„Ştim cine l-a omorât pe Valeriu Boboc!” Declaraţia aparţine liderului PLDM, Vlad Filat, lansată azi, 4 aprilie, în ziua de Paşte, în timp ce toţi cei patru lideri ai Alianţei pentru Integrare Europeană au depus flori şi lumânări în locul în care a fost omorât Valeriu Boboc.

Întrebat dacă e vorba de „tipul în albastru” despre care a vorbit Damian Hâncu pentru UNIMEDIA, liderii AIE au precizat că poliţistul îmbrăcat în haină albastră a fost doar unul dintre primii, care l-a lovit pe Boboc şi că e vorba de mai mulţi autori ai crimei. (more…)

Are vreo 30 de ani, este robust, sub aspect fizic.

Dreapta: Ruslan Saachian, cel care alături de Ghenadie Florea l-ar fi omorât în bătăi pe Valeriu Boboc în noaptea de 7 spre 8 Aprilie 2009

Deţine funcţia de şef al Departamentului poliţie criminală din cadrul Comisariatului General de Poliţie (CGP) Chişinău. Este acuzat de violenţă în raport cu persoanele reţinute în arest preventiv. În 2008, a fost surprins lovind peste mâini o jurnalistă, deteriorându-i microfonul.

La Călăraşi, unde a activat în cadrul Comisariatului de Poliţie, îi merge vestea de om nesimţit şi brutal. La 14 aprilie 2009, numele său a fost făcut public de Anatol Mătăsaru, care îl acuza, din celulă, că l-ar fi torturat în CGP, în noaptea de 9 aprilie 2009. Aceste şi alte cazuri au făcut îndoielnică reputaţia sa de om al legii.

Şeful Departamentului poliţie criminală, Ruslan Saachian, este rigid cu presa. După o tăcere îndelungată, a început să vorbească abia în ultima săptămână, în legătură cu acuzaţiile extrem de grave la adresa sa. Amintim că, acum câteva zile, primarul general de Chişinău, Dorin Chirtoacă, spunea că a aflat, din surse sigure, despre faptul că Ruslan Saachian, alături de Ghenadie Florea, l-ar fi omorât în bătăi pe Valeriu Boboc, în noaptea de 7 spre 8 aprilie 2009. Declaraţiile sunt făcute la aproape un an de la înregistrarea primei victime a protestelor din aprilie. (more…)

Constantin Tănăsescu în anii tinereţii...

In fiecare an, in ziua de 17 martie, camarazii si prietenii isi vor aminti mai mult de cat oricand, de cel ce a fost si va ramane camaradul nostru Constantin Tanasescu, pentru ca, exact in urma cu 2 ani, intr-o dimineata insorita de martisor, cand in gradina sa florile pe care le indragea atat de mult se defaceau, sufletul sau bun si chinuit pleca spre cele vesnice.

Nea Tica, asa cum ii spuneau apropiatii, s-a nascut la 28 ianuarie 1921 intr-un cartier ce se forma atunci, prin parcelare, in “Campul Veseliei” (zona Filaret-Ferentari), de la periferia Bucurestiului.

Dupa scoala primara, a urmat Scoala Tehnica a Inginerului Dimitrie Leonida, de langa Parcul Carol I (in imobil astazi se afla Muzeul Tehnicii), obtinand specializarea de maistru electrician-bobinator.

In 1937 intra in Miscarea Legionara, la varsta de 16 ani. In noptile de 3-6 septembrie 1940, participa activ la manifestatiile de strada impotriva regimului dictatorial al Regelui Carol II, ziua mergand la serviciu, pentru a nu intra in vizorul autoritatilor politienesti.

Desfasoara activitate legionara si dupa lovitura de stat a generalului Antonescu, din 22 ianuarie 1941.
(more…)

Rezistenţa anticomunistă şi antisovietică

Rezistenta antisovietică şi anticomunistă din perioada anilor ’40 – începutul anilor ’50 ai sec. XX în RSSM a constituit un subiect important de investigare pentru cercetătorii din R. Moldova. Istoricii Elena Postică, Ion Ţurcanu, în baza unor documente inedite din arhivele fostului KGB, au realizat studii valoroase care ridică vălul de pe acest subiect, elucidat insuficient.

