De când Domnu s’a născut
Şi pământul l-a făcut
Şi ceriu l-a ridicat
În patru stâlpi de argint
Și mai mult l-a împobodit:
Tot cu stele mărunțele
Şi’n mijlocul stelelor
Luce luna
Cu lumina,
Soarele,
Cu razele
Ce-am văzut, Doamne, pe-acolo:
Oamenii cei spovediți,
Ca nişte pomi înfloriți.
Oamenii nespovediți,
Ca nişte bufteni pârliți.
Culegere de Florea Florescu
“…Înregistrate de către etnomuzicologul Andrei Tamazlâcaru. Sunt colinde interpretate de către flăcăi-colindători, dar şi de bărbaţi în etate care au umblat cu colindatul în copilărie şi în tinereţe, apoi an de an le-au cântat la Crăciun împreună cu alţi colindători…” (Colindatul de ceată bărbătească, Chișinău, 2011).
LERU-I LER
(Gheorghe Voinicul)
Auzit de la Ion OPREA, (25 ani) din satul Baurci, jud. Cahul, Basarabia
Leru-i ler,*)
La lină fântână,**)
La lină fântână,
Leru-i ler,
La colț de grădină.
Unde iarba crește,
‘N patru se’mpletește,
‘Nocăit îmi este.
La poale de munte,
Cu iarba măruntă,
Unde-i dulce ара,
Unde Cerb s’adapă.
Tot Gheorghe Voinicu
Arcul șî-l luară,
După Cerb pleca.
Tot din vad în vad,
Tot din brad în brad,
Pânî-n hăt vâlcea,
La Cerb ajungea,
Unde Cerb stătea,
Stătea, rumega.
În ameze-și făcea…
Gheorghe mi-l zărea,
Arcul întindea,
La ochi mi-l lua
Șî bine-l potrivea.
Drept pe spata stangă
Pe Cerb să-l ajungă,
Ajungă, străpungă,
Drept la inimioară,
Unde Cerb să moară.
Cerb să blestemară;
* Refrenul se repetă după fiecare vers.
** Versul întîi (propriu-zis) al strofei se repetă de 2 ori.
– Urechiuși a mele,
Vedea-va-ș’ pustii,
Pustii și-aț’ rămas.
Voi n-aț’ auzitu,
Săgeata vuindu,
Vuind-vâjâindu,
Jos la inimioară,
Unde Cerb să moară?
Cerb să blestemară;
Ochișori ai mei,
Vedea-va-ș pustii,
Pustii ș-aț’ rămasu.
Voi ce mi-aț’ făcutu,
Di nu mi-ați văzutu,
Săgeata vinindu,
Vinind-vâjâindu,
Pe mine pălindu?
Voinicelul Gheorghe
Brâu-și discingea,
Cerbu’ mi-l lega,
În spate îl punea
Și cu Cerb pleca.
Prin sate-l purta,
Pe la hore de fete,
Cu flăcăi în cete,
Pe la gospodari,
Unde-s fete mari…
Toți de mi-l vedeau,
Pe Gheorghe-l cinsteau
Și mi-l fericeau:
– Să fii sănătosu,
Sănătos, voiosu,
Că ești voinic cu os!
Voie bună șî noroc în casa dumneavoastră!
Închisoarea Văcărești
Ies morții…
Sub bolta cu clopot a porții,
Sunt zece la număr
Și, umăr de umăr,
Se duc, câte doi, în coșciuge,
Fără mumă, fără popă, fără cruce.
Se duc împreună
Pe’ngheț și pe lună.
Din condică zece s’au șters,
Vărsați în univers,
Cu brațele puse domol
Pe pântecul gol.
Flămânzi, ei nu știu de foame
Și, țepeni, uitat-au de ger.
Răni vinete, semne infame,
Vor fi vindecate la cer.
Portarul în drum i-a oprit
Și-i numără’n boltă cu bățul.
Mort pare și calu’nlemnit
Și omul ce mânuie hățul.
Drum bun ! către groapa comună.
Țărâna vă fie mai bună
Ca domnii ce v’au osândit,
Ca preoții ce nu v’au citit.
Și băgați
De seamă, să nu vă încurcați.
Căci mâine seară, poate chiar diseară,
Pe la aprinsul stelelor de ceară,
Mai treceți odată
La judecată.
Tudor ARGHEZI
Ne vom întoarce într’o zi,
Ne vom întoarce neapărat.
Vor fi apusuri aurii,
Cum au mai fost când am plecat.
Ne vom întoarce neapărat,
Cum apele se’ntorc din nori
Sau cum se’ntoarce, tremurat,
Pierdutul cântec, pe viori.
Ne vom întoarce într’o zi…
Și cei de azi cu pașii grei
Nu ne-or vedea, nu ne-or simți
Cum vom pătrunde’ncet în ei.
