Garda de Fier

"Garda de Fier e ultima rezervă aruncată în luptă de voinţa de a nu muri a neamului nostru" - Nichifor Crainic

Ziua de 6 Septembrie 1940 e deopotrivă culminaţia unui dezastru şi începutul mântuirii.

Dezastrul naţional, care stă în sluţirea monstruoasă a conturului aproape rotund, pe care îl avea statul nostru, a culminat, — dacă se poate spune astfel, — în prăbuşirea fostului Rege. Lucrul s’a întâmplat fulgerător. Au fost de ajuns, pentru aceasta, braţele oţelite de voinţa unui General, care a sgâlţâit tronul, ca pe un pom în toamnă, în care ar fi rămas un singur fruct răscopt. A fost ceva atât de firesc şi de necesar încât n’a surprins pe nimeni. Regele ţării nu e o cucuvae pe casă, pândind a pradă şi cobind a soartă rea, ci şoimul ager, care stă cu ochii ţintă pe hotare. Intre Rege şi hotar e o legătură indisolubilă. Unul sel păstreză prim cellalt. Unul se prăbuşeşte prin cellalt. Hotarul rupt, care a zdrobit inima românească, a desgolit nevrednicia paznicului. Destinul unui neam, pus astfel în joc, nu cunoaşte şi nu trebue să cunoască nici o cruţare.

Să nu pară nimănui curios că vorbim astfel, noi, cari l-am susţinut, chiar după ce ne-a svârlit în temniţă şi ne-a socotit zece ani otreapă de şters ghetele. Există două feluri de a-l fi susţinut în timpul domniei. Unul e acela de a-i fi măgulit şi speculat profundele slăbiciuni, cu cinismul celor mai mizerabile calcule de profit. Altul e acela de a-i fi ambiţionat şi stimulat calităţile, în sensul monarhului ideal cum l-ai fi dorit să fie. Intâiul fel aparţine politicienilor, cari s’au făcut cu duiumul complicii fărădelegilor de sus şi, prin urmare, deopotrivă responsabili de dezastrul pe care îl trăim. Al doilea fel ne aparţine nouă, celor cari fără să închidem ochii în faţa slăbiciunilor, am pus în scrisul nostru, toată voinţa de îndreptare şi toate elementele scoase din istoria naţională, pe care le-am fi vrut şi le vrem încarnate în monarhul ţării. Schimbaţi numele propriu în tot ce-am scris şi veţi descoperi că nu e vorba de o persoană, ci de monarhul permanent pe plan ideal, aşa cum ni-l închipuim, ca o binecuvântare pentru România. Doctrina noastră e aceea a monarhiei ortodoxe, cum ni se lămureşte ea din istorie, şi nu putem concepe un stat românesc cu caracter de continuitate, de perenitate, fără această osatură a spiritualităţii tradiţionale. Misiunea unui scriitor cu asemenea convingeri e să încerce să convertească însăşi persoana în care se încarnează monarhul, la această doctrină. Se poate, uneori, să realizezi paradoxul de a fi mai monarhist decât Regele însuş. Situaţia aceasta nu e însă în niciun caz spre desonoarea ta, chiar dacă isteţii speculanţi ai slăbiciunilor regale, te-ar socoti drept un naiv. Preferam naivitatea de a susţine un principiu salvator de stat, în această vreme de groasnice dărâmări politice, deşteptăciunii de a nu vedea din istorie decât partea transformabilă în bancnotele unei casete personale.