Din păcate, mulţi participanţi la mişcarea de rezistenţă antisovietică şi anticomunistă continuă să rămână în anonimat. Membrii Comisiei prezidenţiale pentru cercetarea şi aprecierea regimului totalitar comunist, datorită accesului la fondurile de arhivă secretizate, au posibilitatea să completeze multiplele breşe care persistă în investigarea acestei tematici.

În Arhiva MAI am depistat documente inedite care se referă la grupul de rezistenţă al lui Ciutac, care „teroriza activiştii sovietici şi de partid”. Grupul armat al lui Ciutac era format din mai multe persoane înarmate. Aşa cum menţionează şi documentele de arhivă, acest grup de rezistenţă a avut numeroase ciocniri armate cu trupele de ordine. În ciocnirea din 23 decembrie 1951, unul dintre cei mai activi membri al acestuia, Guzun Andronic, a fost omorât. Alţi doi fuseseră reţinuţi. În urma mai multor ciocniri armate, cinci membri ai grupului au fost ucişi sau arestaţi. Mai rămâneau în libertate liderul grupului, Ciutac şi colegul său, Ursu, care intrase în adâncă ilegalitate şi erau imposibil de reţinut. (more…)

…Aurel Obreja. Acest destin începe odată cu cedarea Ardealului, aiurea decât unde am stat cu el până acum.

În 1940, copilul se refugiase din nordul Transilvaniei, comuna părinţilor săi căzând dincolo de frontieră. Trecuse în Regat. Venind ungurii, cum tatăl îi era concentrat, se însoţise cu mai mulţi tineri din comună şi fugise la români, când avea treisprezece-paisprezece ani. Luase examenul de admitere la şcoala Normală de la Piatra Neamţ şi la Liceul Industrial, încă dinainte de Cedare.

La putere se afla Mişcarea Legionară. Nu ştia ce era aceea. Doar despre învăţătorul său din Bicazul Ardelean, Costică Vlasie, şi despre un vecin, unul Neculai Găină, auzise că ar fi fost legionari. Erau înregimentaţi mai mulţi ţărani şi mai ales intelectualii satului, dar el nu-i cunoştea.

Sosi în Piatra Neamţ. Se îndreptă către Liceul Industrial, ca oferindu-i o perspectivă mai sigură. Se reînscrise. Întrebarea rămânea unde să fi mâncat. Fu îndrumat spre Cantina Legionară, situată în centrul oraşului. Când o văzu, îi luă ochii; aşa ceva nu mai întâlnise în satul lui, după cum nici nu şi-a închipuit ca toţi elevii refugiaţi să poată lua masa acolo.

Fu uluit când constată că elevi ai liceelor din localitate, ca şi profesorii lor, serveau la mese. “Adică, să mă servească pe mine domnii elevi şi profesorii, când sunt îmbrăcat ‘în ţărănesc’?”, se mira. Într-adevăr: cioareci, cămaşă, suman, căciulă, avea; doar că în loc de opinci, purta bocanci. “De unde să merit eu asta?! Şi să mai şi vorbească atât de respectuos cu mine, un ţărănaş… Băăă, şi eu aş intra la ăştia , dacă s-ar uita la mine şi m-ar primi…”

Îl mai impresiona şi disciplina de pretutindeni. (more…)

IMAGINI DE LA INMORMÂNTAREA EROULUI LUPTEI ANTICOMUNISTE DIN MUNŢII FĂGĂRAŞULUI, ION GAVRILĂ-OGORANU

PE ULTIMUL DRUM...

(more…)

  Combatanții de pe Nistru după 18 ani: “Am luptat pentru apărarea limbii și R. Moldova, însă serviciile secrete moldovenești de atunci ne-au trimis la moarte! Și-au bătut joc de noi!”

Pentru cei căzuţi...

