Garda de Fier

Când vine vorba despre povestile de iubire, cei mai mulți dintre noi, cu oarecari înclinații literare, se gândesc, fără doar si poate, la povestea lui Romeo si Julieta, la povestea de iubire dintre Antonius si Cleopatra, sau, a Elenei din Troia, a lui Venus si Adonis si multe altele, înregistrate în mitologia si literatura universală.

Cei cu înclinații religioase, îsi zboară gândurile la povestea de iubire dintre Isac si Rebeca, la frumoasa moabită Ruth sau la Estera si încă multe altele, descrise în Vechiul Testament.

Toate acestea, sunt si rămân povesti, pentru cei ce vor să le creadă.

Cea mai mare, cea mai adevărată si mare poveste de iubire, a fost, este si va rămâne cea garantată de Domnul-Dumnezeul nostru, care a iubit atât de mult lumea, încât si-a dat la moarte pe propriul său fiu, Isus Christos, ca cine va crede în El, să nu moară, ci să aibe viață vesnică…

Aceasta a fost, este si va rămâne, în vecii-vecilor, cea mai frumoasă si adevărată POVESTE DE IUBIRE.

Nicolae NOVAC

♦♦♦ ♦♦♦ ♦♦♦ ♦♦♦ ◊◊◊ ◊◊◊ ◊◊◊ ◊◊◊ ♦♦♦ ♦♦♦ ♦♦♦ ♦♦♦

De unde vei porni va fi mister…
Vor spune unii ca’ntr’o noapte’ntunecată
Te-ai coborât, învaluit în alb din cer;
Ca din pământ Te-ai înalțat, vesti-vor alții,
Cu ochii’nspăimântați, străbătători;
Vor crede cei ce nu vor cerceta,
Iar alții vor rămâne’n necrezare
Si nu vor pune crengi de sărbătoare
La poarta sufletului lor, când vor afla.

Tu vei porni întâi de undeva.
Sovăitor ca un străin si umilit,
Cu trupul tot acoperit,
Cu fulgerul din ochi învăluit.
Să nu trezesti mulțimea’n calea Ta;
Ci vei pasi ca un sărman îndurerat,
Prin praful si prin bulgării din drum,
Cu mersul greu al oamenilor de acum.

Te vei uita la holde, ca si ei,
Te vei opri la hanuri ca si ei,
Dar nu vei scoate grai din gura Ta;
Vei sta pe la răspântii cu fântâni,
Si’n taină doar – când nimeni n’o vedea –
Vei mângaia pe crestete copiii
Cu palidele-Ți mâini…

(more…)

Ce triste’s Pastile în acest an
Când dorurile pleacă în colind
În spre hotare prinse de dusman,
Unde nădejdiile candele aprind.

Ce triste’s Pastile!… au amuțit
Clopotnițele gurăse alt’dată
Si tot norodul parcă a murit
Sub apăsarea grea si blestemată.

Nu-i primăvar’acolo’n depărtări.
Livezile nu dau în promoroacă
Si toporasi, la margini de cărări,
Dumbrăvile’n albastru nu îmbracă.

Stăpână-i moartea peste câmp si sat
Si-un țintirim pe suflet moldovan…
Ce triste’s Pastile în acest an,
Când plânge’n larg ogorul nost’furat…

Si când în trup de frate răstignit
Pe’ncruciseri de leat, ca si’n trecut,
Durerea lunii geme nădusit
Si arde al Iudei nou sărut…

Privesc spre-acolo iar în viitor
Si văd cum bucuriile s’adun,
Când pentru neamul nostru acesta bun
Va învia Cristos biruitor.
D. IOV

♦♦♦ ♦♦♦ ♦♦♦ ♦♦♦ ◊◊◊ ◊◊◊ ◊◊◊ ◊◊◊ ♦♦♦ ♦♦♦ ♦♦♦ ♦♦♦

Murind pe cruce să trudea
Să ție ochii’n sus spre soare,
Dar fruntea lui sângerătoare
Încet-încet spre piept cădea.
Iar mă-sa mâinile-si frângea,
Țipând de-odată: “Moare!”

Atunci veni un corb zburând
Cu crocnet spre Mântuitorul,
Deasupra Lui oprindu-si zborul
Da roate si țipa flămând.
Mario! Junghi e al tău gând
Si fulger ți-e fiorul!

Cu fața albă ca de var
Spre corb ea-si înălța cuvântul,
Izbind cu mâini întinse vântul
Spre el, dar le izbea’n zadar;
N’avea puteri, de mult amar,
Si n’o ținea pământul.

Atunci Hristos si-a ridicat
Spre corb privirea milei sale,
Si ochii-i s’au umplut de jale.
Un zâmbet trist i-a luminat
Din ochi pe chipu-i sângerat,
Si-apoi privi la vale.
(more…)

Isus veni si’n casa mea’ntr’o seară:
– Era’ntr’un tainic si suav apus…
Si-am stat în casă singur cu Isus…
Si-afară era blonda primăvară.

Atunci mi-a spus cu vocea lui cea clară
Că oamenii sunt buni, desi l-au dus
Să-l bată’n cuie pe Golgota sus,
Fiind-că i-a iubit din cale-afară.

Si mi-a mai spus că poate fi iertat
Chiar Iuda ce-l vându c’un sărutat,
Ca să-si sporească cu treizeci, arginții.