Cu fostul Rege, s’a prăbuşit un regim artificial prea cunoscut astăzi ca să întârziem asupra lui. Mi-a fost dat să fiu ministru în scurtul interval de tranziţie dela o lume care murea, la alta care se năştea, — chemat de bună seamă din supremă desnădejde, ca şi ceilalţi colegi; căci altfel nu s’ar putea explica prezenţa noastră într’un asemenea moment dramatic. Imi dam perfect seama de situaţia tronului şi, în rarele dar lungile audienţe, pe care le-am avut, nu am ascuns nimic din ceeace mă frământa. Am spus răspicat că regimul, care durase doi ani şi jumătate dela votarea Constituţiei din 1938, a fost un simplu simulacru hibrid, pentru că nu a făcut altceva decât să desfigureze şi să compromită ideile de dreapta cu oameni de stânga; să caricaturizeze doctrine şi credinţe cu politicieni fără nici o doctrină şi fără nici o credinţă. Se părea că e convins şi îmi da dreptate. Era însă un om, care una vorbea şi alta făcea. La propunerea că nu există altă soluţie decât chemarea fără rezervă a tineretului la guvern, singurul în stare să salveze tronul, fiindcă ar aduce cu el aderenţa fierbinte a unei ţări nenorocite, a pregetat.

Să fi fost oare stânjenirea morală, care te opreşte să ceri ajutorul unor oameni până eri prigoniţi fără limită şi ai căror camarazi fuseseră împuşcaţi la zid? Nu. Sunt destule pilde elocvente că nu asemenea scrupul îl împiedeca. Dar nici obiecţiunea des repetată că tineretul nu are experienţa guvernării nu am crezut-o adevărată. Sunt convins că ceeace îl oprea era neîncrederea în lealitatea acestui tineret, deşi auzise atâtea declaraţii sincere de credinţă. Această pregetare, această neîncredere i-a fost fatală. Şi e mai bine aşa. Indrăsneala unui General, sincronizată cu strada verde, a pus capăt unui regim de tiranie asiatică.

Nu ştiu dacă neamul nostru a mai trăit cândva, în acelaş timp, cu aceiaşi intensitate, sentimentul catastrofei şi sentimentul reînvierii, ca în aceste zile. Să vezi cum una după alta, mândrele noastre provincii se rup din trupul statului, smulse de şuvoaiele vrăjmaşe şi înecate din nou în robie; să auzi rând pe rând strigătul de revoltă şi chemarea în ajutor a celor patru milioane de fraţi căzuţi în ghiarele din care abia scăpaseră acum douăzeci şi doi de ani; să citeşti groaza zilei pe feţele sutelor de mii de refugiaţi; să ştii căminurile sfărâmate în două şi în trei; să asculţi; dincolo chiotul de bucurie al tuturor duşmanilor neamului tău; şi în toată această vreme, să vezi armata ţării cu braţul încremenit pe arma mută şi statul întreg cu căluşul în gură, — iată chinuri trăite, ale înjosirii, faţă de care cele închipuite pe seama iadului sunt firave fantome. Un fior de sfârşit apocaliptic cutremura ţara cu sufletul spânzurat pe prăpastia desnădejdii. Mizeria morală sta gata să descompună această societate bătută de toate blestemele lumii.

Dar în clipa cea mai grozavă, când nimeni nu mai aştepta de nicăeri nimic, o minune a sfâşiat besnele, a închis prăpăstiile şi a zguduit sufletele: tineretul Gărzii de Fier a reapărut, umplând pustiul cu vigoarea şi cântecul lui. S’a întâmplat atunci un lucru cu desăvârşire neobicinuit: ţara, care eri bocea de moarte, a isbucnit a doua zi în larmă de viaţă. Trecerea, repede ca în vis, a fost dela stingere la înviere.

Oricare ar fi fost atitudinea democraţilor fată de această mişcare, ei trebue să-şi recunoască în faţa erupţiei de tinereţe şi nădejde, propria lor incapacitate de a îmbărbăta o ţară, după ce au dus-o la ruină. Oricare ar fi fost atitudinea celorlalţi naţionalişti, cari s’au crezut în concurenţă permanentă cu legionarii, ei trebue să închine steagurile în faţa celor cari au biruit prin tăria de a îndura şi de a crede. Suprimaţi, prin absurd, fenomenul legionar de azi şi gestul revoluţionar al Generalului Ion Antonescu, care i-a dat accentul culminant, şi veţi vedea că altă forţă morală n’ar fi existat, în stare să lecuiască desnădejdea noastră a tuturor. O primăvară de viaţă revărsată peste un cimitir de visuri glorioase. Fireşte, o mişcare tânără, care începe un capitol nou în politica de stat, are nevoe de un imens credit moral. Dar ceeace se poate spune cu siguranţă .încă de pe acum, este că ea a realizat minunea de a ne face să credem şi să sperăm chiar în mijlocul tragediei românismului. Pentru ceasul de faţă, aceasta este enorm de mult.

