Garda de Fier

CASETA / ROLA NR. : C239
NR. DE INVENTAR : 1225
DOCUMENTUL NR. :
REALIZATOR : Virginia Călin
DATA ÎNREGISTRĂRII : 12/05/1995
DATA COPIERII :
DATA PRELUCRĂRII : 22/01/2004
TRANSCRIERE : Florica Săulescu
DACTILO PC : Florica Săulescu
OBSERVAŢII :
CONŢINUT : Interviu cu TITI DOBRE 

Virginia Călin: Suntem în 12 mai 1995 şi înregistrăm cu domnul Titi Dobre, fost membru al mişcării legionare, considerând că amintirile sale pot să aducă un plus de informaţie despre istoria mişcării legionare. Deci, domnul Dobre, v-aş ruga mai întâi să ne spuneţi în ce condiţii v-aţi apropiat de mişcarea legionară şi ce anume v-a atras spre această mişcare.

Titi Dobre: Ce m-a atras de mişcare a fost credinţa în Dumnezeu, în primul rând, că în perioada aceea eu tocmai citisem o carte a lui ……………. , un prinţ indian care a fost prigonit, băgat în groapa cu lei de prinţii ceilalţi, de ce să treacă la creştinism, că el trecuse la creştinism şi a scos o carte „Prin Hristos şi pentru Hristos”. El a fost prin ´22 şi prin Europa unde ne-a reproşat: „Voi nu sunteţi creştini”. Pardon. „Voi nu sunteţi creştini.”

V.C.: Şi sub influenţa acestei lecturi…

T.D.: Nu lecturi. Pe urmă, încă de când eram elev, prin Parcul Carol, mi se pare, prin vacanţa din clasa a IV-a sau a V-a, eram elev şi plecasem prin parc. Ne dăduse vacanţa mare şi acolo mă ţineam şi eu după o fată, ca orice tânăr. Şi între timp, pe-o bancă, un tânăr foarte drăguţ, îmbrăcat în costum naţional. Şi când m-a privit parcă, nu ştiu, m-a străpuns aşa şi mi s-a făcut ruşine că mă ţin după o fată. Şi m-am dus şi am stat mai departe de el, pe-o bancă. Şi atunci a venit el la mine. Şi a început să-mi vorbească, dar era o frumuseţe angelică. Să-mi vorbească. De ce, cu ce mă ocup, cutare, cutare… I-am spus eu şi atunci mi-a vorbit el de mişcare, pentru că ăsta era Ionel Moţa. Şi am rămas foarte impresionat de felul cum mi-a vorbit. „Că alte lucruri trebuie să facem noi. Întâi educaţie, întâi credinţă în Dumnezeu, să ne iubim ţara…” şi multe de felul acesta. Şi aceasta, când am venit mai târziu şi a venit mişcarea, şi am aflat că persoana de atunci era Ionel Moţa, şi am cunoscut toată viaţa lui, m-am înscris. În Frăţiile de Cruce prima dată.

V.C.: Deci în ce an v-aţi înscris în Frăţiile de Cruce?

T.D.: În ´25. Că Frăţiile de Cruce este organizaţia înfiinţată de Moţa de când era la Iaşi.

V.C.: În perioada în care v-aţi înscris în Frăţiile de Cruce eraţi deja student?

T.D.: Nu, eram elev. Ca elev m-am înscris. Pe urmă am venit la facultate, şi la facultate întâi am activat în cadrul facultăţii, pe urmă în cadrul judeţului Ilfov şi pe urmă la Ilfov am rămas permanent până s-a terminat cu perioada aceea.

V.C.: La ce acţiuni vă amintiţi dumneavoastră că aţi participat în perioada în care eraţi student?

T.D.: Am participat la alegerile care se făceau efectiv pe la facultăţi şi unde, sigur că, erau destule certuri şi atuncea între elevi… între studenţi şi am fost la congresul de la Târgu Mureş.

V.C.: Da, ăsta e un subiect, congresul de la Târgu Mureş. Spuneţi-mi dumneavoastră ce vă amintiţi din perioada respectivă şi, după câte ştiu eu, la acest congres s-au format ce s-au numit „echipele morţii”.

T.D.: Echipele morţii.

V.C.: Da. Aţi fost trecut în vreuna din aceste echipe?

T.D.: Nu. Nu, n-am fost trecut în nici o echipă, pentru că s-au format… Restul am participat la toate şedinţele de acolo, la trenul acela fantomă care… Centrul, adică, Studenţesc Bucureşti… Ni s-a aprobat reuniunea, am plecat din Bucureşti, iar la Lunca Bradului am fost opriţi.

V.C.: Câţi studenţi eraţi, apreciaţi dumneavoastră că eraţi în trenul acela?

T.D.: Studenţi erau cam 2500 din Bucureşti.

V.C.: Deci trenul a fost oprit şi care a fost reacţia studenţilor?

T.D.: Reacţia studenţilor… Noi am stat liniştiţi până ne-a venit dispoziţie de la vagonul unde erau şefii: şeful centrului Bucureşti, şeful studenţimii pe întreaga ţară şi aşa mai departe. Ăştia au venit de-acolo şi de la Cernăuţi. Ei au fost opriţi nu ştiu unde şi când au văzut că sunt opriţi, au ocupat trenul şi au pornit. Şi au comunicat la gară că nu vor opri pe nicăieri decât până la ajungerea în Târgu Mureş. Şi să anunţe gara că ei nu opresc. Şi sigur că alarma mare, s-a dat dispoziţie să lase trenul să treacă ca să nu se întâmple incidente şi ne-au oprit la Târgu Mureş până la urmă. Aicea s-au dus tratative cu guvernul…

V.C.: Nu la Târgu Mureş, la…

T.D.: La Lunca Bradului. Aşa, la Lunca Bradului s-au dus tratative cu guvernul, că nu, să ne întoarcem. Şi a spus Furdui, care era preşedintele pe întreaga ţară şi a luat şi el telefonul, a mers la guvern şi a spus: „Nu se întorc studenţii şi, dacă vreţi să iasă scandal, iese scandal, dar noi tot ajungem. Chiar dacă plecăm pe jos, dar tot ajungem şi ţinem congresul.” Şi atunci ni s-a dat…

V.C.: Da. Deci aţi ajuns la Târgu Mureş.

