Garda de Fier

Cântecul recrutului

Gândul meu de-acum e pentru țară
Dă-mi obrazul să-l sărut că plec,
Să m’aşez cu pieptul la hotară
Floare nouă’n caldă primăvară,
Mângâiată noaptea d’un culbec.
Căci mă chiamă frații să-i răzbun
Camarazii ce-au căzut departe.
Lângă jertfa lor şi lângă tun.
Pentru neam şi visul meu străbun
Eu mă duc cu dragoste la moarte,
Şi pe unde-oi trece voi striga:
Țară mai frumoasă ca a mea
Nimeni n’are, şi nu va mai fi
Cât va creşte şirul alb de ani.
Pe duşman cumplit îl voi lovi
Prăvălindu-l peste bolovani.
Şi voi trage brazdă mare’n plug
Anii mei să-i semăn cu mândrie,
Peste luncile de lângă Bug;
Şi-am s’aprind pe ceru’nalt făclie
De credință – aşa cum tu mi-ai spus,
– Tânăr brad al stelelor de sus.
Şi nu voi uita măicuță, nu,
Că pe-aici duşmanul de trecu,
Scrum lăsă şi urme de strigoi,
Copilaşi nemângâiați şi goi,
Drumuri pustiite şi ogoare
Fără iarbă, fără pic de soare.
Şi-o să te mândreşti cu mine mamă
Când vei auzi de ce-s în stare.
Cum voi prinde bolşevicii’n ghiare,
Şi cum le voi frânge os cu os.
…Vei căta ca’n basme în năframă…
Şi’ntr’o zi din săptămâna mare
O să’nalți o rugă la altare:
– Adă-mi-l acasă sănătos.
Caporal T.R. Constantin SALCIA
Revista “Sentinela”, București. Anul IV, Nr. 4, 24 Ianuarie 1943.

O mamă tânără cântă

Vântule de miază-zi
Dragostea de mi-o  ‘nfrunzi
Ia-mi în cuibul penelor
Dragostea sprâncenelor
Din culcuşul ițelor
Şi le du, le du cu tine
Peste dealuri cu glicine,
Peste văi cu aur verde,
Unde cântecul se pierde
Unde inima se zbate
Tot pe drumuri neumblate.
Peste dealuri, peste grâne
Tot cu liftele păgâne.
Gura lui să n’o mângâi,
Numai părul să-l tămâi,
Cu pojarul zorilor,
Cu parfumul florilor.

Vântule de miază-noapte
Treci prin lanurile coapte
Unde tremură’n amurg
Cerul apelor ce curg.
Şi’n cădelniți de smarald
Pica somnul cel mai cald.
Du şi-alină-mi mirele
Sărută-i privirile.
Printre gropi, printre obuze
Smulge-i râsul de pe buze
Şi trimite-mi înapoi…
Gândul desfăcut în foi,
Dorul sprijinit de-o stea,
Pentru toată viața mea.

Vântule de răsărit
Frate bun, nedespărțit
Şi la plâns şi la iubit.
Tu ce-aduci de unde vii
Svonul toamnelor târzii
Şi pe umerii tăi duci
Umbra crengilor de nuci.
Ce mi-ai făcut clipele
Unde-ți sunt aripile
Ce mi-ai făcut veștile
Unde-ți sunt poveştile.
Peste munți şi peste mări
Spre tăcute depărtări.
Stă iubitul meu şi cată
La căsuța ‘nstrăinată
Unde’n prispa cu pridvor
Printre lacrimi, printre dor,
Stă pe brațe legănat,
Puiul mamii fermecat,
Nevăzut, nesărutat.

Adă-mi-l de unde-i dus
Vânt sălbatec de apus.
Caută-l cu turmele,
Strânge-i toate urmele
Înflorește-i cu arnica
Cântecul şi paşii mici.
Şi cu ghiara ta de fulgi
Dela moarte să mi-l smulgi
Glonțul rău să nu-l atingă
Nici o mână să nu-l stingă
Drumul lui să fie soare
Somnul fragedă cicoare
Dragostea balsam şi stea
Pentru fericirea mea.

Revista “Sentinela”, București. Anul IV, Nr. 7, 14 Februarie 1943.