Ţara e azi ca împăratul din basm: nu poate să plângă cu amândoi ochii; nu poate să râdă cu ei amândoi. Plânge cu unul pentru ceeace a pierdut; râde cu cellalt pentru ceeace a câştigat. Durerea dezastrului se întretae în inima ei cu semnul reparaţiei. Pentru cine trăeşte în afara ritmului acestuia lăuntric, bucuria triumfului legionar serbat în manifestaţii de o disciplină uluitor de spontană şi în cântece voiniceşti aduse din legenda codrilor, poate să pară indecentă şi uitucă. Gândiţi-vă însă că tinerii aceştia, cari abia de-au putut îmbrăca o bluză verde, vin din vizuinile unde au stat ascunşi, din temniţele unde au zăcut, din exilul în străinătăţi, din marele doliu al mormintelor camaralzilor lor. In ochii lor încă trişti e bucuria celor cari supravieţuiesc. Nimeni nu are dreptul s’o mustre — dacă ar avea curajul! — fiindcă toţi poartă vinovăţia de a fi vrut s’o ucidă.
 România democrată, România tiraniei asiatice, e singura ţară din Europa, care a crezut că poate trăi ucigându-şi tineretul. Intre crimele ei, cea mai odioasă şi fără pereche în istorie, este aceea de a fi încercat să-şi asasineze viitorul propriu, împuşcând pe tineri şi expunându-le cadavrele la răspântiile satelor şi oraşelor îngrozite. Dacă vârsta îngerilor e copilăria, tinereţea e vârsta arhanghelilor. Şi momentul acela de sadică profanare a tinereţii, de hâdă batjocorire a morţilor, e ultima treaptă a bestialităţii la care se poate coborî făptura umană. Dacă există un Dumnezeu în cer, el n’a putut să îndure neispăşită o astfel de crimă. Iar pedeapsa lui a căzut ca un munte de piatră prăvălit din slavă peste ţara care a fost în stare să îngăduie această crimă. Pedeapsa e a noastră a tuturor; bucuria că supravieţuiesc e numai al tinerilor acestora, goniţi ca un vânat sălbatec, ani dearândul, de întregul aparat al statului, în nepăsarea unui popor întreg. Să plângă şi să bocească oricine în această ţară! Singuri tinerii aceştia au privilegiul de a se bucura, — nu după voia oamenilor, ci după voia lui Dumnezeu, care i-a făcut să birue moartea sadică.

Ei sunt astăzi stăpânii guvernului.

Şi trebuie să ajungă mâine stăpânii ţării.

Stăpânirea ţării se obţine în două feluri: stâlcindu-i vigoarea şi paralizându-i sufletul, sau incendiind acest suflet cu entusiasmul credinţei şi încordându-i vigoarea ca un grumaz de taur împotriva complicatei şi pompoasei şandramale, având ca singură temelie teroarea poliţienească, tinerii au năvălit cu cântecul pe buze. Cântecul e semnul sufletului pe care l-au desrobit. Au început-o bine. Toate simulacrele spulberate într’o singură zi stau dovadă că nimic nu se poate clădi împotriva sufletului. Numai învolburarea lui ciclonică, tumultoasă, poate da viaţă nouă acestui pustiu politic rămas pe urma fostei tranii. Problema stăpânirii legionare a României nu e mai întâi una de organizare, ci una de cucerire totală a aderenţei sufleteşti. Cu spiritul incandescent al poporului, poţi săvârşi orice minuni voeşti, de organizare, de zidire, de triumfuri răsboinice, când va veni ceasul. E foarte adevărat că lucrul cel mai greu pentru o putere guvernamentală, este acela de a stârni şi de a păstra entusiasmul colectiv. Un popor ca al nostru ai fost obicinuit să rămână pasiv faţă de trebile publice şi să aştepte miracolele eşind din mâneca ministrului. Taina cea mare a regimului legionar se va adeveri în convingerea, pe care va şti s’o înfigă în orice creier, că miracolele nu ies din mâneca ministerială, ci din voinţa creatoare a întregului popor. Afară de aceasta, firea de azi a Românului e de o plasticitate capricioasă, de o mobilitate uimitoare între două atitudini extreme şi — de ce să n’o spunem? — de o dureroasă inconsistenţă morală. Ultimii ani de viaţă publică ne-au dat spectacolul stâncilor lichefiate în mocirlă, al cerbiciilor încovoiate ca lumânărelele muiate de căldură, şi al unei laşităţi, ce părea că devenise o zestre naţională. Această pastă sufletească inconsistentă îşi poate căpăta o structură statornică numai dacă noul regim va şti s’o pătrundă cu tăria caracterului.