T.D.: Da, am ajuns…

V.C.: Numai o clipă. Aţi ajuns la Târgu Mureş şi spuneaţi că… Da, în sfârşit, spuneţi-mi despre desfăşurarea congresului şi apoi despre echipele morţii.

T.D.: Da. La Târgu Mureş, jandarmii erau foarte mulţi şi căutau să ne provoace să facem ceva gălăgie sau cine ştie ce ca să poată să intervină. Noi atunci ne-am descălţat, ne-am luat pantofii, sau ce-aveam în picioare, în mână şi am pornit şi am trecut prin Târgu Mureş până la şcolile unde eram fiecare repartizaţi în vârful picioarelor, mai ales prin centru. Nici nu au ştiut că noi am intrat în Târgu Mureş. Dimineaţa s-au trezit cu noi, că după dealul ăla coboram în marş, adică ei… Formam echipe, adică plutoane de astea de marş, cântând. Cântece legionare, bineînţeles. Şi atunci s-a continuat congresul. În perioada aceea era discuţia mare cu regele şi cu Lupeasca, era discuţia cu Armand Călinescu care era ………….. la Interne şi cam ne ameninţa mereu. Şi atunci s-a luat o iniţiativă, de către studenţi, să formăm nişte echipe ale morţii, dar mai mult fără… adică fără să fie materializate, mai mult simbolic, pentru ca să se teamă oleacă de ei, de studenţi.

V.C.: Ce înseamnă „mai mult simbolic”?

T.D.: Pentru că echipa morţii, pentru noi, nu era să omorâm pe cineva. Echipa morţii era ca să ştie că sunt nişte oameni care se jertfesc şi nu lasă să se ducă de râpă ţara. Cam în sensul ăsta, aşa cum au făcut şi ceilalţi: Nicadorii, Decemvirii… Au tras, s-au predat. Nu există nici un atentat al mişcările legionare fără ca să se predea ei, nu să fie arestaţi. Şi a spus: „Domn’e, recunoaştem. Am păcătuit în faţa lui Dumnezeu, dar noi am vrut să ne salvăm neamul. Judecaţi-ne, condamnaţi-ne şi făceţi ce vreţi, dar noi ăştia suntem. Noi nu vrem… Dumneavoastră ne forţaţi să devenim, adică noi ne apărăm şi atuncea ne apărăm tot prin violenţă. Violenţa n-a fost a noastră niciodată.”

V.C.: Deci hotărârea s-a luat atunci, în plenul congresului, de formare a echipelor?

T.D.: Da, în plenul congresului unde era profesorul Mehedinţi şi mai mulţi, dar îmi amintesc de Mehedinţi, profesor de istorie… de geografie, universitar, şi care şi el a intrat până la urmă în mişcare. A candidat pe listele legionare în ´37.

V.C.: Deci dumneavoastră nu eraţi, nu făceaţi parte din vreuna din echipe, dar i-aţi cunoscut pe cei care au făcut… au format echipele?

T.D.: Da, cum să nu. Am cunoscut. Şi pe cei care l-au omorât pe Stelescu, am avut colegi.

V.C.: Povestiţi-ne despre asta.

T.D.: Da. Pentru că s-a aflat că Stelescu a pus la cale să-l omoare pe Căpitan. Era cu un grec, nu ştiu cum dracu’ îl numeşte… N-am… Gheorghiade, mi se pare. Da, Gheorghiade. Internele i-a dat posibilitatea să scoată un ziar „Cruciada Românismului”… Asta cred că ştiţi de ea.

V.C.: Da.

T.D.: Acolo scria tot felul de chestii şi camarazii lui s-au dus: „Măi, încetează, că noi nu te iertăm dacă tu nu încetezi să spui toate minciunile astea acolo, să calomniezi pe Căpitan.” El, pentru că primea bani de aici, deşi el a fost singurul tânăr ales deputat între cei 5 deputaţi, prima dată în ´34… Nu, în ´33 mi se pare. Deputat care a început dând de gustul banilor şi a trăit pe picior mare, n-a mai vrut să predea nici suma de bani pe care o pretindea mişcarea de la cei care sunt deputaţi. Deputaţii nu aveau voie să reţină decât o anumită sumă, restul trebuia să verse în casieria mişcării. Şi el a refuzat şi treaba asta. Pe urmă la Budachi, prin Basarabia, a format o tabără… Dar astea sunt cunoscute.

V.C.: Nu, nu. Da, sigur. Eu vă întrebam pe cei… despre acei camarazi ai dumneavoastră care i-aţi cunoscut şi care au făcut parte din echipele morţii şi dumneavoastră îmi spuneaţi că i-aţi cunoscut pe cei care l-au împuşcat pe Stelescu. Deci, pe care i-aţi cunoscut?

T.D.: Pe Fane Georgescu de la Teologie, pe Vlad, mi se pare că Ion, tot de la Teologie, pe Atanasiu Ion, tot de la Teologie, pe Trandafir care era la altă facultate. Care i-am mai cunoscut? Care am cunoscut bine, am făcut marşuri prin judeţul Ilfov cu ei. Pe ăştia i-am cunoscut pe toţi. Nu-i mai reţin pe toţi, că dacă aş avea lista mi-aş aduce aminte imediat. Pe mine să nu mă întrebaţi de nume. Nu mai am memoria numelor.

V.C.: Şi dintre aceşti cunoscuţi ai dumneavoastră care erau cooptaţi în aceste echipe, care a fost reacţia lor, cum vedeau ei misiunea ce le-a fost încredinţată, ca să spunem aşa?