Cântec de peste Nistru

Bate vântul peste Nistru, peste ses.
Aur verde, grâu bogat pentru cules.
Tot argintul din licoarea apelor,
Brazdele’mpletite în gura sapelor.
Şi-o să povestească peste vremi străbunii
C’au trecut pe-aici barbari mai rău ca hunii.
Au aprins în cale holdele-aurii
Şi-au călcat sub cisme mame şi copii.
Viile cu sânul plin şi greu de rod,
N’au ajuns pentru netrebnicul norod.
Nici hambarele încărcate ‘n sus cu grâne
N’au ajuns pentru lăcustele păgâne.
Frații noştri duceau viață grea, de jug,
În Moldova românească dela Bug.
Dar veni o vreme ca un răsărit
Şi peste puhoiul putred, moscovit,
Răsări din nou aprins un colț de soare:
Cea mai mare şi mai sfântă sărbătoare.
Astăzi plaiurile toate-s ale noastre.
Ale noastre-s toate florile albastre.
Şi în locul vuetului lung, sinistru,
Cântecul s’aude dincolo de Nistru
Unde frații’ngenunchiați se roagă’n tihnă
Pentru cei care-au căzut cu fruntea sus.
Dumnezeu să-i aibă în pace şi odihnă.
Şi pâraele mereu de-acum vor duce
Peste câmpuri spintecate-adânc de plug,
Strigătul ostaşilor ce pentru Cruce,
Şi-au dat sângele ‘n Moldova dela Bug.

Revista “Sentinela”, București. Anul IV, Nr. 10, 7 Martie 1943.

Țara mea

Cât vezi cu ochii ‘n zare privelişti date’n pârg.
Ce-şi scutură arama pe lespezile grele,
Şi munți cu frunți bătrâne ce-adună în amurg,
Cenuşa ‘mprăştiată de bulgării din stele,

Isvoare care-şi mână din piatră ‘n piatră dorul
Prin stâncile ascunse în linistea din fund,
Şi cântecul ce-l rupe din inimă pastoral,
Când îşi doarme turma pe-o margine de prund,

Podgorii nesfârşite cu bobul plin şi greu
Şi aburul de pâine ce iese din ogoare,
Oglinzile pe lacuri ce sângeră mereu
Când se topeşte jarul ce-a mai rămas în soare,

Păduri întregi cu semnul adolescenței ‘n frunză
Şi păsări călătoare ce n’au uitat de noi,
Clopotnițele ‘nalte unde veneau s’ascunză,
Haiducii amintirii din galbenele foi,

E țara mea; e visul ce s’a împletit cu anii
E clopotul ce-aduncă pe credincioşi în sate,
E zidul unde veşnic s’au prăbuşit duşmanii,
Ce-au vrut să smulgă rodul câmpiilor bogate.

E cântecul ce-adoarme ‘n noapte pădurarul
Când munții se îmbracă în platoşe şi zale,
E țara care ştie să ‘nlăture amarul
Prin jertfa ne’ntâlnită a vitejiei sale.

E țara mea; scăldată de tot argintul lunii
Ce ne-a ’nfrățit prin vreme cu lacrima şi cântul,
E casa unde ‘n pace se odihnesc străbunii,
E leagănul şi viața, e cerul şi pământul.

O vom păstra întreagă, măr dulce din poveste
Si cine-o vrea vreodată cu noi să se măsoare,
Îşi vor găsi sfârşitul pe plaiurile-aceste,
Unde-au pierit ca ‘n valuri, atâtea oşti barbare.

Revista “Sentinela”, București. Anul IV, Nr. 12, 21 Martie 1943.

Cântec de biruință

Răsună campu ‘nsângerat de goarne
Şi iureşul pătrunde pân’la noi,
Flăcăii Țării-aleargă să răstoarne
Pentru vecie putredul puhoi.

Şi sfârtecă sub cisma strămoşească
Pe plaiuri străjuite de români,
Tot ce-a rămas din liota rusească
Din hoardele răslețe de păgâni.

Cu moartea ‘n față, scăpărând scântei,
Aleargă ne’nfricați peste morminte,
E Dumnezeu alăturea de noi…
Şi pentru cruce merg tot înainte.

Lovesc în plin, se luptă vitejeşte,
Pentr’un român se prăvălesc o mie,
Şi soarele tot mai senin luceşte,
Pe cerul nostru-aprins ca o făclie.

S’a prăvălit şi rânjetul de câine
Flăcăi ce sângerați peste hotare.
Prin jertfa voastră, România mâine
Va fi mult mai frumoasă şi mai mare.

Revista “Sentinela”, București. Anul IV, Nr. 14, 4 Aprilie 1943.

