primul număr dintr-o pretenţioasă revistă. Cam 8 pagini scrise la Gestetner, intitulată “Neamul Românesc”, ne-am inspirat , culmea, din “Neamul Românesc” al lui Iorga, d-aia i-am şi dat numele aşa.

M.C.: Există la Academie numere din această revistă?

T.P.: Nu cred.

M.C.: N-aţi verificat?

T.P.: N-am verificat, dar ştiu eu, nu cred că ar fi putut ajunge. Să vă spun acuma ce cuprindea. Un articol de fond şi apoi informaţii cu ceea ce puteam şi noi să culegem, ce se petrece în ţară. Ba cu trupele ruseşti, dar mai mult cu comuniştii care aderaseră. Portret al lui Nicolae Pană, Ana Pauker, portret al lui Teoharie Georgescu şi al lui Gheorghiu Dej şi aşa mai departe.

M.C.: Cîte numere aţi scos?

T.P.: Doamnă, scoteam cam unu’ pe lună cel puţin, uneori două pe lună, tot anul ’45,’46, până-n ’47. Noi le scoteam, noi le editam, noi le răspândeam în cutiile poştale, iar altele le mai trimeteam la diverse adrese de instituţii, la Academia Română, la… aşa. Scoteam cam 1000 de exemplare, 1500, că nu puteam mai mult, că nu aveam timp. Noaptea, în general, lucram la ele. Nici n-am fost mulţi. Mai trăiesc doi din cei care am fost. Fraţii Raţiu, Popescu Ion Jenică trăieşte, din fraţii Raţiu mai trăieşte numai unu, Virgil Ioanid Gili(?) a murit şi subsemnatul. Cam 5 inşi lucram noaptea la… Acelaşi lucru, cu biserica, se întâmplă şi în toamna ’45. Reluăm protestul. Am uitat, pe parcursul expunerii, să… e pretenţios zis expunere, pe parcursul vorbirii, să amintesc că în perioada ’41 – ’42 – ’43, printre activităţile care le duceam, în afară de lecturi, de întâlniri la biserică, am avut o vară cu multă precauţie. Cei de la liceul Aurel Vlaicu, care eram deja absolvenţi acuma, am săpat la fundaţia, care de fapt nu era, s-a făcut şi subsol acolo, biserica de la bariera Vergului, paroh fiind atuncea părintele Sârbu. Biserica s-a ridicat mai târziu, la fundaţiile acelea am săpat mai cu pază, cu frică să nu ne prindă, că dacă ne-ar fi prins, desigur, în timpul lui Antonescu, s-ar fi socotit activitate legionară. Asta era, ca să zic activitatea Frăţiilor de Cruce şi-a celor care, după aceea intrasem în centrul studenţesc. Anul ’45 are un nou moment al aniversării de la 8 Noiembrie din Piaţa Palatului. Eu am fost atunci, foarte puţin. Eram undeva însemnat… foarte puţin pentru că eu am plecat apoi în ţară. N-am stat până la desfăşurarea, când au fost răsturnate cele două maşini care veniseră în piaţă cu muncitori şi coloana noastră a plecat de la Clemaceau, tot aşa de la ţărănişti şi veniseră pregătiţi câţiva, cu sule ca să împingă cauciucurile, să împungă cauciucurile. Si au fost împunse şi după aceea au fost răsturnate şi a fost busculada aceea. Eu, în aceeaşi după-amiază, către prânz,aşa, către 2-3, am plecat din Bucureşti cu un stoc, un fel de timbre ceva mai mari decât o cutie de chibrite, în culori. Le primisem de la ţărănişti. Si-am plecat în ţară, având gratuitate pe calea ferată de la tatăl meu şi-am plecat până la Turnu Severin, că acolo iarăşi aveam în comuna tatii, aveam treabă într-o comună de pe lângă Turnu Severin. Aceste timbre, un fel de timbre. Erau mărişoare, cam dublul unei… era harta României. Peste harta României era o mână crispată, toată având secera şi ciocanul pe ea, şi o mână care prindea încheietura şi-o strângea acestă mână cu secera şi ciocanul, care cuprinsese România şi pe-această care o stângea era tricolorul, roşu, galben şi albastru. Si le-am lipit prin tren. Le-am lipit prin tren puţintel înainte de a ajunge, că m-am temut că s-ar putea, cine ştie, să oprească pe undeva şi să fiu percheziţionat să-mi fie găsite, iar altele le-am aruncat din tren în gări, la ieşirea din gările mai mari, la Piteşti, că atuncea pe acolo se circula, la Piteşti, la Slatina, la Piatra Olt, Craiova ş.a.m.d. Poate sunt socotite copilăreşti acţiunile, dar altceva mai puternic nu se putea face. Singurul gest simbolic care socotesc şi care este controversat într-un fel, dar l-am auzit expus totuşi de altă manieră: cu documente, pe domnul Florin Constantiniu, să zic, singura acţiune care să rămână numai pentru istorie, pentru opoziţia comunismului, nu pentru o rezolvare imediată, a fost “Armata Naţională” formată la Viena, condusă de Generalul Platon Chirnoagă, care, Armată naţională, contrar unor afirmaţii tendenţioase nu a depus jurământ vis-à-vis de Hitler şi de nazism şi a fost stipulat şi aşa s-a şi făcut, luptă împotriva comunismului numai în zona în care sunt ruşi. Nu în România. Aceste trupe la care, mai târziu, a aderat generalul Avramescu, care a fost după aceea omorât de ruşi, urmau să lupte numai în zona de Nord, dinspre Polonia de unde veneau, de unde veneau ruşii. Era un gest, să zic, simbolic de opoziţie în ceea ce priveşte comunismul. Aşa, dealtfel, s-a născut şi opoziţia. Întâi din munţi, care a luat proporţii, după aceea, după anul 1948. Singura ţară care a avut până prin anii ’60 luptători în munţi din zona aceasta. Si, din păcate, se vorbeşte foarte puţin, şi este acreditată foarte puţin, există şi adversităţi în Apus. Când s-a făcut simpozionul cu lupta în munţi s-a reacţionat în Germania, în 1996, că simpozionul de la Sighet a preamărit lupta fasciştilor în munţi. Nu!