T.D.: Păi, în realitate nu prea le-a fost încredinţată. Ei, din proprie iniţiativă, când a văzut acest lucru, că-l trădează pe Căpitan şi că vrea să-l omoare, că s-a descoperit la Budachi unde a fost el şef de tabără, a început acolo să infiltreze şi să spună, şi sunt doi: unu’ Cotea şi unu’ nu ştiu mai cum, care primise de la Stelescu o treabă ca să-l omoare, se fixase şi data şi un… o telegramă cu cifru când îl asasinează ca să ştie tot. S-a aflat toate astea. Atunci Căpitanul s-a dus în inspecţie la Budachi, că deja acuma ştia tot, şi acolo a controlat: „Dar ce e în sticla asta? Dar ce e în sticla asta?” El era şeful taberelor. „În asta e cutare, în asta e cutare.” Dar căpitanul ştia pentru că primise informaţiile respective. Şi: „Dar în sticla asta?” „Păi…” Nu ştiu ce i-a spus, că o băutură oarecare. Atunci Căpitanul spune: „Păi, gustă!” Pardon. „Gustă!” Ăla s-a îngălbenit, s-a făcut nu ştiu cum şi n-a gustat pentru că ştia ce-i acolo. Deci s-a făcut dovada că, într-adevăr, el a pus la cale asasinatul.

V.C.: Spuneaţi că i-aţi cunoscut şi pe membrii echipei care l-au asasinat pe Armand Călinescu.

T.D.: Nu, de la Armand Călinescu, nu. Aceştia au fost de la Ploieşti şi n-am cunoscut pe nici unul. Că s-au format echipe multe, foarte mulţi au făcut echipe pentru asasinarea lui Armand Călinescu, pentru că aşa era curentul, aşa era atmosfera în momentul acela. Ca să-l omoare pe Căpitan era pentru noi ceva îngrozitor. De ce să-l omoare? Pentru ce? Omul ăsta nu vrea răul nimănui. El s-a sacrificat toată viaţa lui pentru aşa ceva şi au venit ăştia care… afaceriştii… Armand Călinescu care era… Da masă acolo la el acasă şi în spatele… pe fotoliul care sta soţia, doamna Armanda Călinescu, cum o mai chema, un jidan sta cu mâinile pe braţ, lângă… la urechea ei şi tot îi vorbea nu ştiu ce. Şi ăsta, dinainte spusese că vrea să distrugă Garda de Fier. „Eu sunt omul de oţel, cu pumn de oţel şi voi desfiinţa Garda de Fier.” Toate astea erau… Deşi era Maniu acolo, dar într-o perioadă de timp când Maniu a intrat în conflict cu regele, a intrat în conflict cu regele, Partidul Ţărănesc, unde erau foarte, foarte  mulţi pro-comunişti… Ăsta e adevărul, pro-comunişti. S-au certat şi i-a luat şefia lui Maniu. Că erau pro-comunişti şi duşmani fără să vrea ai legionarilor, vă dau un singur exemplu personal. Sora mea s-a căsătorit cu un învăţător de-acolo. Naşul surorii mele… Şi el a fost Stanciu Stoian, fost ministru şi pe urmă a intrat… ministru pe timpul lui Groza şi care era pro-comunist. În afară că literatura ţărănistă era plină de idei socialiste-comuniste, acesta în 1936, în luna iulie, când a cununat pe sora mea a venit şi-a stat… Eu eram în timpul ăla în tabăra de la Hotarele condusă de Vasile Marin. Când a discutat cu mama, între timp, îi spune lu’ mama: „Eu, dacă aş avea un copil, l-aş strânge de gât cu mâna mea.” Mama i-a zis decât atâta: „Şi dumneavoastră spuneţi că sunteţi mamă? O mamă să-şi strângă ea, cu mâinile ei, copilul, să omoare? Asta n-am mai văzut!” În atât de rău i-a infiltrat în ura lor.

V.C.: Revenind la activitatea dumneavoastră. Deci în 1937 v-aţi implicat în propaganda pentru alegerile…