CEAHLĂUL

Cu fruntea peste anii colilii
Împovărat de pajiştile-albastre,
Cu sufletul durut de câte ştii,
Tu stai de veghe patimilor noastre.

Nu te-a clintit nimic, din greul pas,
Ce ne-a ‘ncercat atâția ani de-a rândul,
Aceeaşi mângâiere ne-ai rămas…
Acelaşi crez ce ne’ntăreşte gândul…

Pe-o față soarele te dogoreşte
Şi stâncile se scaldă ‘n apă vie.
Când vulturul din liniști se trezeşte,
Ca un haiduc flămând de pribegie…

Pe alta lacrimi, zile mohorîte,
Şi glasuri ce se-aud în depărtare,
Vezi chipuri duşmănoase şi urîte
Privind spre codrii ce se pierd în zare.

Tu ai rămas, cum te-au lăsat străbunii
Aproape de calvarul celor mulți,
Să strângi din iazuri lacrimile lunii,
Şi noaptea glasul robilor s’asculți.

Ca un profet peste porunca ‘naltă
Ce ne-a ‘ntregit de-atâtea ori moşia,
Tu chemi din zări toți frații laolaltă,
Să apere cu tine ROMÂNIA.

Constantin SALCIA
Revista “Sentinela”, București. Anul V, Nr. 6, 6 Februarie 1944.C

După toate câte s’au pierdut

Colind sărac,
suflet sărac.
Să pot, m’aş fi făcut colac.
Şi’n miez de nucă aş fi vrut să mă
prefac,
dar n’am putut,
căci nu-i pe plac.

Colind sărac,
Suflet sărac.

Şi totuși n’am putut să tac
ci îţi trimet un gând,
flămând,
ca dorul unui vechi păstor,
colindător,
ce stă veghind
şi așteptând,
să vadă cerul coborând.

Colind sărac,
Suflet sărac.

Colind al sufletului meu
eşti gol de sârg, de drag eşti greu;
gol cum e bunul Dumnezeu
născut în staul, printre oi,
nu în palate, ci’n nevoi,
ca să ne fie nouă Frate
şi să ne scoată din nevoi
şi din păcate.

Colind sărac,
suflet sărac.

Prunc de o zi
Domn nefăcut
S’a întrupat Cel Nevăzut
şi din Fecioară S’a născut.
Din slavă plină, din tărie,
ni S’a născut în sărăcie,
Sol coborît din vecinicie,
Vis împlinit,
Hristos în cuie răstignit,
în ieslea rece ne’nvelit,
un bou suflând
îngeri în jurul Lui veghind,
păstori cântând,
amurg pe cerul ruginit…
şi… «Trei crai de la răsărit»
ce «spre stea au călătorit»…

Colind sărac,
suflet sărac.

Vin la’nchinat
Şi, dar din sufletul curat
I-au adus aur, să domnească,
Smirnă ca să tămăduiască,
Tămâie, ca să’nvioreze,
Rugă, ca să se’nduioşeze.
Tot ce’nfloreşte, să rodească.
Tot ce-i pierdut, să se’mplinească
Ce este strâmb, să se’ndrepteze.
Săracii să se’ndestuleze.
Furtuna să se liniştească.
Duşmanul să se biruiască.
Toată ispita să’nceteze.
Doar bucuria să cuteze.
Şi robi suntem, ca şi regi,
să ne găsim din nou întregi
prin Taina Lui de căpătâi
în slava noastră cea dintâi.

Colind sărac,
suflet sărac.

O stea azi ni s’a arătat.
E steaua lor? E steaua cui?
A tuturor? A nimănui?
Argat, fecior de împărat,
e steaua Lui…
I-al nostru! Atât L-am aşteptat
şi-L aşteptăm neîncetat
în fiecare an odată
să se nască
să ne pască
şi să ne mântuiască
pe noi, — robii Lui
pierduţi hai hui —
ce-I ducem lipsa greu, când nu-I
că de răsare câte-o stea
pornim grămadă după ea.

Iar de-L găsim,
Îl răstignim,
în cruci,
pe la răscruci.

Mircea VULCĂNESCU

MOARTE

Fagii au venit de s’au închinat,
că inima pământului s’a luminat,
iar cerbii şi-au început în tăcere
ceasul de taină şi de veghere.

Tălăngile oilor sunau ca în lut,
întunecat, nepriceput;
Pan cânta în lumina târzie
despre dragoste şi veşnicie.