Cu alte cuvinte, problema aderenţei colective la opera regimului e o problemă de educaţie legionară, de legionarizare a ţării. Sporul nou, pe care l-a adus Corneliu Codreanu în viaţa politică, nu stă în idei, pentrucă idei poate avea oricine, ci într’o cruntă disciplină diametral opusă desordinei democratice în mijlocul căreia apărea. O disciplină ale cărei elemente esenţiale sunt două: renunţarea la sine şi creaţia în folosul neamului.

In viaţa lui proprie, renunţarea la sine a mers până la sacrificiul suprem. „Ori învingem, ori murim” nu e numai un refren de cântec legionar, ci însuş principiul acestei mişcări, care, în afară de aceea a lui Avram Iancu, e singura cu adevărat revoluţionară din istoria noastră. Revoluţionarismul zăcea în firea întemeietorului ei.

Ne-am cunoscut deaproape, ne-am iubiţi şi soarta a făcut să ne şi detestăm, dar ceeace n’am încetat să preţuiesc la el, este îndrăzneala unică de a-şi fi aşezat existenţa la extrema limită de sus, unde nu este altă posibilitate decât biruinţa sau moartea. Din această psihologie personală şi extremistă s’a născut disciplina legionară. Era el, care se voia repetat în fiecare camarad de luptă. Pe când trăia, voinţa aceasta putea să aibă aparenţa unui egocentrism. Moartea lui, care e un sacrificiu, consfinţeşte această disciplină şi o ridică la prestigiul unei şcoli a eroismului moral.

Oricât ar preamări istoricii revoluţiile politice, ele sunt în majoritate bande de asasini organizaţi pentru cucerirea privilegiilor, pe care alţii le deţin. Sunt nespus de rare cazurile când o revoluţie vine în numele eroismului moral. Garda de Fier n’a pregătit revoluţia ca pe o simplă lovitură de stat, ci s’a transformat pe sine, în oamenii ei, ca în urmă să poată revoluţiona moralmente societatea românească întreagă. Numai dacă îţi impui frâul asprelor renunţări, ai dreptul să ceri altora supunere la această gravă lege a disciplinei morale. Astăzi, evident, simulanţi sunt mulţi, iar legionari puţini. Dar puţinii aceştia, a căror forţă morală vine din suferinţele proprii, dar mai ales din imensuli sacrificiu al camarazilor lor, au datoria teribilă să nu se lase seduşi de vraja puterii politice, ci prin însăşi pilda lor să impună ţării întregi disciplina eroismului moral. Puterea guvernamentală e un moment critic, de verificare a capacităţii creatoare şi, mai ales, a tăriei caracterului. După descompunerea morală, rămasă pe urma răposatului regim, un caracter rezistent preţueşte mai mult decât o capacitate creatoare dovedită. Pentrucă el întreţine atmosfera incandescentă a eroismului, din care se pot ivi oricând capacităţile.