T.D.: Da, din ´37. Sigur că am făcut propagandă prin toate satele de acolo, din plasa Bolintin şi prin plasa Domneşti, că mergeam aşa, cu grămada atunci, noi. Şi a venit momentul alegerilor. La alegeri s-a făcut pactul acela cu ţărăniştii, şi cu Gheorghe Brătianu, şi cu Argetoianu. Şi el a făcut parte din pact, Argetoianu. Şi am organizat alegerile. Cum era cu delegaţi, aşa, dimineaţa am hotărât să mergem să depunem asistenţei. Eram în comuna Grădinari, aveam o echipă de 40 de legionari, şi din Bucureşti şi din sector, ne-am dus la Săteanu, care era camaradul nostru şi am dormit acolo. Pe la 4 jumătate dimineaţa, când noi tocmai ne făceam ceaiul ca să ne pregătim de asta, a venit de la ţărănişti să ne spună că sunt opriţi la marginea satului. Şi noi am întrebat: „Dar, de ce?” „Păi, ne-au oprit jandarmii.” „Dar de ce veniţi pe aici?” i-am întrebat noi „Că înţelegerea noastră a fost să veniţi pe celălalt drum.” „Păi să vezi, că nu ştiu ce…” Ei ce-au făcut? Au văzut că drumul celălalt era mai scurt, ştia că nu e păzit, păzeau numai partea unde erau legionarii, să intre acolo şi bună-ziua, n-au mai ţinut cont de pact. N-am zis nimic. Noi am zis: „Unde sunteţi?” Imediat ne-am organizat, ăştia 40 de inşi, şi am plecat spre locul cu jandarmi. Sigur că, ca orice manevră de luptă, am hotărât ca atunci când ne apropiem de locul unde sunt ei să nu mergem… să bătem din picioare, să creadă că e o mulţime de oameni. Când ne-au somat ei, ne-am oprit şi imediat eu am comandat să-i înconjoare pe toţi ţărăniştii, că începuse să fugă. Zic: „Nu pleacă nici unul. Aţi venit până aici, staţi aici şi ajungem la secţia de votare.” Şi la un moment dat, postul… şeful de post Savu Ion din Bălăşoieni, care era acolo cu… cu comuna Ogrezeni-Bălăşoieni, era în faţă. „Domnu’ Titi! Domnu’ Titi!” Zic: „Domnu’ Savu, îmi pare foarte rău, dar nu vă apucaţi să trageţi, că eu vă spun următorul lucru: că la primul foc care a rănit pe cineva noi nu mai tragem în aşa, tragem direct în capul celor care a tras.” Şi cum el ştia că eu sunt cam hotărât, a mers pe lângă uluci şi pe poteca… adică pe strada aceea care era pentru mers pe jos. Şi am ajuns aproape de şcoală şi de biserică, la Grădinari. Acolo ne-au oprit o companie de militari, nu jandarmi. Militari. Şi aici am avut discuţii multe cu acest ofiţer, un locotenent, şi i-am spus: „De ce, domnule?” „Păi, să vă supuneţi.” „Păi de ce să mă supun eu?” Că ne-a dat dele… adică noi am acţionat după ce ne-a dat delegaţii afară. Noi am băgat delegaţii prima dată, i-a primit la comisie acolo şi noi ne-am retras, conform legii, până la locul cutare. Ne-am retras. Credeam că se respectă angajamentul, adică legea, că era vorbă de lege aici. Deşi erau numai 500 m de la secţia de votare până la intrarea acolo, în zona asta, la noi, pentru că eram noi acolo, a făcut 1500 m ca să încadreze şi casa unde stam noi. Asta…

V.C.: Cine v-a dat delegaţii afară?

T.D.: Judecătorul şi ceilalţi liberali. Că acolo se întâmpla să fie sectorului prefectului Ilfov, colonelul Solacolu care avea moşia la Hobaia. Şi sigur că, tocmai acolo unde e prefectul, să nu reuşească! Ei, uite că s-a întâmplat şi altceva decât asta. Şi atuncea ne-a dat afară, eu am cerut să vorbesc cu judecătorul, n-a vrut să vină şi atunci am hotărât să plec la Bucureşti. Am cerut… Avea… Un mic moşier din comuna Grădinari, avea un Ford din ăsta aşa, cu capotă din asta. Şi i-am spus: „Dă-mi mie maşina să plec la Bucureşti.” „Staţi liniştiţi până vin eu. Eu mă duc după ajutoare.” Am venit la Bucureşti, m-am prezentat Căpitanului, i-am dat raportul şi: „Dar garantezi că acolo se vor lua alegeri foarte multe?” Zic: „Vă garantez, Căpitane!” Pentru că însuşi delegatul lor şi delegatul… şi cel care era propus pentru alegeri, judecătorul Cerliu, când a văzut situaţia, le spunea la oamenii lor: „Mă, nu ne mai votaţi pe noi, mă, că noi nu suntem buni de nimic. Votaţi-i pe ăştia, mă, că uite ăştia vor binele şi cutare.” Deci, era un curent creat ad-hoc. Am venit de la Bucureşti, mi-a dat două maşini de muncitori, am venit spre Bucureşti şi când am ajuns în Tântava am împărţit: una s-o ia pe-o direcţie, să intre în comună, şi noi am luat… eu, cu maşina cu care am mers eu, am luat să ocup… aşa, era un cerc acolo de sate: Mărăcineni, Hobaia, Tântava, toate astea acolo, să trec prin ele şi strigam la oameni să vină la votare indiferent pe cine votează, că noi îi apărăm de ciomăgaşi. Că erau bătăi crunte atunci. Să n-aibă nici o grijă de-asta. „Votaţi pe cine vreţi, dar veniţi la votare!” Sigur că oamenii, mai şi mă cunoşteau, s-au încredinţat şi au plecat spre votare. Când am ajuns acolo, jandarmii toţi au blocat linia cu armele încărcate, gata de tragere. S-a discutat cu jandarmii, cu …………… şi cu locotenentul ăsta cu care discutasem şi eu dimineaţa, şi i-am spus: „Domn’e, nu te mai recunosc ca autoritate, că dumneata calci legea. Calci legea.” Şi el: „Pfuu! Cutare…” „Dumneata eşti apărătorul bătăuşilor de aici.” „Cum mă insulţi pe mine?” Zic: „De data asta te insult.” „Păi, da. Cum a îndrăznit să vină să mă sculaţi pe mine din somn?” „Nu din somn, domn’e, de la chef, de la băutură. Ai băut la un loc cu bătăuşii care se bat acuma la alegeri.” „Nu-i adevărat!” „Cum nu-i adevărat?” Şi atunci strig pe vreo trei inşi: „Măi, Angelică! Măi, cutare. De unde eşti, mă,  tu?” „Păi, eu sunt din Hobaia, eu sunt din cutare…” „Poftim, domn’e. Deci, te rog să te dai la o parte că noi tot intrăm.” După… Acuma am venit şi cu ăia din Bucureşti, după aia, că asta a fost dimineaţa, la 5 dimineaţa, am venit cu cei din Bucureşti, trei avocaţi, care venise cu mine împreună, au discutat cu ei, cu jandarmii. „Domn’e, noi n-avem nimic. Băgaţi-i să… pe toţi să voteze. Şi uite, în faţa dumneavoastră spunem să voteze pe cine vrea. Pe noi nu ne interesează pe cine votează, dar să voteze, să-şi respecte dreptul pe care-l are.” Şi s-a dat dreptul la votare. Şi într-adevăr, noi, legionarii, la secţia aia am fost al doilea la… Prefectul, care era prefect, nu-i aşa, de judeţul Ilfov, mai mulţi, şi noi, al doilea… După noi au venit ţărăniştii la secţia aia de votare.