Ciobanul asculta cum trec pe şes
nourii fără nici un înțeles;
apoi, vântul i-a adus
dorul pădurilor de sus –

şi stelele s’au dus departe, până’n alt sat,
unde-au găsit o frunte de’mpărat,
iar ciobanul s’a înălțat frumos
la fața Domnului Hristos.

Mircea STREINUL
Revista “Drum”. Anul V, Nr. 2, Aprilie-Iunie 1969.

IARĂŞI TE REVĂD BASARABIE!

Aceeaşi mireasmă sufletu-ți de fecioară !
Numai peisajul ofilit l-am găsit:

Pentru chinul care te-a sfințit

Cânt turburător mă înfăşoară.

           II

Cât ți-am iubit, — lacrimă de podgorii, —
Zăpezile de basm şi feerie,

Singurătatea nopții viorie,

Toamna, pe Nistru, cocorii !…

           III

Infloreşte-ți livezile ca odinioară !

Plimbă-mă prin răcoarea codrilor de stejari !
Aceiaşi luceferi — crini clari —

Bat leagănul pruncilor de țară…

           IV

Blondul seceriş al Căii Lactee
Prin catedrale de ‘nviere revărsat.
Cum o să te fac uitat
Trai din Chişinău, pe strada Iaşilor, — alee ? ! ?

           V

Ani buni vor adânci a vremii albie.
Peste toată frumusețea-ți arsă,

Ca un fluviu dragostea-mi se varsă:
Iarăşi te revăd, — iar, — Basarabie ! !

Octav SARGEȚIU

Din “Revista Fundațiilor Regale”, Bucureşti. Anul VIII, Nr. 8-9, 1 August – 1 Septembrie 1941.

IMN EROIC!

Eroi, predestinați câmpiilor de sânge!
Legenda vă cuprinde și chip vă toarnă ‘n piatră
Să străjue ‘n răspântii un neam ce nu se frânge,
Când viforul urgiei îl smulge dela vatră.

Ați fost flăcăi cu suflet fierbinte de iubire
Şi tați pe care jertfa vă amintește iară, –
Fugând de prin cătune, cu ochii ‘n strălucire,
Îmbrățisând și steagul și Dragostea de Țară.

Vă regăsim țărâna sub maci, în holda sfăntă,
Iar vânt și zări și codri și depărtate stele
Nu bocete ascultă, ci glasuri care cântă
Fiindc’ați căzut în brazdă ca să sburați spre ele.

Şi’n clipa când cu fală vă desvelim simbolul
Înveșnicind în bronzuri elanul viu din voi
Jurăm ca să ne-audă și Dumnezeu și solul:
Vom umple cimitire, dar nu vom da ‘napoi!
Octav SARGEȚIU
Ziarul “Transnistria”. Anul I, Nr. 28, 16 Februarie 1942.

C R Ă C I U N 

Şed copiii sus pe vatră,  
E ‘ntunerec în bordei…  
Mama-i dusă ‘n sat să ceară,  
Dela oameni pentru ei. 

Prin părete suflă vântul,  
Lumânarea s’a topit…
A ‘nserat pesemne mama  
La măicuța dela schit… 

Tatăl lor, cel dus în stele.  
Vă trimite azi, de sus  
Pâne și hăinuțe nouă…  
Căci azi s’a născut Isus. 

Intr’un grajd e pus în iesle,  
Intr’un grajd? Ce frig i-o fi…  
………………………………….. 
Şi pe rând li se ‘nchid ochii  
Somnoroșilor copii.

DUREREA

Lin soarele cade pe umărul zilei
Sub pomii lăuntrici, zac mari bălți de foi
Durerea pe gânduri ia chipul Sibilei
Şi scurmă în tine oracole noi.

In creer, în suflet, în inimă cată
Ascunsa spărtură pe unde pătrund
Zănatecii aburi, veninul ce ‘mbată
Şi nările ‘şi umflă cu taine din fund.

O zvârcole şerpii încinşi în coroane
Sucitele brațe îşi zbate a sboruri
Şi-adulmecă soarta în vremi subterane
Vânând viitorul cu haite de doruri.

Tu sari s’o înnăbuşi, o ‘nchizi în chilii
Şi până ce iarăşi e bună şi calmă
Cu mâna-i strângi gura de foc şi nu ştii
Că-ți baigne sacre oracole ‘n palmă.

V. Voiculescu

Universul literar, XLVIII, Nr. 51, 23 Dec. 1939