Azi, 2 martie, se împlinesc 18 ani de la declanşarea războiului dintre R. Moldova şi forţele separatiste de pe Nistru. La această dată, forţele paramilitare transnistrene au luat cu asalt secţia de poliţie din Dubăsari, incidentul soldându-se cu primele victime omeneşti. Acest incident a marcat începutul războiului soldat cu sute de vieţi omeneşti şi cu mulţi alţi răniţi.

În timpul acestui război forţele de la Tiraspol au fost sprijinite făţiş de Armata a XIV-a a Federaţiei Ruse, staţionată în Transnistria, preluând controlul asupra majorităţii localităţilor de la est de Nistru, dar şi asupra oraşului Tighina, de pe malul de vest, precum şi a satelor Gâsca şi Chiţcani. Doar câteva localităţi din Transnistria au rămas loiale Chişinăului.

Potrivit BBC, care îl citează pe primului preşedinte al R. Moldova, Mircea Snegur, conflictul armat a fost plămădit la Kremlin. “A fost un război plămădit la Kremlin şi asmuţit de unele cercuri politice de la Moscova, susţinut din punct de vedere politic moral şi material. La 19 mai 1992, armata a 14-a a Federaţiei Ruse s-a implicat direct în conflict şi anume atunci am spus că Moldova se află în război cu Rusia. Deci, îl calificăm ca pe un război moldo-rus”, declara anterior Snegur pentru aceeaşi sursă.

Pentru combatanţii care au participat în operaţiunile militare, acest război a lăsat un gust amar. Potrivit multora din ei, statul R. Moldova i-a utilizat atunci când a avut nevoie, iar apoi a încercat să scape trimiţându-i chiar şi la moarte. Este şi cazul detaşamentului de partizani Burunduchi, unul dintre cele mai de temut pentru cazacii care luptau de partea transnistrenilor. Aceştia au luptat pentru apărarea patriei, după care au efectuat misiuni speciale pentru securitatea moldovenească. Într-un final, potrivit unuia dintre ei, statul chiar a încercat să scape din ei, iar unele cercuri de la Chişinău au încercat să le propună “înţelegeri murdare” pentru interesul politic.

Unimedia

G L O A T A

Aceia ale cãror patimi si vlagã au fost creme scânteietoare în revolutiile

Coperta interioara a lucrarii

Ardealului, sunt neînfricatii oameni de munte. Sunt oamenii vigorilor de codru. E gloata stãpânitã de elanurile sângelui si ale flãcãrilor.
Suferinta si chinul le-a fost dalta destinului care i-a cioplit aspru cum se cioplesc stâncile. Si cum sufletul le-a fost mereu mistuit de revolte ochii le strãfulgerã lumini de otele.
Asa i-a crescut asuprirea si mãretia care au trãit. Asa si-au izbãvit viata. 
Trocile in care si-au frãmântat pita mizeriilor au fost si leagãne pentru noile vlãstare cari erau pita nãdejdilor in zilele de mâine.
Tãria lor a fost ca stejarul si vrerea le-a fost muntoasã.
N’au trãit sub bolti de palat, dar au respirat sub bolti de codru. Au iubit pãgân pãmântul ce li s’a furat si s’au legat fanatic de glie.
Au vietuit pe culmi, mai aproape de stele si mãretia le-a mãrit credinta.
Au fost pãrtasii grandorilor de munte si forta le-a devenit amenintãtoare.
Din pruncie, topoarele lor au despicat codri si au sfãrâmat mãruntaie de munte, de aceea, in fantezia lor s’a sãlãsluit si a crescut Strâmbã-Lemne si Sfarmã-Piatrã. Viata a devenit basm.
Sub vigoarea barbarã si mãreatã, sub tãria pe care munca si îndârjirea o fãcuse osoasã, pietroasã, patimile lor au devenit pasiune tragicã si pasiunea eroism aspru ca un cântec sãlbatic.
Când nu mai puteau rãbda asuprirea, atunci începeau rãzvrãtirile. Si revoluiiile lor nu erau din îndemnuri si teorii, ci consecintã a vietii trãite, erau scrâsnetul si furia sclavilor, cari din robia grofilor au ajuns in halucinanta robie a dorului de libertate, care nu le cerea decât patimile devenite furii si pumnii lor aspri, cari înelestati pe securi au încercat de atâtea ori sã doboare grinzile unei stãpâniri strãine. In fiecare veac au aprins de mai multe ori, culmile, si-au fãcut sã clocoteascã vãile de tumult, contra acelora ce, din tiranie, s’au jucat cu focul.
Ca descendenti ai Dacilor le-a fost parcã prin blestem hãrãzit sã-si câstige cu lancea, necontenit, dreptul la viata asprã. In veacul al XII, al XIII-lea si al XIV-lea revolutiile s’au înlãntuit atât de des, încât toatã epoca a rãmas caracterizatã prin acel “tumultus rusticorum”. (more…)