M.C.: Astea deja sunt alte lucruri. O să ne în… în 1945, după noiembrie.

T.P.: Continuam să scoatem “Neamul Românesc”.

M.C.: Ce aduce nou anul 1946?

T.P.: Aici vroiam să… revin.

M.C.: Mi-aţi spus că de fiecare dată în acţiunile dvs. plecaţi din Clemanceau, de la sediul PNŢ-ului. În acţiunile astea ale dvs., mari, mici, multe, puţine, aşa cum erau, erau purtate doar de Mişcarea Legionară, de membrii Frăţiilor de Cruce sau tot împreună cu tineri ţărănişti?

T.P.: Nu, împreună. Nu porneam numai noi de acolo. Însă, noi eram foarte mulţi şi noi eram şi mai dinamici şi… După, cum a existat un punct de plecare şi din zona liberală. Din altă parte, atunci la 8 nov.

M.C.: De exemplu “Neamul Românesc” era scos doar de dvs. sau şi de PNŢ?

T.P.: Numai de noi. Nici n-am spus nimănui de teamă că ar putea să fim deconspiraţi. Anul 1946 aduce pentru mine în prim plan un moment deosebit şi anume, se întâmplă nişte lucruri, se dă pământul, se opresc 50 de ha., în alte zone 25 de ha. Si se începe o acţiune din partea comuniştilor de câştigarea ţărănimii. Si în acest spirit, în special duminica, maşini cu muncitori bine selecţionaţi încep o parodie de aşa zisă înfrăţire cu ţărănimea, mergând la sate cu unelte agricole. O paradă lipsită de conţinut, falsă şi anostă. Nu prinde printre ţărani care organic au oroare de colhoz.

M.C.: Dvs. aţi fost de faţă când au venit în sat un asemenea camion sau îmi relataţi doar ce se întâmpla în vremea respectivă?

