Garda de Fier

IARNA, ÎN BORDEI,  LE ÎNGHEŢA

COPIILOR PĂRUL

PE CAP , IAR PĂDUCHII

ÎI MÂNCAU DE VII

 Deşi au trecut de atunci peste 83 de ani, dar şi acum îi îngheaţă sufletul, când se trezeşte uneori în zori, cu „tuc-tuc”-ul în urechi: „tuc-tuc, tuc-tuc, te duc, tuc-tuc”. Plânsul trenului răsună asurzitor, trecând-o fiorii, contopindu-se cu răcnetele copiilor  din vagonul morţii în care au fost îmbarcaţi în zorii zilei şi duşi în pustiurile Kazahstanului, unde cei 8 frăţiori fără nici o vină, cel mai mic având doar 2 anişori, împreună cu măicuţa lor,  au trecut prin infernul calvarului deportărilor staliniste. E îndeajuns doar să închidă ochii şi îi apare acel bordei până la geamuri sub pământ, unde se adăposteau, pe un aşternut din paie, pe un ger de 50 de grade,  9 suflete înfometate şi bucşite de păduchi din cauza sărăciei  nemaipomenite. Iarna le îngheţa părul pe cap, iar spre primăvară, când zăpada se topea, bordeiul se umplea cu apă…

Nici nu-ţi poţi imagina prin câte chinuri poate trece un om! Câte poate îndura o fiinţă omenească?! Mai ales una plăpândă şi firavă, precum  dna Aurora Opaiţ din Pătrăuţii de Jos, sora docentului universitar Ilie Popescu, preşedintele Societăţii „Golgota” a românilor din regiunea Cernăuţi. Născută în 1932, viața i-a pregătit nu puţine capcane, nu puţine furtuni s-au dezlănţuit asupra familiei sale –  nu va uita cât Dumnezeu îi va da zile calvarul deportării în Kazahstan, crucea suferinţei, foametea care aproape că a secerat-o şi pe ea, şi pe frăţiorii mai mici, însă au rezistat vicisitudinilor sorţii.

N. S. GOVORA – ÎN VÂRF DE SĂBII  pdf

Revista “Carpații”, Madrid, Spania. Anul XXVII, Nr. 45, Iulie-Septembrie 1984.

Căpitanul de rezervă I. V. Emilian, îi ia apărarea sublocotenentului Pantazi și în lupta iscată, apare ca triumfător, ba mai mult, pare că este convins că m’a făcut şah mat.

Sublocotenentul, în “Stindardul” nr. 149 afirmă că generalul Ion Antonescu, ar fi putut obține investitura parlamentului ales în Decembrie 1937, printr’un vot aproape unanim iar când s’ar fi prezentat înaintea aceluiași parlament, ca să aprobe intrarea noastră în războiu, alături de Germani, același bun parlament, ar fi aprobat această intrare în războiu, în urma unui vot tot atât de masiv!!! Bine înțeles că sublocotenentul, pe acele vremuri era numai elev la școala militară de cavalerie, și nu se pricepea în politică deloc, cum îi stă bine unui elev de școală militară de cavalerie. Printr’un vot aproape unanim sau tot atât de masiv, înseamnă că ar fi vorba de majorităţi masive de cel puțin 75 %. Să întrerupem discuţia cu țâncul din școala militară de cavalerie şi s’o continuăm cu căpitanul de rezervă, care pe acele timpuri, fusese prefect – e drept că foarte puțin -, deci se pricepea în politică. Și căpitanul de rezervă, ca să sprijine pe țânc, începe să facă socoteli matematice, care nu  prea se potrivesc ofițerilor de cavalerie. Și căpitanul o greșește chiar de la  început, punând să voteze pe general, adică cu Germanii, 105 de deputați, 66 legionari și 39 cuzişti. Foarte bine, dar de unde-i scoteai pe acești  66 de deputaţi legionari când mai mult de jumătate, în cap cu Corneliu Codreanu, erau pe lumea cealaltă? Fără îndoială că acești deputaţi legionari puteau să răspundă prezent doar în ședințele de cuib, dar nu în parlamentul în care avea majorităţi, Guţă Tătărăscu. Să mergem mai departe  pe linia greșelilor care nu admit nici o discuţie. Dumneata, dle capitan de  rezervă Emilian, mă acuzi că-i socotesc filoenglezi pe cei 15 (?) deputaţi  iorghiști. Înseamnă că nu te pricepi deloc în politica reală românească, cu toate că ai fost prefect o lună de zile. Să-l luăm pe Iorga şi să-l judecăm. Păi Iorga era contra Germanilor până în măduva oaselor. Dumneata poate că nu ştii, sau ai uitat, că Iorga a scris un articol contra Germanilor care a  avut un răsunet extraordinar în toată Țara. Articolul se numea: Porcii motorizaţi! Nu ne va fi greu, dumneatale și mie, care pe acele timpuri am fi votat, dacă am fi fost deputaţi, pentru intrarea în războiu alături de Germania, să ghicim ce ar fi făcut Iorga. Se spune că Germanii au fost foarte bucuroși când au auzit că Iorga a fost omorît şi dumneata mă acuzi că-l socotesc, pe nedrept, pe Iorga, de a fi fost anglofil şi mai ales aprig francofil. Ei bine, normal, cei 15 deputaţi iorghiști ar fi votat contra intrării noastre în războiu alături de Germani, altfel ar fi avut de aface cu fulgerele și trăsnetele lui Iorga care ar fi scris cu această ocazie un articol în care i-ar fi numit porci motorizati pe deputaţii iorghiști…  