V.C.: Deci acestea sunt amintirile din 1937. După aceste… După acest moment aţi ocupat funcţii în legiune?

T.D.: După acest moment din ´37?

V.C.: În ´37 ce funcţie aveaţi dumneavoastră?

T.D.: Şef de sector. Şef de sector eram şi acuma şi am rămas în continuare şef de sector.

V.C.: Deci nu aţi promovat în urma acestei acţiuni?

T.D.: A, nu! Că nu era problema pentru… La noi nu se punea problema promovării, doamnă. S-a umblat după promovări numai cine… Că au fost şi din ăştia, nu pot să spun că nu au fost, care căuta să-şi… pentru fiecare bravură să spună cutare, să-l propună pentru a fi gradat. Au fost, că pădure fără uscătură nu e nicăieri. Ce m-a… Adică ce m-a atras pe mine, judecata logică şi dreaptă pe care o aveau cei din conducerea mişcării. Păi dacă dumneavoastră aţi citi lucrările care acum sunt publicate, în marea majoritate a lor, să ştiţi…

V.C.: Am citit.

T.D.: Da. Ei, veţi vedea… „Circulările” aţi citit? Ca să vezi fapte de zi de zi cum le soluţiona Căpitanul.

V.C.: Şi revenind la amintiri. Deci în 1939, la asasinarea lui Armand Călinescu, dumneavoastră vă aflaţi în…

T.D.: În armată. Mă mutase disciplinar… Adică după aia m-am mutat. Eram la Bolintinul din Vale în manevră când a fost împuşcat Armand Călinescu. Când a fost împuşcat Armand Călinescu, eu mi-am dat seama că-i pericol şi am fugit, am trecut Argeşul cu armă cu tot în Ogrezeni şi de-acolo am anunţat pe tata şi pe toţi şi am dispărut. M-au căutat… A! Când eram încă la Bolintinul din Vale, chiar în prima noapte, am făcut echipe de soldaţi, care aveau încredere în mine şi mai erau şi legionari, şi am interceptat convorbirile telefonice ale legiunii jandarmi Ilfov cu postul Bolintin. Şi atunci am fost cerut pentru împuşcare. Dar pentru c-am ştiut despre ce e vorba, am fugit, am plecat de-acolo. Am stat vreo săptămână, nu ştiu cât, ascuns şi între timp, că atunci se mai putea, nu era ca pe timpul comuniştilor când gata… Atunci s-a dus tata, neamurile şi toţi la oficialităţile astea mai mari şi a zis că „să se prezinte, că nu se mai întâmplă nimic”. Iar colonelul, comandantul de regiment, Nicolescu Cociu, ăla… Chiar tata a fost la el şi a spus: „Să ducă, că de la mine nu ia nimeni. Îi anchetăm noi pe ei, dar nu să vie să-i ia poliţia. N-are ce căuta Siguranţa Statului în regimentul meu.” Şi am venit şi mi-am continuat milităria.

V.C.: Iar în 1940, când mişcarea legionară a ajuns la cârma statului, spuneaţi că dumneavoastră aţi fost prefect… pardon, primar de Bolintin. Înainte de a ne povesti câteva lucruri din această perioadă, aţi fost implicat în acele acţiuni care s-au produs în septembrie 1940 cu scopul înlăturării regimului lui Carol al II-lea.

T.D.: Eram concentrat şi fiind departe de Bucureşti, eram printr-un sat în Moldova, nu s-a ştiut unde sunt. N-aveam legăturile atât de perfecte să ne putem comunica. Dar am organizat şi acolo echipe. După ce-am aflat, mai ales încă din iulie, noi eram… făceam grupuri-grupuri pentru o eventuală răzbunare, aşa, şi pentru mai mult, pentru ca să fim organizaţi şi la momentul oportun să putem lua puterea. S-a făcut atunci… Astea se făceau individual, fără ca să avem legătură cu comandamentul. Comandamentul atuncea era format din câţiva inşi şi nu ştia nimeni unde se află şi cine sunt. Astea sunt legi ale subersivităţii pe care, dacă nu le respecţi, dai greş.

V.C.: Şi revenind la perioada 1940, când aţi fost primar la Bolintin. Deci…

T.D.: Vreo 4 luni. 3 luni şi ceva am fost.

V.C.: Dar ce amintiri aveţi legate de acea perioadă?

T.D.: Păi, ce să fac? Am trecut la gospodăria comunei, le-am băgat acolo, pe câteva străzi, lumină electrică, pentru că oamenii dăduse bani doi în şir pentru lumină şi la sfârşitul gestiunii spunea că, nefăcându-se lucrarea, banii s-au vărsat în altă parte. Ei, eu atunci am luat iniţiativa şi am cumpărat numai materialele necesare pentru curentul electric, numai asta, şi pentru telefon şi am făcut…

V.C.: Deci, şi spuneaţi că munca…?

T.D.: Munca a fost gratuită, făcută de noi, de legionari. Şi sigur că lumea nu ştia, nu mai putea de bucurie. „Domn’e, am dat atâţia bani şi vin băieţii ăştia tineri şi ne fac…” Munca gratuită, ştii? Avem şi noi lumină, aveam instalaţii pe acolo şi multe. Am dat… Am strâns ajutoare pe la toţi săracii, cu căruţa, ne-am dus cu grâu, cu porumb, am intervenit de la Ocolul Silvic pentru cei săraci să se dea nişte lemne gratuit, adică ajutorul legionar.

V.C.: Dar violenţe n-au fost în comună.

