Garda de Fier

"Cine era sortit să fie dus cu Black Maria trei-patru zile consecutiv în plină vară, era absolut sigur că, dacă va mai trăi, nu o va uita niciodată, niciodată."

 Era a treia oară că mă aflam din nou în Black Maria. Acesta e numele oficial definit în Webster’ Dictionary astfel: un vehicul, de obicei vopsit negru, folosit să ducă persoanele arestate la şi de la puşcărie. Definiţia este atât de nevinovată, plăcută chiar. Chiar şi în realitate, în America şi într-o ţară civilizată o fi şi în fapt tot aşa. Adică nimic neobişnuit. Un vehicol. Dar ce înseamnă el în comunism?În comunism, Black Maria este iadul adevărat. Am fost transportat la distanţe lungi de cel puţin opt ori. Iarna, înainte de a fi conectată la garnitura de tren destinată pentru aceasta, deţinuţii sufereau de frig. Vara însă era mult mai groaznic, pentru că nu exista nici o posibilitate de aerisire şi împrospătare a aerului. Cine era sortit să fie dus cu Black Maria trei-patru zile consecutiv în plină vară, era absolut sigur că, dacă va mai trăi, nu o va uita niciodată, niciodată. Frigul din timpul iernii se termina o dată cu conectarea la garnitura de tren, dar căldura şi năduşeala verii nu se termina pe tot traseul şi tot timpul cât va dura călătoria.

Am spus că Black Maria este o temniţă pe roate, o temniţă mobilă, un vagon împărţit în două părţi principale, una pentru temniceri cu întregul arsenal de arme, lanţuri, cătuşe sau alte instrumente de tortură, folosite în caz de necesitate, plus câteva încăperi mai mici pentru alimente şi apă. Partea a doua este pentru bieţii deţinuţi şi care se compune din două încăperi, foarte reduse în mărime, plus celulele de pedeapsă. Ce paradox şi ce ridicol, parcă îţi mai trebuie altă pedeapsă decât cea de a te afla băgat într-o astfel de închisoare pe roate?

Cum ne aflam şi în cazul de-acum, întotdeauna casele iadului erau supraîncărcate cu prizonieri. De data aceasta în special, eram înghesuiţi exact ca nişte vite duse la abator, sau ca nişte porci, transportaţi în acelaşi scop. O mică parte eram aşezaţi pe bănci, strâns lipiţi unii de alţii, iar pe spaţiul liber, se aflau în picioare ceilalţi. Nu puteam şedea nici jos, pentru că în acest caz ocupam loc prea mult şi nu era cum. Ne-am înţeles şi am făcut cu schimbul, unii care şedeau pe bănci cedau locul altora, după mai multe ore în groaznica colivie. Eram uzi, curgând sudoarea de pe noi. Un aer îmbâcsit şi un miros ucigător. Pentru toţi, treizeci-patruzeci sau mai mulţi, era o singură cabină de WC, care era, desigur, insuficientă pentru atâta popor. Ferestrele erau continuu închise. Erau numai două, întărite cu pânze groase de oţel peste care erau trase apărători din lame de fier, încât nu puteai vedea nimic afară. Apa era întotdeauna insuficientă, iar dacă băteai în uşă ca să o ceri, când nu mai puteai răbda, temnicerul deschidea vizeta de fier, prin care se uita cu nişte ochi fioroşi şi te ameninţa cu pedeapsa şi bătaia dacă mai îndrăzneşti să baţi la uşă şi să ceri. Dacă se întâmpla ca vreunul să aibă vreo criză, nu era nici o scăpare. Trebuia să rabde până la destinaţie, să se vaite şi, dacă nu era altă scăpare, nu avea decât să moară. Pe o asemenea navă a deznădejdii nu exista medic niciodată. Mâncarea era întotdeauna numai rece, indiferent de numărul de zile cât dura transportul. Era întotdeauna şi insuficientă, lucru cu care eram însă obişnuiţi. În România comunistă, hrana dată pe Black Maria era aproape invariabilă şi aceeaşi: slănină foarte sărată, mirosind a mucegai şi râncedă, care cerea apă multă. Pâinea fiind puţină, iar sarea cerând apă, în cele mai multe cazuri te apuca diareea. Gândiţi-vă, diaree la majoritatea din vagon şi o singură cabină pentru WC. Cine nu a trăit în mod real o asemenea situaţie nu-şi poate imagina starea în care ne aflam. Pentru spălat nu exista nimic propriu. Câtă vreme dura transportul nimeni nu se putea spăla, indiferent de câte zile treceau. Al doilea fel de mâncare rece era brânza care era întotdeauna sărată. Al treilea fel era marmelada. Pe aceasta o mâncam în primele ore. De obicei în prima zi, în primele douăzeci şi patru de ore terminam întreaga porţie de hrană care ni se dădea, iar restul timpului răbdam de foame şi de toate celelalte lipsuri.

Dacă era linişte, temnicerul cu ochi de brută nici măcar nu deschidea vizeta. În cazurile în care transportul dura mai mult, ca de pildă patru-şapte zile, existau staţii destinate anume, unde Black Maria era oprită pentru aprovizionare. În aceste cazuri, mai trebuia să întârziem o zi până când trecea celălalt tren la care sinistra temniţă pe roate trebuia ataşată.

În alte vremuri, deţinuţii recalcitranţi erau pedepsiţi şi cu plimbarea „cu duba, ad infinitum”. Comuniştii nu aveau nevoie de asemenea soiuri de pedepse, aveau altele mult mai perfecţionate.

Întotdeauna, deţinuţii care aveau o condamnare mai mare, de obicei de la zece-doisprezece ani în sus, până la muncă silnică pe viaţă, erau puşi în lanţuri, care erau purtate continuu. Iată cum aveai motiv să te bucuri când nu erai dintre cei care trebuia să le poarte. Ce mai motiv de bucurie, Dumnezeule!

Aceasta era Black Maria. Cel care a avut parte de ea, chiar şi o singură dată, nu o va mai uita. Îmi amintesc un amănunt sinistru, sumbru: de fiecare dată, şeful transportului era un om rău şi parcă de fiecare dată era un om care semăna a brută, era negru la faţă şi cu ochi negri, răi, duşmănoşi. Nu voi uita până la moarte cum unul din aceşti temniceri, când o dată nu mai puteam de sete, într-o vară, când sudoarea rău mirositoare curgea pe noi, ne-a spus cu un fel de milă: „Mă, vedeţi că dacă vă purtaţi bine, la staţia cutare (spunea numele unei staţii de pe traseu) am să vă aduc apă”. M-am gândit atunci mai mult la Dumnezeu şi făceam eforturi să nu-mi pierd credinţa, credinţă pe care, trebuie să recunosc, că adesea mi-am pierdut-o, dar tot de atâtea ori îmi revenea. A treia, a patra, a cincia, a şasea zi, azi nu mai ştiu, am ajuns undeva, într-o staţie, unde temniţa noastră a fost deconectată de tren. Nu ştiam unde ne aflam şi ce se va întâmpla. Totul fusese în secret şi nu ni se spusese nimic şi nici nu era voie să întrebi. Picioarele şi corpul ne erau umflate de atâta stat în picioare sau pe băncile de lemn. Ne durea capul din cauza mirosului greu şi a lipsei de aerisire. Ne era sete şi ne era foame…

Victor Corbuţ
Fragment din vol. Civitas Diaboli, Ed. Elisvaros, Buc. 2005