Garda de Fier

Avem mari responsabilități în fața istoriei, morților și martirilor care încă nu și-au putut spune ultimul lor cuvânt!

Un fapt care întunecă memoria lor s’a întâmplat în orele acestei dimineți, și ne-a răvășit sufletele. Câtă bucurie tâmpă celor care ne ostracizează de zeci de ani, și celor care ne acuză necontenit de violentări și agresivități pe care din pașnica noastră înțelegere nu reușim să le identificăm. Oare ne-a uitat „supremul judecător”, ocrotitorul nostru sub lamurile căruia ne aliniem?! Hotărât lucru, NU!

Toate caznele și toată jertfelnicia unei întregi generații poate fi oare pusă la pământ, așa cum – fizic – s’a întâmplat cu troița conducătorilor de generații, secerată în bezna nopții de niște „asimilați” ai societății, extremiști de la periferia ei care încearcă prin toate mijloacele să ne suprime orice drept pe care l-am mai avea la ora actuală!? Chiar așa am ajuns în țara în care ni se garantează toate libertățile și unde, de mult timp, Constituția de drept a expirat, asaltată de uniunea europeană? Să fie oare fructul europenizării actuale, paradoxul acesta, care ne alimentează cu decizii și ne sugrumă orice fel de libertate în propria noastră țară unde unii ajung, aproape oficial, să rămână în afara legii și să ne insulte strămoșii, plămada care de-a lungul secolelor nu a ezitat să-și dea viața?! Aceiași care ne dictează cine sunt proscrișii, după ei, și cine ne-au fost eroii care au murit pentru demnitatea Neamului Românesc! Josnicia lor nu are margini de înțeles!…

Da, ne sunt răvășite inimile!  Și plângem… Și cu noi atâtea milioane pe care nu le știți că trăiesc alături de noi durerea care ne îneacă în lacrimi și ne pune să îngenunchiem în fața troițelor și crucilor care, distruse fiind, rămân pentru totdeauna locul nostru de închinăciune!

“Oare, va veni vreodată ziua judecăţii sfinte,
Zi pe care-o cer într’una toţi vitejii din morminte…“?
(Vasile Militaru)

Împărtășim cu durere o veste cutremurătoare: Troița de la Tâncăbești a fost vandalizată, tăiată și pusă la pământ. 

Ne întrebăm cu indignare și căutăm să găsim un răspuns: oare ce nemernici au putut să facă un astfel de sacrilegiu? Ce fel de oameni au putut să comită un asemenea act? Ce fel de brute demente sunt – oare – canaliile care au săvârșit o astfel de ticăloșie odioasă?

Acolo unde împărtășim un gând pios pentru cei căzuți, asasinați cu mișelie într’o noapte de Noiembrie (iată ne despart doar câteva zile de aniversarea dureroasă a morții lor tragice de acum 87 de ani), vărsăm din nou lacrimi, – la fel de multe – în fața unui act atât de infam care depășește orice înțelegere! Cine sunt oare profanatorii sau instigatorii care au îndrăznit iarăși să ne sfarme sfintele troițe unde ne rugăm pentru odihna sufletelor celor care au fost asasinați și au primit moartea cu fruntea senină? Jertfa lor sublimă nu se poate uita! Înconvoiați de durere și de atâtea tragedii care au putut avea loc pe pământul nostru românesc, vom trece desigur și peste acest moment care ne mâhnește sufletele. Ca buni creștini, avem un singur răspuns în fața acestei samavolnicii: răzbunarea noastră este tăcerea, meditația și mai adâncă la jertfa mucenicilor noștri, chiar dacă sufletul ne este încărcat de oprobiu față de actul cutremurator care ne copleșește inimile! 

Vom aduce flori, vom aduce candele și lumânări și ne vom închina și de acum înainte la locul jertfei lor! Și nimeni nu ne poate interzice să ne închinăm în taină, cu gândul la ei, oriunde ne găsim pe acest pământ!

Sub vifor de stepă urlându-și mânia, e luptă grozavă și crâncenă foarte.
E luptă cumplită, pe viață și moarte:
De-o parte, nebune, sălbatice hoarde, barbarii ce vin ca năucii,
De alta, o mână de oaste vitează, – năpraznici Arhangheli ai Crucii.
Din toată cetatea spre care puhoiul orbește-acum vine,
Mai sunt în picioare doar niște ruine:
Doar ziduri crăpate, pe care stă cerul,
Și’n mijlocul căror își țipă urgia, zăpada și ghiața, și gerul…
Aici își găsi-vor mormântul oștiri înfrățite-a trei nații:
Românii, Germanii, Croații…
Dar, pân’or cădea, – în ruinele-acestea își au adăpost Cruciații…

Sfinte Mihail, principele cetelor nenumărate ale îngerilor, învingător al Satanei, duhul cel rău, iubitor al ordinii stabilite de Creatorul universului şi supus voinţei Celui Preaînalt, te invocăm în lupta împotriva Celui Rău şi a uneltirilor sale.
Înlătură cu braţul tău puternic orice influenţă rea, care ne-ar abate de la planul plin de iubire al lui Dumnezeu, hotărât pentru noi înainte de întemeierea lumii.
Fii alături de noi în clipa morţii, ca să primim cununa biruinţei, după ce vom fi purtat lupta cea bună, întăriţi prin sângele Mielului, şi ajută-ne să facem parte din numărul acelora care vor admira pentru toată veşnicia victoria ta asupra Balaurului.
Prin Cristos Domnul nostru. Amin!

De-aș putea să dau o lege, de-aş avea putere’n stat
I-aș chema la judecată pe acei ce ne-au furat
Pe acei ce ne pun taxe și ne-au jupuit și pielea
Chiar în fața națiunii să-și justifice averea!

Pentru ei aș da o lege ca să stea închiși pe viață,
Fără dreptul la recurs, fără dreptul la speranță!
Să nu-i judece instanța, ci să-i judece poporul
Iar din oase de martiri să le ridicăm Pretoriu!

Ca să-i judece și-aceia ce-au murit s’avem o țară
Precum soarele pe cer într’o zi de primăvară
Aruncați în gropi comune… sorbind cupele durerii
Sǎ ridice Neamul nostru pe Taborul Învierii.

– LEGIUNEA IARĂȘI ÎN PRIGOANĂ ȘI ÎNCHISORI –

Noapte bună mamă, noapte bună,
suflet scump neprețuit balsam,
au venit și stelele să-ți spună
că-i târziu și-ai adormit la geam.

Luna a apus după ulucă
și-ai rămas iar singură’n pervaz.
Du-te mamă, du-te și te culcă
în zadar ai așteptat și azi.

Și icoana parcă stă să plângă
peste păru-ți viscolit de nea,
candela-i aproape să se stingă,
ai uitat azi mamă și de ea.

An de an, ba azi ba mâine, poate,
îți aștepți feciorul în pridvor.
El prin închisori se stinge’n noapte,
biciuit pe drumul robilor.

Noapte bună, noapte bună mamă,
Domnul să-ți aline visul drag,
negura s’o vezi cum se destramă
să-ți îmbrățișezi fecioru’n prag.