Pdf

COMERȚUL LEGIONAR

Cine suntem? De unde venim?

Cine sunt străbunii noștri? Care este moștenirea lor? Ce semnifică numele pe care-l purtăm? Cine ne-a dat numele și de ce? Cu ce fenomene istorice ne-am confruntat? Care sunt resursele și cum au fost gestionate?

O educație de succes pentru dezvoltare durabilă a României presupune cunoașterea în primul rând a acestui spațiu geografic și a populațiilor care sub acțiunea factorilor de mediu ce au modelat evoluția generațiilor de oameni din cele mai vechi timpuri până în prezent, și nu în ultimul rând lipsa sau abundența resurselor de hrană.

A face educație fără a ne definii în conexiune cu ecosistemul în care trăim este identic cu a construi o clădire fără a ști nimic despre locul pe care se sprijină clădirea, fără a ști natura resurselor de care dispunem și fără a cunoaștem acțiunea factorilor de mediu asupra clădirii ( de exemplu nu-i punem acoperiș că ni se spune că în Sahara nu este nevoie și-n loc să plantăm meri plantăm palmieri).

Ceea ce este remarcabil în existența comunităților umane este faptul că ecosistemul cu factori de mediu, resursele etc. într-un mod sau altul au dat identitatea oamenilor, identitatea comunității în ansamblul ei. Mai mult decât atât au influențat evoluția istorică a comunităților umane. Ca urmare printr-o „inginerie socială inversă” pornind de la caracteristicile identitare putem obține informații importante privind dezvoltarea durabilă a acesteia, resursele avute la dispoziție, atitudini, mentalități etc.

Ca urmare este esențial pentru o educație de succes să ne identificăm: Cine suntem? De unde venim? Cine sunt străbunii noștri? Care este moștenirea lor? Ce semnifică numele pe care-l purtăm? Cine ne-a dat numele și de ce? Cu ce fenomene istorice ne-am confruntat? Care sunt resursele și cum au fost gestionate?

Născut la 23 iunie 1927, comuna Călineşti, jud. Vâlcea

Tată – Petru, mama – Maria

Perioada de detenţie: 7 noiembrie 1951 – 26 iunie 1964

Condamnat la 25 de ani muncă silnică

Şeful „Lotului beiuşenilor”

Centre de detenţie: Oradea, Aiud, Cavnic, Baia Sprie, Jilava, Cap Midia

Capul organizaţiei din Beiuş ar fi fost Stanciu Petru, student la Cluj, “reţinut în anul 1948 pentru activitate legionară desfăşurată la Cluj şi eliminat dintr-o instituţie de învăţământ superior din acelaşi oraş” . Eliberat în anul 1949, ajuns în zona Beiuşului, acesta ia legătura în septembrie acelaşi an, cu Mărăscu Adrian, Brânzaş Virgil şi Brânzaş Liviu, liderii organizaţiei legionare din comuna Finiş. Ei se vor organiza sub formula “1 plus 1”. “S-a aplicat procedeul „1 plus 1”, e prima dată când auzeam de aşa ceva. Şeful era Stanciu Petru, student. Sistemul “1 plus 1” însemna că doar şeful vorbea cu mine. … Şeful Tică era student la Filozofie la Cluj, anul IV, iar celălalt şef era Mărăscu Adrian (Dodi)” , povesteşte Popovici Ileana, (căsătorită Suciu), condamnată în „Lotul beiuşenilor”.