T.P.: Am văzut când plecau din zona Griviţa, pe de o parte. Pe de altă parte, apoi am văzut în comuna natală, a tatei când au încercat şi acolo, dar n-au reuşit lucru mare, pentru că acolo exista moşia prinţului Bibescu. Ţăranii, chiar cei mai puţin înstăriţi, o duceau destul de bine. Mai munceau la prinţ, le mai dădea. Si i-am văzut şi acolo venind de la Strehaia, venind de la Turnu-Severin, venind de la Filiaşi. Eu, ducându-mă la o lună, la o lună şi ceva mai aveam nişte probleme legate de sora tatălui meu. Si am văzut aceste deplasări, oameni neputincioşi asistau cum se instalează şi se proclamă proletari agricoli, pleava satului. Argaţii care de-a lungul vieţii nu reuşiseră să-şi înjghebeze o gospodărie. Iar acum se trezeau la viaţa satului cu pretenţia de conduce şi a imprima noile forme importate. Puturoşii strigau în gura mare că au fost oprimaţi de chiaburi. Cretinii, că învăţătorii şi popii i-au ţinut în întuneric. Iar şmecherii şi excrocii îşi fac încet loc printre cei gospodari, preluând şi difuzând otrava care avea să distrugă ceea ce generaţii întregi aşezaseră pe temelii sănătoase, neconvenabile noii orânduiri. De altfel, în acestă privinţă, la Liceul Aurel Vlaicu, nu aveai voie să rămâi repetent. Toţi eram bursieri. În momentul în care rămâneai repetent părăseai şcoala. În clasa a patra se dădea examenul de capacitate. Din două clase rămânea una. Unul din colegii mei până în clasa a patra, căruia noi îi spuneam Paysanul, şi care în clasa întâi de liceu-când zic a patra, înţeleg a şaptea-în clasa întâi de liceu ni s-a dat de către profesorul Pompiliu Constantinescu să declinăm substantivul “copac”. Si a declinat şi el: “eu copac, tu copac, el copac” A rămas celebră. În clasa a patra nu a reuşit să treacă, mai rămăsese şi repetent, nici vorbă să-şi mai dea examenul de capacitate, şi a intrat muncitor la Griviţa. În 1944, tata se trezeşte în Depoul Triaj cu el ca secretar al organizaţiei de bază clamând că el face parte din clasa sănătoasă care n-a avut voie să se dezvolte, deşi în Aurel Vlaicu, toţi erau fii de muncitori. Foarte puţini erau părinţii ingineri sau funcţionari superiori. Marea majoritate erau muncitori. Acest fost coleg al meu, acestuia, i-a căşunat foarte mult pe tata, că şi tata provine din burghezie şi pe urmă tata a trebuit să fie scos de-acolo şi să vă mai relatez eu nişte lucruri: mutat în altă parte, iar în 1947 s-a pensionat. Acest Enăchescu, al meu, a făcut , a dat la particular şi după 1964 l-am găsit profesor universitar la Academia Stefan Gheorghiu, de socialism. Rămăsese… Domne, eu mai văzusem muncitori peste care şcoala a a şters patina, el tot pe Iza(?) -mi rămăsese. Tot copac rămăsese. Deci toate aceste valori începuseră să fie atacate. Se înfiinţează şi o Politehnică muncitorească. Limba română ne învăţa Graur, mai târziu, istorie ne-a învăţat Roller, folclor Harri Brauner şi a.ş.m.d. În perioada asta, ’45, ’46 tatăl meu a fost mutat la Regulatorul general de circulaţie din partea Direcţiei Tracţiunii, unde se urmăreau regulatorii centrali de circulaţie, se aflau în şcoala profesională Robescu, vis-à-vis de catedrala Sf. Iosif. şi de acolo se urmăreau toate trenurile din întreaga ţară, şi de călători şi de marfă, la nişte pupitre. Oamenii lucrau maximum 4 ore, cu căşti la urechi. Lunar se făcea o sinteză care se trimetea Convenţiei de Armistiţiu şi cu ce s-a trimis în contul armistiţiului, ca număr de vagoane şi conţinutul lor. Si această sinteză spunea: “Prin contul, a fost trimes 35 de vagoane din zonă, 40 de vagoane conţinând… Mi-amintesc că am citit… erau rapoarte scrise. Se dădeau Comisiei Aliate de Control, respectiv ruşilor. Mi-amintesc că pe un… m-am dus şi eu pe la tata pe acolo şi am citit pe un asemenea centralizator: “2 vagoane de maşini Singer luate de la Turda, sau uşi, ferestre, binale, stâlpi de telegraf, nu mai vorbesc cele cu grâne ş.a.m.d. O parte din ele am reuşit şi le-am sustras şi prin cineva le-am trimes în apus. Nu mai mi-amintesc numele ofiţerului, însă am fost contactat cu o anumită filieră şi le-am trimes, gândind că poate ele ajung în mâna celor, să vadă ce se plăteşte în contul armistiţiului, respectiv englezii şi americanii. Tot în acest timp, în ’44, ’45 tata nu plecase de la Depoul Triaj…

M.C.: De ce nu spuneţi că nu v-aţi dus întâmplător la tatăl dvs.? Mi-aţi spus că sunteţi modest, dar haideţi să spunem, că nu v-aţi dus întâmplător la tatăl dvs.