T.D.: Nu. N-a fost nici un fel de violenţă. Nici un fel de violenţă. Pentru că toţi mă cunoşteau acolo, până şi copiii. Când treceam prin Bolintin, că acolo s-au făcut când eram încă student, s-au făcut nişte meciuri de oină. Şi eu am făcut echipă legionară la oină şi am luat doi ani la rând cupa la oină acolo, şi mă cunoşteau toţi. Toţi. Şi profesorii, avocaţii, inginerii care erau acolo, că era un centru mare Bolintin, atunci. Toţi. Eram prieteni cu ei, discutam, dar nu ne certam şi cutare. „Domn’e, fiecare cât putem să convingem pe oameni. Dumneata pentru liberali, pentru ţărănişti, eu pentru legionari.” Şi căpătasem un fel de autoritate şi respect, pentru că în noaptea de Anul Nou, să dau numai un caz, sunt mai multe dar vă dau numai aşa, vine din comuna Stoieneşti… din Palanca, din comuna Palanca, şeful de garnizoană şi să-mi spună că în noaptea de Anul Nou au dat serată, într-o parte primarul şi într-o parte şeful de garnizoană, şi că între ăştia e discuţie. Atunci, că a venit cu o sanie, erau vreo 4 km, şi zic: „Lasă. Hai că merg acolo.” Chiar în noaptea de Anul Nou. Şi am plecat acolo. I-am liniştit, i-am împăcat: „Faceţi fiecare serata voastră, nu daţi naştere la scandaluri şi la certuri.” Când m-am reîntors, în centru Bolintinului, Gică Dincescu la care stam eu atunci în Bolintin, că eu nu eram din Bolintin, zice: „Mă, Titi, tu ce faci acolo?” „Păi, merg acasă că vreau să fac… să termin situaţiile pe decembrie.” „Nu vrei să mergi şi tu aici?” că era una, coana Lenuţa, unde era un fel de cantină, birt economic, unde mâncau toţi… mai toţi intelectualii şi cei care erau şi navetişti acolo, care nu erau din jur. Şi acolo mâncau. Şi eu am mâncat acolo, la cantina asta cât am fost primar. „Hai că acum fac Anul Nou acolo şi să vezi ce pocker e şi cutare, cutare.” „Mă, Gică, nu merg. Ce vrei să facă ăia, să se sperie, să zică că nu ştiu ce?” Şi m-am dus. Când au văzut că intru, toţi au aruncat pe sub mese cutare, cutare şi eu am început să râd. „Ce faceţi, domnilor? Eu aş vrea să ştiu care dintre noi n-a jucat pocker în noaptea de Anul Nou? Şi ce, dumneavoastră sunteţi pockerişti? Aşa e obiceiul. Ăsta e un obicei şi obiceiul, de multe ori, e mai tare decât legea.” am spus. Sigur că am rămas, m-a cinstit, am luat acolo ceva în gură, am dat câte o ciocnire cu fiecare şi mi-am văzut de treabă şi am plecat. Şi ăia, cică: „Mă, credeam că face cine ştie…” Păi, ce să fac? Plus, că era ordin atuncea că toate magazinele astea comerciale, duminică dimineaţa să fie închise. În Bolintin era centru mare. Şi la Manolache şi la Costică Dumitrescu, magazine generale. Şi veneau de prin Vlaşca, din Zădăriciu, din Crevedia, veneau duminica cu căruţele socrii mari, ginerele şi mireasa, şi cu naşii, să facă cumpărături pentru nuntă. Şi că n-au voie. Şi eu când am aflat de asta zic: „Nu. Pentru că e lege şi nu pot să trec peste lege, facem un compromis: ţineţi închis în faţă şi în faţă aveţi oamenii dumneavoastră şi le spuneţi să intre prin spate, prin dos.” Am vorbit şi cu plutonierul jandarm, şeful secţiei: „Domn’e, nu te bagi. Lasă-i pe oameni în pace. Păi, cum pot să acceptăm noi să vină de la 30 km omul cu căruţă, cu asta, să plece înapoi gol, când el venea pentru nuntă, nu poate să mai piardă înc-o zi.” Sigur că toată lumea a fost mulţumită când a văzut că am luat această măsură, mai ales că ştiau… „Uite, domn’e, un om de înţeles.” Tatăl meu era tot negustor în comuna Ogrezeni şi mă cunoşteau toţi.

V.C.: Şi revenind, că tot vorbeam de ianuarie 1941, la momentul rebeliunii legionare. Deci vă aflaţi în Bucureşti.

T.D.: Eram în Bolintin. În Bolintin, când s-a primit un ordin de la Prefectura Ilfov să venim în Bucureşti. Am organizat atuncea cam vreo 70-80 de inşi, i-am urcat în două maşini şi am plecat la Prefectura Bucureşti. Acolo n-am făcut nimic. Ne-a închis… Am intrat în prefectură şi am aşteptat, că nu s-a făcut nici un incident, în schimb s-au făcut manifestaţii. Nu mai ieşea nimeni de-acolo, numai şefii care eram pe acolo mai mari ieşeam, şi când a trecut odată două camioane cu armată noi am strigat: „Ura! Trăiască armata!” Un cetăţean a scos pistolul şi-a tras. Am pus mâna pe el şi era îmbrăcat într-un fel de scurtă din asta şi pantaloni negri, care era într-un fel o uniformă legionară, şi am pus mâna pe el, l-am băgat în prefectură. Nu l-am bătut, nu l-am… acolo. „Cine eşti?” Ăsta, sigur că s-a speriat. Tremura, săracul. „Legitimaţia.” Când colo era agent de siguranţă, de la Ministerul de Interne, şi venise acolo pentru ca să facă panică. L-am ţinut închis şi pe urmă i-am dat drumul. Ca şi la alegeri în ´37. Noaptea, pe la 3 jumătate noaptea, prin grădină au intrat nişte beţivi liberali, bătăuşi, acolo, să ne atace prin spate. Noi organizasem apărare. I-am lăsat să treacă şi după pomi erau ai noştri. Când a trecut şi dincoace: „Stai!” Ăia, stai, că n-au avut încotro. Aşa tremurau ca… Aşa. Şi am spus: „Nu. Drept pedeapsă… Nu facem absolut nimic, dar drept pedeapsă duceţi-vă şi staţi în cocina cu porci.” Le-am dat şi-acolo, le-am trimis mâncare, tot. „Mă, nu vă facem nimic, dar aşa, ca să ştiţi, ca să nu mai faceţi prostii. Că noi n-avem nimic cu nimeni. De ce ne atacaţi, de ce provocaţi?”

