Garda de Fier

Barack Obama ăsta chiar avea șarm! Mai ales când vorbea de “echitate”, “diversitate” (cu secretara), “integrare” (soția), demolări de statui ale “rasiștilor” albi (alea trase jos cu frânghia – o spunem pentru cei cu mințile mai ample care-și aduc aminte), sau alte bazaconii de importanță… socială.

Acum, ne plângem că nu mai sunt statui în America! Cum adică, nu mai sunt?

Ăsta, Barack, ca să înțelegeți odată și pentru totdeauna, a luat premiul Nobel pentru “eforturi extraordinare”. Reprezintă ceva, nu? Ce-i drept, mult mai complex este Joe Biden^*) care, singur a reușit să se înscrie în tabăra de vară pentru copii din acest an, un fapt la fel de extraordinar care ar merita la rândul lui – sine die – premiul Nobel. Păi, se compară? Ăsta e, într’adevăr, un efort demn de luat în seamă și de apreciat pentru un premiu atât de râvnit. În plus, Joe este singurul care, cu o gândire robustă, clarviziune inconfundabilă, coerență și energie indisputabilă (vezi cazul “Bicicleta” și “Scările, scările dom’ Președinte”), calități morale ireproșabile și educaționale drept cap de familie (cazul “Fiul meu rătăcitor Hunter”), s’a impus pe plan mondial (vezi “Ucraina azi” și “Gaza”) drept conducătorul absolut și desăvârșit al lumii libere.

    Așadar, lăsați micile ranchiune: ăsta merită neapărat să fie reales președinte; are doxă!

    Băgați la tărtăcuță și nu vă mai zgâiți la poză, că vin alegerile și trebuie să-i înălțăm statuie!

5 Iulie 2024

^*)_______
– Candidatul Partidului Democrat la alegerile prezidențiale din acest an.

Sosit din Italia în România pentru un scurt răgaz, mă aflam spre mijlocul lunii Mai în București, într’un Uber obișnuit care să mă transporte la locul destinației ce-o aveam în plan. Într’un fel, șoferul mă ghicise de la’nceput că sunt cumva “străin”, flerul comun atașat profesiei nu putea fi dezmințit nici în cazul de față. Fire naturală (deși puțin reținut), comenta afabil despre greutățile vieții și problemele societății românești în genere, cu reproșuri la adresa conducătorilor politici ai României care “nu se mai satură”.

După mai mulți ani în Anglia unde s’a îndeletnicit cu toate muncile de povară, câștigând cu sudoare fiecare bănuț, omul nostru s’a întors la familie, bucuros că a putut strânge în ani de lacrimi și durere pentru viitorul familiei sale. Arhitect de profesie după cum mi-a mărturisit, a revenit în țară cu speranța că își “salvează familia”, cum și soluționarea ultimelor dividente acumulate. Acum, deși lucra la o firmă de specialitate în domeniul său, pentru a face față nevoilor curente, era silit să se desfășoare peste programul obișnuit într’o nouă meserie, aceea de șofer Uber. Ajunși în fața vechiului Tribunal de pe malul Dâmboviței, îmi șoptește cu voce scăzută: “ – Nu avem Justiție domnule!… Nici un fel de Justiție!… N’avem!…”

RICHMOND, VIRGINIA, UN ORAȘ DESPUIAT DE ISTORIE…

Oare ce s’ar întâmpla dacă Statuia Aviatorilor, Arcul de Triumf, statuile lui Mihai Viteazul, Cuza, Kogălniceanu, Eminescu sau Spiru Haret din București vor fi distruse, așa cum s’a petrecut în ultimii ani în Richmond, fosta capitală a Statelor Confederate, unde toate monumentele au fost puse la pământ? Ce răspuns veți avea la smârcurile de iarbă decrelată ce vor acoperi locul acestor monumente de valoare inestimabilă, martore în timp ale istoriei? Cum veți caracteriza un act atât de barbar și primitiv al unei minorități care v’ar distruge cultura și istoria prin forța intimidării și mijloace primitive care pur și simplu nu pot fi descrise? Cum? Ce atitudine veți lua în fața unei alternative atât de monstruoase?
Poate că povestea de față va fi o lecție bună pentru unii și sperăm că vor putea învăța ceva din ea…
Este povestea tragică a orașului Richmond și, cu siguranță, nimeni nu vrea ca ea să se repete și să devină povestea orașelor lor…
Dar povestea orașului Richmond nu este doar una singulară, a ceea ce s’a întâmplat într’un singur oraș din America; este o poveste multiplicată la scară națională, în alte orașe, sate și așa mai departe, cimitire sau locuri în care zeci de mii de simboluri sudice au fost distruse și profanate de mișcarea de stânga atee care a făcut atâtea nenorociri în ultimul timp.
De aceea, mai mult ca oricând, nu lăsați ca moștenirea strămoșilor să fie distrusă și terfelită de progresismul actual! Pentru că, dacă nu vom fi apărătorii valorilor moștenite de la strămoșii noștri, ne vom trezi într’un uriaș hău al istoriei, într’un gol care ne va înconjura conștiința, dezbrăcați și de Adevăr, dar și de Libertate…