• Alte documente din dosarul lui Stanciu Petre

Via Memoria Rezistenței

Născută la 1 iunie 1910, în Botoşani
Tatăl – Edgar, mama – Roxana
Perioadă detenţie: 2 decembrie 1958 – 6 mai 1964
Arestată în baza a două Ordine MAI, câte 36 de luni
Centre de detenţie: Văcăreşti, Mislea, Jilava, Botoşani, Bacău, Roman, Arad, Oradea (30 octombrie 1962 – 6 mai 1964)

A fost arestată în 2 decembrie 1958, fiind reţinută în baza a două Ordine MAI pe o perioadă de 72 de luni fără a fi judecată. Odiseea sa carcerală a fost descrisă într-un volum de memorii, Prin poarta cea strâmtă, o mărturie a prinosului de suferinţe oferit de femei în lupta pentru apărarea democraţiei furate din România comunistă.
Ana Maria Marin consemnează că, în 1962, „toată puşcăria de femei de la Arad fusese mutată la Oradia … unde erau împărţite în celule mai mici”. Odată ajunse aici, ele au fost transformate într-o importantă forţă de muncă, fiind puse să realizeze cămăşi de nuiele pentru damigene. Era o muncă istovitoare pentru nişte femei care în ultimii cinci-şase ani fuseseră supuse unui regim de înfometare, cu o sănătate şubrezită de condiţiile inumane din beciurile închisorilor prin care au fost ţinute. „Nuelele trebuiau muiate, iar mâinile lor degerate nu se descurcau bine. Norma era mare; dacă nu reuşeai s-o faci, puteai fi acuzat de sabotaj. 30 de damigene învelite în nuele şi trecute la recepţie” – Ana Maria Marin, Prin poarta cea stâmtă.
Totul era cu un scop: o carte poştală. La Penitenciarul Oradea a primit Ana Maria Marin primul său pachet de la arestare şi odată cu el şi veşti despre familia sa. Deţinuta politică consemnează o schimbare importantă a regimului de detenţie: 300 grame de pâine, în loc de 70 grame, cartofi cu salată de varză, respectiv carne.
De asemenea, după încheierea programului de lucru, femeile primeau în celule cărţi, atent avizate, cu un conţinut evident de propagandă marxistă. „Li se făceau lecţii politice. O naţie întreagă învăţa să papagalicească noţiuni abstracte, pe care puţini le înţeleg, cerând în schimb dreptul de a le discuta. Li se proectau filme de propagandă. … Erau seminare … Lor li se citeau articole de scriitori talentaţi şi pocăiţi”, – Ana Maria Marin, Prin poarta cea stâmtă.
Erau deja zvonuri de eliberare, astfel că pe 6 mai 1964 şi Ana Maria Marin a părăsit închisoarea Oradea printre „ultimele loturi de deţinute politice”, cum se credea la acea vreme.

Autor: Cristina Pușcaș
Via Memoria Rezistenței

Născută la 18 septembrie 1924, în localitatea Potrău, Satu Mare
Tată – Florian, mama – Ana
Perioada de detenţie: 15/16 august 1953 – 13 august 1963
Condamnată la 10 ani în „Lotul paraşutiştilor”, fratele ei, Sabin Mare fiind ucis, iar soţul executat
Centre de detenţie: Uranus, Mislea, Miercurea Ciuc, Arad, Oradea (31 octombrie 1962 – 13 martie 1963)

Cosma Aurelia este sora unuia dintre paraşutişti împuşcat de Securitate în judeţul Făgăraş 1953, Sabin Mare, fost căpitan în armata regală, respectiv soţia lui Cosma Ioan şi el executat la Jilava.

Cosma Aurelia poveşteşte că a fost „ridicată la miezul nopţii de 15 spre 16 august” şi dusă la Securitatea din Satu Mare, apoi la Baia Mare, transferată la Ministerul de Interne, iar mai apoi la închisoarea Uranus – Bucureşti.
Cum numărul persoanelor arestate în lotul paraşutiştilor era de ordinul zecilor, judecarea lor s-a făcut în două procese. Soţul, Cosma Ioan, a fost judecat în primul lot, aşa că a fost condamnat la moarte şi executat pe 31 octombrie 1953 la Jilava. Cosma Aurelia a fost condamnată la 10 ani, urmând să-şi petreacă anii de detenţie prin Jilava, Mislea, Miercurea Ciuc, Arad, iar din 31 octombrie 1962 şi până la expirarea pedepsei, în 13 august 1963, s-a aflat la închisoarea din Oradea, care era „vestită de rea… Mâncare proastă… cămăruţe mici”.

Via Memoria Rezistenței

• Născută la 25 ianuarie 1931, din Traniş, jud. Cluj
• Tatăl – Dănilă, mama – Floare
• Perioada de detenţie: 2 februarie 1958 – 14 aprilie 1964
• Condamnată la 25 de ani pentru infracţiunea de favorizare la crimă de constituire de bande, în scop terorist, a găzduit pe fraţii Suşman
• Locuri de detenţie: Cluj, Mirecurea Ciuc.

Autor: dr. Cristina Pușcaș

După zece ani de pribegie, trădaţi, cei doi fraţi Şuşman vor fi încercuiţi în ziua de 2 februarie 1958 în satul Traniş, comuna Valea Drăganului, judeţul Cluj. Cei doi se ascundeau în şura lui Romul şi Floare Florea[1].