V.C.: Da. Şi revenind la prefectura capitalei.

T.D.: La prefectura de poliţie? Nu, la prefectura… Asta era sediul Prefecturii judeţului Ilfov, la care am fost eu. Am stat acolo până s-a dat dispoziţie că putem ieşi, ne eliberează, putem pleca din prefectură. Şi am plecat în linişte, că făcuse atuncea între nemţi şi Antonescu şi toţi, că putem să fim liberi şi şi-a luat angajamentul Antonescu în faţa nemţilor că nu vom fi arestaţi. De unde, că, cum am ieşit din Bucureşti, pe care ne prindea ne aresta.

V.C.: Şi pe dumneavoastră v-au arestat?

T.D.: Nu, că n-au… Eu ştiam să mă sustrag foarte uşor, că cunoşteam intenţiile lor.

V.C.: Şi când aţi fost arestat?

T.D.: Păi am fost… propriu-zis la câteva zile. În seara aceea de 24, nu ştiu când, m-am dus în Bolintin prin centru, am stat de vorbă cu şeful secţiei de jandarmi care avea deja ordinul în buzunar de arestare, dar pentru că mă purtasem corect, deşi el mi-a… ne-a făcut rău de tot familiei… În 17 aprilie ’938 a venit la cârciumă la noi, ne-a spart tot ce era verde, a tăiat covoare… Aveam două statui: o statuie la prăvălie şi-o statuie la casă. S-a întâmplat ca una să fie cu fular verde şi alta cu o fustă verde. L-a pus pe tata, bătrân aşa cum era, pe scară să suie să le dea cu toporul, să le dea jos. Ne-a luat brevetul generalul Dombrovski care era prefect la Ilfov atunci. Şi n-am mai putut să vindem nimic. Până acolo au mers la ilegalităţi. Eu m-am dus până la urmă, prin luna mai, m-am dus în audienţă la Dombrovski. „Domn’e, ce aveţi cu tata şi cu mama? Eu sunt cel care sunt legionar. Arestaţi-mă pe mine, făceţi ce vreţi, dar nu…” A început să-njure şi am zis: „Domn’e general, vreau să ştiu cu cine stau de vorbă, cu un general din armată sau cu un birjar de pe stradă care înjură cum înjuraţi dumneavoastră?” El, cu biciuşca, s-a repezit la mine. Zic: „Vă rog foarte frumos, nu vă apropiaţi că epoleţii ăia care-i aveţi acum zboară jos şi nu ştiu dacă mai puteţi avea onoare. Vă dezonorez total din punct de vedere…” că aşa era legea, regulamentul armatei. A început să urle şi i-a trimis un… că era legiunea jandarmi Ilfov chiar acolo în Povernei, jos, pe cheiul gârlei. Să urle şi să vină să mă aresteze. N-am putut pleca de-acolo că ……….. plantoanele care erau tot militari şi au venit, într-adevăr, trei soldaţi, un sergent şi trei soldaţi, să mă ducă de-acolo la legiunea jandarmi care era acolo. Ăia, când am ajuns sus acolo să coborâm în jos pe aia, îi spun unuia: „Nu mă scoţi pe-aici. Scoate-mă prin faţă.” Ăla mi-era consătean. „Domnu’ Titi, gata.” Deja aranjasem, pentru că mă pregăteam ca să fiu arestat, aranjasem cu cumnatul meu să stea în faţa prefecturii o maşină cu motorul să meargă. Că zic: „Eu nu mă las arestat.” Când am ieşit afară… Lor le-am şoptit, la băieţi: „Vedeţi că, când oi face odată acolo cu… să vă speriaţi, să ţipaţi şi să cădeţi jos.” Şi eu am sărit în maşină şi dus am fost.

V.C.: Şi deci în 1941 s-a purtat totuşi frumos.

T.D.: Cine, Dombrovski? Nu s-a purtat frumos.

V.C.: Nu Dombrovski, ci jandarmul care… şeful secţiei.

T.D.: A, da. Jandarmii, da, să ştiţi. Că şi eu… Erau obligat oarecum. Ba mai târziu, după ce-am fost arestat… Adică, propriu-zis arestat n-am fost atunci. M-am predat eu, pentru că arestase pe toţi preoţii, învăţători din comună şi atunci eu am dat telefon la secţia de jandarmi, zic: „Domn’e, ordinul este următorul: să arestaţi numai şefii. Nu trimiteţi pe nimeni nicăieri că eu viu şi mă predau, că eu sunt şeful.” Şi m-am dus şi m-am predat. Am avut o discuţie cu el acolo, că nu ştiu ce, că nu… „Nu, domn’e. Aşa e ordinul.” Că aflasem care-i ordinul, că atunci se afla mult mai uşor. Şi el aşa a făcut. M-a oprit acolo, seara am ieşit să mă duc să mănânc, aşa, şi-am dormit… n-am dormit la post. Adică el n-a vrut. A venit cu soţia şi… Că eu i-am zis: „Domn’e, nu mă ţine aici la post, că îţi faci necazuri dumneata. O să zică că m-ai protejat pe mine. Lasă-mă să dorm aici într-un pat cu soldaţii şi cu…” că nu avea un arest. Atunci nu erau areste la sate. Nimic. A venit cu soţia, cu saltea, cu plapumă, cu de toate, albe tot, schimbate, aşa mă serveau toţi. „Domn’e, nu faci bine. Gândeşte bine! Lasă-mă aşa cum e legea.” Sigur că nu s-a aşteptat ca eu să mă port aşa de bine după ce el ne tăiase o troiţă în comuna mea, pe care o făcusem în cadrul unui cămin cultural. Şi când tocmai lucram la ea a venit jandarmul că n-avem voie. „Da’ de ce n-avem voie?” „Păi că faceţi legionarii.” „Pardon. Troiţa e făcută în cadrul unui cămin cultural pe care eu l-am înfiinţat şi e făcută pentru eroii din comună, pentru că văduvele de aici, de trei ani de zile li se opreşte pensia şi banii sunt mâncaţi.” Şi am făcut o troiţă. Şi cu asta e un istoric. Au tăiat-o până la urmă, m-am judecat cu preotul satului, care-mi era rudă, i-am spus c-a pângărit… Să dezbrace haina de preot c-a pângărit haina. Sunt multe peripeţii de astea, dar nu ne-am bătut. Atât.