What do you think it would happen if the Statue of Aviators, the Arc de Triomphe, the statues of Michael the Brave, Cuza, Kogalniceanu, Eminescu or Spiru Haret in Bucharest were destroyed, as it has happened in recent years in Richmond, the former capital of the Confederate States, where all the monuments have been thrown to the ground? What would you say and how would you react to see that bushes and grass replaced these monuments of inestimable value representing a valuable page of past history? What’s the answer that you’ll would have? How would you characterize such a barbaric and primitive act of a minority that destroys your culture and history through the force of intimidation and all uncivilized means that simply cannot be described? How? What attitude will you take in the face of such a monstrous alternative?

Perhaps this will be a good lesson for some and hopefully they will be able to learn something from it…

It is the tragic story of the city of Richmond; certainly, no one wants this story to repeat itself and become the story of their cities…

But the story of the city of Richmond is not just a singular story of what happened in just one city in America; it is a story multiplied on a national scale, in other cities, villages, and so on, cemeteries or places where tens of thousands of southern symbols were destroyed and desecrated by the atheist left movement that caused so many horrors lately.

Therefore, do not let the legacy of our ancestors be desecrated and destroyed by the current progressivism! Because if we will not be the defenders of values inherited from our ancestors, we will wake up in a huge void of history, in a void that will surround our consciousness, without Truth, but also without Freedom…

In spite of the repeated surveys that shows that the majority of Virginia’s population opposed the destruction of monuments in no less than nine (9) referendums (citizens overwhelmingly voting to maintain Confederate memorials from the state of Virginia and its capital, Richmond), the people from the leadership (elected to supervise and defend the well being of the city), they had changed all of a sudden their opinion in favor of the so called new „social justice”. Encouraged by the few hundred extremist vandals and anarchists, the city’s leadership gave shamelessly rein free to the lawlessness and acts of desecration, final scenario of the destruction of Confederate monuments. We remind only in parenthesis that the proportion of whites in the state of Virginia is approx. 64.95 %, while African Americans (the black people) constitute about 19.01 %, as shown by recent statistics concerning the state of Virginia (2022), the rest being a conglomerate of other races: hispanics, latins and asians.

For the city of Richmond that we are mentioning, the latest demographic data indicate that the proportion of whites is 57%, compared to that of blacks representing approx. 28%, the rest representing other races.

Am mai scris în alte rânduri despre mania distrugerii monumentelor confederate din orașul nostru, Jacksonville, și nu numai. Mulți n’au înțeles mai nimic din cele descrise, cum nici “băștinașii” de pe-aici, interesați mai mult de îngurgitarea hrănii și programarea chermezelor în timpul liber din uichend. Și totuși, ar fi poate nedrept să facem o astfel de catalogare, mare parte dintre ei sunt pur și simplu timorați, înfricoșați de noile stări politice și metodele dictatoriale ale aparatului statal bolșevic care ne conduce. Respectul datorat strămoșilor a intrat de-acum pe linie moartă, în așteptarea unor vremuri mai bune…
Un adevărat terorism de stat face ravagii pe meleagurile Americii, un fel de stalinism disimulat, zice-se a fi “pentru menținerea democrației”. Un fel de 1948 la noi în România, când se consolida noua societate comunistă, iar oamenii erau vânați și aruncați în închisori fără vină; asta, pentru cei care-și aduc aminte!
Într’o închisoare din capitala țării noastre, Washington, mii de deținuți politici au luat locul infractorilor de rând, eliberați din motive de… echitate. Nu sunt doar niscai simpli borfași, cărora regimul le face amnistierea; din rândul lor fac parte spărgători de bănci cu antecedente în trecut (unele dintre acestea deosebit de grave), etc.
O spunem doar în treacăt, pentru că în ultimii 3 ani judecătorii s’au înmulțit într’un ritm considerabil, mai puțin pe merite, și mult mai mult prin grija și grația puterii care ne conduce cu mână forte! Un angrenaj al falsei justiții care să proclame sentințe!
Nu mai insist! Pentru cei intrați deja în amnezie, rândurile mele ar părea nelalocul lor! Așa o fi!…
Tocăm spațiul (și nu e bine), chiar dacă s’ar merita comentate multe episoade de inechitate care se înregistrează zilnic împotriva oamenilor de rând, mai conservatori sau clarvăzători ai păstrării Constituției noastre sacre.