Regimul legionar se situiază între lumea desagregării democratice şi a speluncei comuniste pe de o parte, şi între lumea copiilor pe de altă parte.

Democraţii noştri nu vor putea constitui niciodată o forţă rezistentă organizată. Individualismul nu poate realiza blocuri solidare. Afară de aceasta, corifeii democraţiei trăesc şi trebuie sa trăiască sub povara sancţiunilor în măsura în care fiecare e implicat în responsabilitatea dezastrului naţional. Rămân comuniştii, al căror impuls anarhic e pompat din afară. Această problemă însă, a cărei seriozitate nu trebuie trecută cu vederea, se reduce la puterea de absorbire a lucrătorilor în mişcarea legionară. Legionarii au în această privinţă o experienţă fecundă din anii de luptă opoziţionistă. Metoda lor, perfecţionată cu mijloace de guvernământ, poate duce sigur la acea .reintegrare a muncitorilor în organismul naţiunii, care însemnează totodată dispariţia comunismului.

De partea regimului legionar sunt toţi copiii României. Omul nostru matur şi, foarte înţelept a crezut totdeauna că aderenţa copiilor la această mişcare o discreditează şi-i demască neseriozitatea. E dimpotrivă: măreţia, seriozitatea şi profunzimea ei spirituală. Nici o altă formaţiune politică din ţara noastră nu s’a ocupat de adolescenţi şi de copii, dar nici adolescenţii şi copiii nu s’au entusiasmat de vreuna dintre ele. S’a spus că lucrul care îi atrage către această mişcare ar fi aspectul ei haiducesc. Dar dacă e vorba de haiduci, copiii ţării ar fi trebuit să delireze după celebrităţile partidelor democratice. In contrast cu haiducia politică, Garda de Fier a entusiasmat prin stilul ei de viaţă cu totul aparte, dar mai ales prin spiritul de jertfă de sine, care-i stă la temelie şi care răspunde profundei generozităţi naive a tinereţei şi a copilăriei. Nu te entusiasmează decât ceeace te face să uiţi de tine, să ieşi din tine însuţi. Mişcarea legionară şi-a verificat în decursul anilor de prigoană această putere de atracţie, într’adevăr extraordinară, pe care zguduitoarele grozăvii ale interdicţiei n’au isbutit s’o stingă din inima tineretului. Dimpotrvă: când toţi au crezut că n’au mai rămas decât morminte şi cenuşă, flacăra incendiului a izbucnit cu aceeaşi tărie. Pe substratul acesta de generozitate şi de puritate nativă se va înscrie legionarizarea întreagă a ţării. Există la noi o situaţie cu totul răsturnată: când oamenii maturi au vrut să stârpească în tineret orice sâmbure de regenerare morală, copiii au devenit apostolii mântuirii. In România, nu copiii se vor mântui prin părinţi, ci părinţii prin copii. Mai mult ca orice realizări imediate de guvernământ, această dispoziţie sufletească masivă garantează legionarizarea, adică regenerarea României.

Să nu ne imaginăm, de sigur, că lucrul acesta se va petrece dela sine. Dispoziţia de care vorbim cere din partea regimului o încordare şi o artă educativă continuă. Prefacerea sufletească a omului e lucrul cel mai greu. In această privinţă, revoluţia legionară nu e un sfârşit, ci abia uni început. Primenirea spirituală, totală, a României necesită o stare de revoluţie permanentă. Astfel, toţi cei cari vor „învierea” neamului românesc trebue să vrea totdeodată revoluţia legionară permanentă.

După tragicele încercări prin care am trecut şi după ce absolut toate „forţele” noastre politice au fost puse în joc şi sfărâmate de piatra de încercare a destinului, Garda de Fier e ultima rezervă aruncată în luptă de voinţa de a nu muri a neamului nostru. In actualele împrejurări europene, e ultima carte pe care o joacă statul român ca personalitate politică proprie. Ne oprim cu un fior de groază pentru ceeace ar putea veni după ea.
Nichifor CRAINIC
Revista Gândirea, Anul XIX, Nr. 8, Octombrie 1940