Ameninţat cu moartea ca să nu spun adevărul

La 7 aprilie aproape fiecare cetăţean căruia nu-i era indiferent destinul statului nostru a avut de suferit în urma evenimentelor: părinţi, fraţi, surori, soţii, copii — eram atunci toţi cu sufletul la gură.

Damian Hîncu după maltratările suferite

Personal am fost dus la Comisariatul de Poliţie, fiind luat din stradă, noaptea, ca pe vremea NKVD-ului. Când eram bătut la Comisariat timp de 2 zile, mi-am pierdut cunoştinţa de câteva ori. Printre bătăi, auzeam indivizii purtând cagule vorbind între ei: «Uite, încă unul îi gata!». Am fost scos afară la aer ca să-mi revin şi să fiu bătut din nou până la leşin, şi aşa timp de 2 zile. Am spus-o şi o mai spun: am scăpat ca prin miracol cu zile.

Nu îmi voi găsi liniştea niciodată, ştiind că în acest fel au fost omorâţi câţiva tineri în timpul acelor evenimente. În numele lor, din ziua în care am fost eliberat din închisoare, mi-am zis că voi denunţa public acest regim criminal şi voi spune tot ce ştiu despre 7 aprilie 2009, chiar dacă ar fi să-mi risc viaţa spunând adevărul.

Precizez aici că am fost ameninţat cu moartea. Mi s-a spus că voi fi omorât eu şi familia mea de către indivizii mascaţi, atunci când eram torturat şi ceream avocat, când spuneam că voi spune presei despre ce mi s-a întâmplat.

De îndată ce am fost eliberat din închisoare, fiind printre primii tineri eliberaţi, am contactat mass-media, ca să aduc mărturii, vorbindu-le despre chinurile la care erau supuşi tinerii arestaţi. Misiunea noastră este prea importantă ca să ne temem de ameninţările cu moartea: misiunea noastră, a tinerilor, este de a ajuta Republica Moldova să se integreze în Uniunea Europeană.

Fetele care au suferit atunci şi sunt victime ale evenimentelor din aprilie 2009 nu trebuie abandonate în disperare şi durere, cu demnitatea lezată şi sufletul rănit. Guvernul actual ar trebui să le aducă acasă din Italia, să le asigure protecţie şi asistenţă. Acesta ar fi un exemplu că în statul nostru justiţia stă în capul mesei şi ar încuraja tinerii care au dat jos, prin proteste paşnice, ultima dictatură atunci.

Fără să vreau, citind articolele din ZdG, am trăit din nou momentele din aprilie 2009. Mi-au revenit în minte toate trăirile oamenilor: durerea, speranţa schimbării, lacrimile, căutarea cu disperare a victimelor prin comisariate, teroarea, crimele. Vrem nu vrem, ne punem nişte întrebări: Câte dintre aceste cazuri au fost elucidate de atunci? Ce au obţinut acele victime? Câţi dintre criminali au fost descoperiţi? Câţi membri ai organelor de drept care au aplicat comanda atunci, au lovit în oameni şi au ucis au fost demişi şi traşi la răspundere?

Să nu uităm că Europa stă cu ochii pe noi, iar viitorul R. Moldova este în familia europeană. Uniunea Europeană alocă fonduri de susţinere şi dezvoltare statului nostru, însă are nevoie, în schimb, să se convingă că lucrurile avansează, inclusiv în domeniul justiţiei şi respectării drepturilor omului.

Damian Hîncu, student la Drept, Franţa, 22 februarie 2010