Casa, grajdul şi şura lui Romul Florea au fost percheziţionate de două ori, fără niciun rezultat. Cei doi soţi au fost anchetaţi mai multe ore, fără însă să divulge nimic. Dar, “în jurul orei 8,30, Florea Floare, fiind dusă în grajd şi anchetată din nou, a început să strige că nu se sperie de ameninţări. La strigătele anormale ale femeii, s-a dat ordin să se pătrundă în pod şi să se dea jos tot fânul. A început un schimb de focuri, iar pentru a-i “intimida” s-a dat foc la o căpuţă de fân ce se afla în spatele grajdului. S-a dat apoi foc la un colţ al grajdului. …grajdul a luat complet foc. În acest fel bandiţii au ars”[2].

Autenticitatea acestor informaţii este pusă la îndoială chiar de fiul familiei Florea, Gheorghe Florea, care locuieşte în comuna Tileagd, din Bihor, acolo unde s-a mutat cu părinţii, după eliberarea acestora din închisoare. Gheorghe Florea avea şase ani în acele zile de februarie. Primele amintiri din acea dimineaţă friguroasă sunt legate de tatăl său peste care un securist arunca o găleată cu apă, probabil după aplicarea unei corecţii exemplare. Tot din acele  prime ore ale zilei, Gheorghe Floare îşi aminteşte cum două cadavre carbonizate erau târâte pe o sanie. “Era înt-o vineri în luna februarie. Când m-am trezit era trecut de opt. Eu nu am ştiut de ei. Umblau cu icoane prin sat. Poiata unde au ars nu era lângă casă. Era mai jos, la un kilometru de casă. Securiştii au dat foc la o căpiţă şi au împins căpiţa în flăcări către poiată. În acea noapte, mama şi tata au dormit în casă. Nu au ştiut nimic. Dimineaţa eram înconjuraţi de o campanie de securişti. I-am văzut când i-au dus cu sania. Erau arşi“, ne-a relatat Gheorghe Florea[3]

(more…)

-Născut la 7 Decembrie 1912, în Hălmăgea, jud. Arad
-Tatăl – Alexandru, mama – Eva
-Perioada de detenţie:  21 Dec. 1948 – 31 Iulie 1964
-Condamnat la 20 de ani muncă silnică, pentru organizarea unei mişcări de rezistenţă pe valea Crişului Alb, în judeţul Arad, a executat 15 ani şi 7 luni
-Locuri de detenţie: Arad, Jilava, Timişoara,  Văcăreşti. Aiud
-Funcţionar

Gligor Cantemir va executa 15 ani şi 7 luni din cei 25 de ani de condamnare pentru înaltă trădare. Născut la data de 7 decembrie 1915 în comuna Hălmăgel, raionul Gurahonţ, judeţul Arad, este unul dintre feciorii preotului din Hălmăgel[1]. Absolvent al Şcolii Superioare de Comerţ, de profesie contabil[2], va deveni conducătorul unui grup paraşutat de Guvernul de la Viena pentru a activa în spatele frontului. În decembrie 1944 va fi paraşutat în Munţii Zărandului şi îşi va constitui un grup de rezistenţă anticomunistă care a acţionat în zona Munţilor Zărandului şi Codru Moma[3]. Gligor va lua calea codrului încă din toamna anului 1947, lui alăturându-i-se numeroşi legionari, dar şi ţărani, şi militari. Va fi capturat în noaptea de 20/21 decembrie 1948, în comuna Cil. “Cantemir a căzut datorită unei defecţiuni organizatorice şi a unei cedări. …. Cei care au deconspirat locul unde era Cantemir ascuns şi modalitatea de a ajunge la el nu au fost nişte trădători, ci doar oameni care fie nu au mai putut îndura tortura, fie nu au mai avut tăria să moară. … În luptă se şi moare. Cantemir a gândit, însă, dacă în asemenea împrejurări se poate şi gândi altfel. S-a predat fără să opună rezistenţă, în pofida faptului că împotriva lui s-a tras, pentru a nu-şi încărca conştiinţa şi, poate, şi pentru că socotea bătălia pierdută”, povesteşte Viorel Gheorghiţă, fost deţinut politic, care l-a cunoscut pe Gligor Cantemir[4]. Prin sentinţele nr. 1650 şi 1800/1949, au fost condamnaţi aproximativ 40 dintre partizani, Gligor Cantemir va primi 25 de ani muncă silnică. Timp de 15 ani şi şapte luni va cunoaşte ororile şi mizeriile din Penitenciarele de la Arad, Timişoara, Jilava şi Aiud[5], unde va fi torturat. Va fi graţiat de către Consiliul de Stat în 1964. Va părăsi cumplita celulă pe 31 iulie 1964, urmând să se stabilească la Oradea.

Autor: Cristina Pușcaș

(more…)