Dahlonega este locul primei mari goane a aurului din Statele Unite. În apropierea acestei localități din nord-vestul Georgiei, în 1828, cu douăzeci de ani înaintea goanei după aur din California, minerii au folosit o varietate de tehnici pentru a extrage aurul din munți. La început, aceștia puteau pur și simplu să culeagă pepite din pâraie, dar pe măsură ce aurul devenea mai rar, stilul de exploatare a fost schimbat. S’a început săpatul în stâncă, dar debitul de muncă era uriaș față de profitul dorit, ceea ce a dus la abandonarea minei.

După 75 de ani, în jurul anului 1880, mina a fost cumpărată de o familie din Kentucky, iar după câțiva ani de teste, s’a determinat că există vene de cuarț care conțin aur. Majoritatea nervurilor de cuarț care conțineau aur aveau o grosime medie de aproximativ 15 cm., altele ajungând până la grosimea de 30 cm. Zona în care mai multe vene extrem de mari “curgeau” împreună, formând o singură venă uriașă, a rămas până astăzi cunoscută ca una cu cele mai mari filoane de cuarț descoperite în lume care conțin aur. Imensul sistem de vene se îndrepta în jos, la un unghi de 45 de grade, apoi tot mai adânc sub pământ, ajungând sub pânza freatică.

    Ieri a fost Ziua Unirii Principatelor Române.

    Despre importanţa actului de unire cum şi semnificaţia lui profundă şi istorică în viaţa poporului român, s’a amintit în treacăt sau deloc pe-aici (Facebook)! Cu atâtea preocupări ale începutului de an, la propriu, mulți au fost depășiți de eveniment. Se cuvine, totuși, să arătăm în câteva rânduri însemnătatea acestui act.

    Propusă mai întâi în cadrul adunării ad-hoc a Moldovei ca un proiect de rezoluţie de către Mihail Kogălniceanu la 7 Octombrie 1857, cuprinzând doleanţele românilor din Moldova prin care îşi exprimau ferm şi cu ardoare dorinţa de unire cu fraţii lor din Țara Românească într’un singur stat, unirea avea să se realizeze abia la 24 Ianuarie 1859 de Adunarea Deputaţilor din Bucureşti, la care dată Alexandru Ioan Cuza, într’un entuziasm şi o exaltare colectivă de nedescris, este ales Domn al Principatelor. Acest moment de profundă importanţă istorică, deschide larg calea eforturilor viitoare în direcţia înfăptuirii dezideratului major de creare a statului naţional unitar român, care se va cristaliza prin Marea Unire a tuturor provinciilor româneşti dela 1918.

    Nu după mult timp dela unirea celor două principate, prin faptele de eroism şi vitejie ale dorobanţilor români în războiul dela 1877, este dobândită şi independenţa faţă de Poarta Otomană.

    Ca aspect istoric, merită nuanţat şi etalat rolul primordial pe care Românii şi conducătorii lor dela acea vreme l-au avut în îndeplinirea măreţului eveniment, pecetluind cu mare curaj primul act spre concretizarea unirii tuturor Românilor, visul arzător şi de totdeauna al bravului voevod Mihai Viteazul.

Astăzi, 24 Ianuarie, se împlinesc 165 de ani de la Ziua Unirii Principatelor Române (Țara Românească și Moldova), sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza. O zi de importanță deosebită și preludiu al Prea Dreptei Mari Uniri din 1918 de reîntregire națională. Și totuși, în sunetele fanfarei care ne răscolește toate fibrele ființei de mândrie sărbătorind actul istoric petrecut cu 165 de ani în urmă, uităm că trecem într’un nou an cu aceiași durere nestăpânită a despărțirii de frații rămași în afara fruntariilor naționale, Românii desțărați, cotropiți sau vânduți din interese meschine.
Pecetea Românească se întinde până în oblâncurile Nistrului, și cu toate acestea, pământul Basarabiei (al zisei Republici Moldova de azi), încă lipsește de la trupul Țării-Mamă, părăsit și necontestat de sluții și miopii intereselor românești, la care se adaogă rușinosul act de oroare semnat ulterior fără nici o adjudecare, care-i ciuntește provinciile străbune Cahul, Ismail și Cetatea Albă în folosul unei țări străine. Un act de trădare – i-am spune noi – lăsat în plata Domnului de urmașii care au tot venit la conducerea României, din aceleași interese de care am amintit. O ciuntire fără precedent, fără capete tăiate, ascunsă; frații noștri din aceste provincii au rămas cu steagul la piept, cu învățăturile, cu tradițiile și obiceiurile moștenite de câteva milenii, și cu aceiași credință și speranță că într’o zi, bunul Dumnezeu se va îndura și de ei să le aducă un Ștefan miruitor, mesianic, cu paloș izbăvitor care să-i repună în drepturile lor pământești și românești. Suferința acestora se îngeamănă cu cea a fraților din Bucovina de Nord, minunata Țară a Fagilor, despărțită și ea prin rapt și cotropită de același stat, unde desnaționalizarea cunoaște de mulți ani o adevărată tragedie prin măsurile antiromânești adoptate. Nu am văzut proteste serioase din partea guvernului român împotriva acestor măsuri, nici demersuri sau eforturi legitime de contestare în vreun fel oarecare pentru aceste teritorii istorice; guvernanților, obosiți de goana nebună după agoniseli de toate cele, acest detaliu le pare puțin important! Dezonorantă atitudine! Iar faptul că nu am înregistrat nici o atitudine conciliantă serioasă nici pentru ceilalți frați de-ai noștri din Cadrilater, din Tribalia (sudul Dunării și Timoc) – răstigniți și surghiuniți continuu de autorități, unde nelegiuirile se țin lanț împotriva lor, înjosiți și îndepărtați de autorități – spune mult despre cei care ne conduc.
Oare, nu vor să supere Uniunea!?
Credem, ca Români, credem și susținem fără nici un echivoc alipirea tuturor pământurilor românești, înditruiți de înaintașii ce s’au jertfit pentru ele și au plătit eroic cu sângele lor!
La Putna, fraților, plânge Ștefan Voevod!