T.P.: Păi, nu m-am dus întâmplător. Doamnă, întâi m-am dus că îmi plăcea să văd cum aşa. Dar după aceea am văzut cum…

M.C.: Când aţi văzut că se poate face ceva chiar aţi încercat să faceţi.

T.P.: Si-am făcut-o. În perioada asta, 1944-1945, ruşii au dat dispoziţii şi tatei care nu plecase să repare “la cheie”, locomotivele pe care le luasem de la nemţi. Am făcut reparaţiile şi au fost predate drept capturi de război. Si apropos de capturi de război şi de acestea care erau socotite -noi le raportam în contul Armistiţiului- dar foarte multe au fost socotite capturi de război. Mi-a confirmat acest lucru Pavel Pavel de care am mai amintit, cu care am stat în 1948 şi care mi-a spus că a fost de faţă la Conferinţa de Pace de la Paris din 1946 şi acolo, înainte de începerea conferinţei Creţeanu şi Vişoianu au depus o carte albă spunând că ei nu au calitate oficială, cu plăţile în contul Armistiţiului. Si afirmă Pavel Pavel ccă la data Conferinţei de pace Armistiţiul fusese plătit de trei ori şi jumătate. Numai că ruşii au socotit că au pus capturi de război, nu plăţi în contul armistiţiului, ei în 1955 declarând chiar că ne-au iertat de ultima rată a plăţii Armistiţiului.

M.C.: Da. Lucrurile astea sunt deja cunoscute, s-au publicat şi volume de documente. Deci astea sunt foarte clare.

T.P.: Pentru mine au fost noutăţi şi în special în 1948 când le-am aflat de la Pavel Pavel. În timpul acesta, în ’44, în toamnă, au venit şi a fost o măsură reparatorie pe care noi am considerat-o bine venită, că nu a fost ostilitate… În timpul guvernării antonesciene au avut în Bucureşti, evreii, o Facultate de Medicină şi trei şcoli politehnice unde predau profesori evrei şi erau frecventate numai de studenţi evrei. După 1944 ele se desfiinţează şi sunt încadraţi după opţiuni. Li s-a dat voie ca cine a fost în anul întâi să treacă în doi, cine a fost în doi în trei şi aşa mai departe. Ei au preferat foarte mult să vină în anii doi şi trei care deja erau ani de bază, să nu ajungă în patru şi în cinci. Si astfel am ajuns că în promoţia mea, care am fost 120 de inşi, de studenţi la Facultatea de Construcţii, să devenim 230. Aproape ne-am dublat. Au fost primiţi cu destul de multă înţelegere. Nu a fost ostilitate. Până când s-au instalat în comitetele de conducere ale studenţilor.

M.C.: Erau de orientare comunistă?

T.P.: Aprope toţi, 90% intrând şi în formaţiunile comuniste. Dintre români, în anul meu, au fost vreo patru. Restul au fost… Ei au fost absolut toţi.

M.C.: Au fost vreo patru dintre români de la început până la sfârşitul facultăţii şi pe parcurs au mai intrat şi dintre români?

T.P.: Au mai intrat şi dintre români. Însă patru de la început şi au sfârşit unul terminând la Moscova, altul teminând tot la Moscova, Gheorghe Cioară, fostul primar al Capitalei, am fost coleg de an cu el. Altul (?), eu i-am găsit după 1964 profesori universitari, şefi de catedră şi aşa mai departe. S-au instalat şi în aceste comitete studenţeşti unde se judecau drepturile noastre, bursele. Si aici au început nemulţumirile. Taxarea ca burghezi a foarte multora. La Facultatea de Construcţii, unul dintre lideri şi care împărţea bursele pe categorii pe criterii de stare materială, se numea Gialy, făcuse Liceul Aurel…

Radio România