Apoi, plecând, din prag mi-a spus că:
Comoara sufletului ca si-a minții
E să iubesti pentru-a putea ierta.
Mihail CODREANU

♦♦♦ ♦♦♦ ♦♦♦ ♦♦♦ ◊◊◊ ◊◊◊ ◊◊◊ ◊◊◊ ♦♦♦ ♦♦♦ ♦♦♦ ♦♦♦

Iisus murea pe cruce. Sub arsița grozavã
Pălea curata-i frunte ce-o sângerase spinii
Pe stâncile Golgotei tot cerul Palestinii
Părea că varsă lavă.

Si chiar în clipa morții hulirã cărturarii
Cu fierea oțelită îl adăpau străjerii…
Râdea cu hohot gloata cu spasmele durerii
Si-l ocărau tâlharii.

Zdrobită, la picioare-I zăcea plângând Maria
Si-adânc zbucnea blestemul din inima-i de mamă
Alături Magdalena, în lunga ei maramă,
Țipa văzând urgia.

Departe ucenicii priveau fără putere…
N’aveau decât să fugă în lumea cea pribeagă
Cu el se năruise nadejdea lor întreagă
Si fără mângâiere.

Târziu, porni mulțimea în pâlcuri spre cetate
Pe drumurile’nguste cu lespezi pardosite
Trecură fariseii cu fețele smerite
Si bărbile-argintate.

Măslini fără de frunze dormeau mocnind pe coaste
În vale, ca’ntr’o pâclã, dormea Ierusalimul,
Pe cruce somnul morții dormea de-acum sublimul
Iisus, vegheat de oaste.

Vasile VOICULESCU

♦♦♦ ♦♦♦ ♦♦♦ ◊◊◊ ◊◊◊ ◊◊◊ ◊◊◊ ♦♦♦ ♦♦♦ ♦♦♦

“Să faci Căpitane o Țară, ca soarele sfânt de pe Cer!” – Ion I. Moța

         (eroilor Ion Moța şi Vasile Marin)
Îi văd pornind, doi vulturi, de pe creste,
Cu ochi de jar şi zborul de furtuni,
Spre țara unde iadul dă de veste
Că zvârle ‘n cer aprinsele-i genuni…

Din larg de veacuri, jertfa crucii este
Plătită doar de cei viteji şi buni…
Dar moartea lor preface-se’n poveste
Şi ei în stâlpi de flăcări…, în străbuni…

Şi încă două glasuri vor răzbate
Pământul nostru ‘n vremi învolburate…
Nu mai cădeți cu ochii în marame

Şi nu-i mai aşteptați cu-atâta dor
Şi, cât veți fi, voi nu-i mai plângeți, mame…
Ei sunt de-acum ai noştri-ai tuturor…
                            (1937)

(more…)

România Mare

Ziua de 1 Decembrie

Ziua unirii dezrobirii, ziua învierii neamului românesc.
Zi mare. Cea mai mare şi mai dorită zi a istoriei noastre.

In această zi, lanţurile cari ne ţineau în robie, s’au sfărmat, noaptea s’a prăbuşit şi lumină de sărbătoare s’a revărsat peste pământul dintre Nistru şi Tisa.

In ziua de 1 Dec. 1918, mulţimea nenumărată a Valahilor – adunaţi pe pământul sfinţit de sângele ce a ţâşnit din trupurile chinuite şi frânte pe roată a mucenicilor Horea şi Cloşca în cetatea dela Alba-Iulia — a isbucnit într’un singur glas, ce s’a ridicat spre cer, în vuet vijelios şi puternic, cerând odată şi pentru tot­deauna: Unirea pe veci a Ardealului cu ţara mamă…

Pentru izbânda ei s’au stins sute de generaţii, întrezărind în clipa din urmă, sărbătoarea unirii tuturor românilor.

Ziua de 1 Decembrie este ziua tuturor aşteptărilor şi a tutu­ror biruinţelor româneşti.

De aceea sărbătorirea acestei zile este şi va fi veşnic o da­torie de onoare, pe care nu trebuie s’o uite nimeni, nici într’o împrejurare şi pentru nici un motiv…

♦

Viaţa noastră de glorie şi de lumină începe dela 1 Decem­brie 1918. De atunci există România-Mare.
(more…)

Căpitanul!

Ai răsărit din glia străbună
În zilele ‘mbrăcate ‘n zvonuri
de lupte şi furtună
şi te-ai ridicat puternic ca o stâncă,
spre culmi de însorite idealuri
din noaptea ‘ndoliată şi adâncă
ce se ‘ntindea în jurul înălțimii tale!

Şi vânturi, în vârtejuri tropicale,
s’au năpustit cu furie nebună
spre fruntea ce se ridica înspre lumină…

Dar tu, ca un Ceahlău nepăsător şi tare
ai înfruntat pornita vijelie
şi ‘n umbra ta, mai mare, tot mai mare,
ai adunat pe toți înfometații
de gânduri noi, de-azur şi vitejie…

O, brav stejar de viță strămoşească,
e-aşa de verde azi în jurul tău, ogorul,
şi-atâtea flori sunt gata să ‘nflorească
în stratul tău mai alb decât fuiorul
nevestei dela țară!

– Trimite-ne, o, Doamne, ziua rară,
la umbra LUI să strângă tot poporul!
Ionel ŞUGAR
(Ion Şiugariu)
“Cuvântul Nou”, Anul II, Nr. 6-7, 15 Mai 1936.