MOȚA ȘI MARIN

Buna Vestire (număr comemorativ). Anul II, Nr. 262, Sâmbătă 15 Ianuarie 1938

    Moța şi Marin au căzut, pentru Cruce şi pentru Legiune, departe de Patria lor, acolo unde «se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos».
    Au apărat Crucea acolo unde se lovea în Ea. Au dus sânge românesc, tânăr şi curat, pentru ca să-l verse întru răscumpărarea păcatelor care s’au aşezat în calea Mântuirii Neamului românesc.
    Au simțit în toată ființa lor că nu se vor mai întoarce.
    S’au gândit cu mult dor la cei de-acasă. Icoana copilaşilor i-a venit în minte lui Ion I. Moța atunci când se apropia ceasul morții. Chipul părinților, al mamelor şi al soțiilor, a venit să le mângâie fruntea, când venea deslegarea de cele pământene.
    Ionel Moța îşi auzea copilaşii cum îl strigă de departe:
    —Tăticule dragă, nu pleca!
    În firea lui de om s’a cutremurat. N’avea păcate personale de ispăşit. Tinerețea şi-a trăit-o în sbucium, în închisori, în primejdie de moarte.
    Alături de el, fratele de credință şi de moarte, Vasile Marin, şi-a adus aminte de toate. Şi el, Vasile Marin, cel care se veselea în fața primejdiei, a simțit sguduituri puternice în ceasul de cuminecare cu slava lui Dumnezeu.

PRINOS DE LACRIMI ȘI RUGĂCIUNI: MOȚA – MARIN

«Până acum, Românii au separat prea mult istoria de cer. Din cauza
 suferințelor trecutului, ei s’au refugiat în absolutul cerului, în împărăția valorilor transcendentale, şi au relativizat istoria. Dovada acestei stări de spirit e mulțimea şi frumusețea mânăstirilor, cel mai însemnat tezaur al spiritualității noastre din trecut. Românii au ridicat mânăstiri 
şi schituri, metocuri şi troițe, dar n’au clădit palate şi oraşe. Fiindcă ei
 n’au crezut în permanența stărilor istorice. Mângâierea lor au fost natura largă, cosmosul şi mai ales cerul. Istoria era doar locul vicisitudinilor și trecătorului. Dar din cauza acestui absenteism istoric, noi am risca să fim astăzi distruşi. În epoca modernă, nu se mai poate face abstracție de istorie decât sub pedeapsa morții integrale. Sensul actual al vieții românești trebuie să fie deci luarea istoriei în serios prin împlântarea viguroasă în corpul ei tremurător a unor țărușe de absolut. Însă tocmai aceasta au făcut-o Moța și Marin! Ei au pus capăt atitudinii, după care istoria nu exista pentru noi ori era numai imperiul umbrelor. Moța și Marin au reabilitat istoria în ochii Românilor. Coborîrea absolutului pe pământ, fără a păgubi cerului, iată înțelesul faptei lor. Ei și ceilalți – șapte cruciați – au plecat, ca odinioară legendarul Ban Mărăcine și Spătarul Coman, să ducă expresia dârzeniei românești, care vrea să reia istoria în posesie, dându-i consistența marilor credințe. Moța și Marin au coborît deci în istoria românească ceva din absolutul, pe care până acum Românii îl rezervaseră aproape numai cerului. Ei au adus pe pământul istoriei românești permanențele transfigurate ale absoluturilor cerești. Acesta e tâlcul, pentru care ei participă la realitatea Arhanghelilor!»

Vasile BĂNCILĂ