V.C.: Aşa. Şi deci în 1942 în cele din urmă v-aţi predat, urma procesul în care eraţi judecat. La cât aţi fost condamnat?

T.D.: 4 ani. Staţi că m-am predat, m-au adus la regiune, adică la Bucureşti, pe urmă a mai venit o evadare de aici. M-a adus la Bucureşti, am stabilit cu şeful de secţie, zic: „Domn’e, am nevoie ca să mă duc pe undeva. Ne întâlnim la ora cutare la cumnată-miu, chiar la casa lui Vintilă Brătianu.” Acolo era… cumnată-miu era inginer viticol şi era cu viile Brătianu şi pivniţa Brătianu. Am stabilit ora, a avut atâta încredere… „Bine, domnu’ Titi, cum zici aşa fac.” El a plecat nu ştiu pe unde, eu m-am dus după treburile mele, să iau contact cu băieţii, şi la ora respectivă am venit şi m-a luat, şi m-a predat la regiunea de jandarmi Ilfov. M-a predat. De acolo, pe urmă, ne-a trimis la Malmaison. Am stat acolo câteva zile. Şi o dată, când dormeam, că era o aglomeraţie nemaipomenită, pe duşumele dormeam, vine părintele Dan Popescu Pasărea, chiar din Pasărea preot, şi cică: „Măi, Titi, scoală-te, că uite, ăştia te caută pe tine.” Eu nu m-am numit Dobre Costică atunci, mă numeam Ivan Şt. Constantin. Greşeala învăţătorului. Că aşa, foarte mulţi au păţit necazuri din astea. Te duceai la şcoală: „Cum te cheamă?” „Păi, Constantin.” Şi atunci eu îi spun părintelui Dan Popescu, care era în organizaţia mea, deşi era comandant ajutor la… În mişcare era o lege: gradul rămâne, funcţia e trecătoare, dar gradul se supune funcţiei. E o lege scrisă în cărticica şefului de cuib. Şi spui: „Măi, părinte, du-te să vezi pentru ce.” Şi se duce la căpitanul care era cu hârtiile sau la plutonier, nu ştiu care era acolo, zice: „Domn’e, aveam nevoie că trebuie să fie eliberat. E arestat din greşeală.” Eu, zis şi făcut. „Bine, atunci du-te şi stai acolo şi eu acuma mă duc să mă culc din nou şi veniţi şi mă sculaţi.” Şi eu zic: „Ce vreţi domn’e cu mine?” Somnoros, cutare… „Lăsaţi-mă, cutare…” Mă duce la ăla. „Cum te cheamă?” „Păi, Ivan Constantin. Şt. Constantin.” „Şi ce-i cu dumneata?” „Păi, m-a luat de pe stradă. Eu ştiu ce e cu mine?” Se mai vorbeşte. Cică: „Uite că ăsta este. Hai, domn’e, că de când te căutăm.” Intervenise cineva pentru oarecare Ivan Şt. Constantin, potrivire de nume, să fie eliberat. Şi în felul ăsta m-a dus la …………., la cutare, m-a întrebat cutare. „Poftim biletul de eliberare.” Eu, imediat, am plecat şi am luat o maşină mică, m-am dus tocmai la Grădina Icoanei pe unde sta cumnată-miu, acolo i-am spus să oprească. „Nu, păi da’ te duc până acasă.” „Nu. E mai bine aşa.” Ăla a înţeles. Cică: „Bine, camarade.” Şi eu m-am dus la cumnată-miu şi a doua zi am plecat la ţară. Aveam hârtie la mână că am fost eliberat. Mai ales când am intrat în Bolintin, toată lumea: „Ce s-a întâmplat, domn’e?” „Păi, m-a luat degeaba.”

V.C.: Şi apoi v-au arestat din nou?

T.D.: Nu. Între timp mi-a venit ordin de concentrare şi am plecat la armată. Eram sublocotenent de rezervă. Prin Moldova, nu ştiu pe unde am fost atunci. Şi m-a arestat de la armată. Şi acolo am vrut să fug. Când m-a dus la Malmaison, că cel care m-a adus era un învăţător de prin Ialomiţa, şi el n-avea nici o apărare. După ce m-a predat cu acte în regulă „la revedere”, „la revedere”. Eu, în loc să mă duc încolo, înăuntru spre Malmaison, eu am luat-o spre poartă. Şi am ajuns până la poartă. Şi gata, stam de vorbă cu santinela şi gata, am şi ieşit niţel. Ăsta, când a văzut aşa, s-a dus şi-a dat alarma că: „Uite, domn’e, fuge!” Deşi el nu mai avea nici o răspundere pentru mine, pentru că îi semnase actele că m-a predat. Dar, ticăloşenia din om.

V.C.: Da. Deci aţi fost condamnat la 4 ani şi apoi eliberat.

T.D.: Da.

V.C.: Despre episodul cu Transnistria, deci, după aceea să înregistrăm.

Radio România

Înregistrare – circa 40 minute