Ne vom întoarce ca un fum,
Ușori, ținându-ne de mâni,
Toți cei de ieri în cei de-acum,
Cum trec fântânile’n fântâni.
Cei vechi ne-om strecura, tiptil,
În toate dragostele noi
Și’n cântecul pe care și-l
Vor spune alții, după noi.
În zâmbetul ce va miji
Și’n orice geamăt viitor,
Tot noi vom sta, tot noi vom fi,
Ca o sămânță’n taina lor.
Noi, cei pierduți, re’ntorși din zări,
Cu vechiul nostru duh fecund,
Ne’napoiem și’n disperări,
Și’n răni ce’n piepturi se ascund.
Și’n lacrimi ori în mângâieri,
Tot noi vom curge, zi de zi,
În tot ce mâine, ca și ieri,
Va sângera sau va iubi.
Îți scriu o carte mamă din Aiud,
din temnița cu lacrimi şi zăbrele,
cu ziduri reci, de unde nu s’aud
cum mor în lanțuri visurile mele.
Trec zilele de plumb mai greu ca anii,
se scurge viața’n silnică povară;
în suflet mi se scutură castanii
şi plâng un vis pierdut de primăvară.
Flăcăul tău voinic, cu piept de-aramă
ce haiducea adesea pe poteci,
azi nu mai e decât o umbră, mamă,
în temnița cu zidurile reci.
Cu trupul răstignit pe gratii, sânger
când luna s’a oprit în vârf de brad
ca o făclie-aprinsă de un înger
când moare’n temniță un camarad.
Îți scriu o carte, poate cea din urmă
când dansul Salomeei e în toi,
căci până’n zori o viață iar se curmă,
că zi şi noapte moartea-i printre noi.
Cântecul recrutului
Gândul meu de-acum e pentru țară
Dă-mi obrazul să-l sărut că plec,
Să m’aşez cu pieptul la hotară
Floare nouă’n caldă primăvară,
Mângâiată noaptea d’un culbec.
Căci mă chiamă frații să-i răzbun
Camarazii ce-au căzut departe.
Lângă jertfa lor şi lângă tun.
Pentru neam şi visul meu străbun
Eu mă duc cu dragoste la moarte,
Şi pe unde-oi trece voi striga:
Țară mai frumoasă ca a mea
Nimeni n’are, şi nu va mai fi
Cât va creşte şirul alb de ani.
Pe duşman cumplit îl voi lovi
Prăvălindu-l peste bolovani.
Şi voi trage brazdă mare’n plug
Anii mei să-i semăn cu mândrie,
Peste luncile de lângă Bug;
Şi-am s’aprind pe ceru’nalt făclie
De credință – aşa cum tu mi-ai spus,
– Tânăr brad al stelelor de sus.
Şi nu voi uita măicuță, nu,
Că pe-aici duşmanul de trecu,
Scrum lăsă şi urme de strigoi,
Copilaşi nemângâiați şi goi,
Drumuri pustiite şi ogoare
Fără iarbă, fără pic de soare.
Şi-o să te mândreşti cu mine mamă
Când vei auzi de ce-s în stare.
Cum voi prinde bolşevicii’n ghiare,
Şi cum le voi frânge os cu os.
…Vei căta ca’n basme în năframă…
Şi’ntr’o zi din săptămâna mare
O să’nalți o rugă la altare:
– Adă-mi-l acasă sănătos.
Caporal T.R. Constantin SALCIA
Revista “Sentinela”, București. Anul IV, Nr. 4, 24 Ianuarie 1943. (more…)
An nou şi de nădejde plin
Ca un arhaic pelerin,
Vii prin nămeții de zăpadă
Ce cad din cer într’o cascadă,
Vii cu tristeți şi bucurii
Şi poate n’ai să întârzii
Să ni le dai cum ştii!…
Noi te primim cu gând curat
Şi suflet cald, neîntinat,
Şi’n drumul tău fără popas,
Te vom urma din pas în pas,
Toți cei săraci şi obidiți
Uitați de soartă, oropsiți,
Ai vieții troglodiți!…
Aşa ne-au prins toți frații tăi
Robi la stăpâni haini şi răi
Şi-au stat cu noi şi au plecat
Cum ne-au găsit ei ne-au lăsat
Al vieții stăvilar frângând
Şi’n luptă ei stingheri râzând
Cu moartea, rând pe rând…
Dar tu să nu fii întristat
Căci de ne vii cu gând curat
De tine soarta ne legăm
Şi munca noastră ți ‘nchinăm
Iar când va fi în spre sfârşit
Să pleci la fel cum ai venit,
An nou, întinerit!…
Leonte DUMITRESCU
Din antologia de versuri legionare “DE ICI, DE COLO…” (vol. III). Ed. “Libertatea”, Jacksonville, 2018
