Garda de Fier

— Observațiuni pe marginea celor ce se întâmplă în Spania —

“Stă îngrozită lumea creştină…”

Aproape de şase luni stă îngrozită lumea creştină în fața celor ce se întâmplă în Spania.

Nebunia bolşevică a întins pârjolul, jalea şi sălbăticia cea mai grozavă, asupra bietului popor spaniol.

Pe deasupra sângelui de frate, care curge din belşug acolo, din pricina anarhiei comuniste, care a otrăvit acest neam, înregistrăm acum fapte, pe care nici, cele mai inchiziționale şi păgâne vremuri nu le-au cunoscut vreodată. Numai geniul negru al lui Satan, reprezentat aici prin jidovimea bolşevizată, poate scorni asemenea lucruri. Cadavre de călugări şi călugărițe, scoase din liniştea odihnitoare a mormânturilor lor, pentru ca să fie batjocorite. — Preoți, călugări şi episcopi, împuşcați spânzurați şi omorîți în cele mai grozave chinuri. Oamenii, cari nu au altă vină, decât a nu simpatiza cu bestiile roşii — sunt scoşi din temnițe — stropiți cu benzină şi aprinşi de vii ca făcliile. — Aic
i se dărâmă cu ură şi cu furie drăcească Mănăstirile şi Bisericile.

Se distruge cu iudaică ticăloşie c r u c e a şi orice umbră de credință, şi culmea acestor profanări cari revoltă până la sânge, stă în strigătoarea la cer mârşăvenie, de a face din altarul unei sfinte Catedrale, closet!

Acesta este, sumar, aspectul hidos, pe care-l prezintă revoluția bolşevică din Spania, a cărui stâlp de susținere este aşa zisul ,,guvern legal” din Madrid!  (more…)

“Revolta noastră în fața unor asemenea blasfemii, ne îndeamnă să amintim făuritorilor şi mânuitorilor de legi ome­neşti, că Fiul lui Dumnezeu… este pe deasupra legilor noastre…”

Trăim vieața zilnică într’o atmosferă de atâta molatecă renunțare şi blazare, încât nici o faptă, ori cât de țipătoare ar fi — prin ticăloşia, gravitatea, sau importanța ei — nu ne mai trezeşte simțurile dormitânde.

Trăim într’un fel de moarte colectivă a virtu­ților, când vieața şi sănătoasele ei principii, capabile de reacțiune, de luptă şi îndreptare, s’au despărțit de agonizant, — masă de putreziciune şi păcat.

Într’o astfel de stare, desigur că trec multe fapte, asupra cărora atențiunea noastră ar trebui să se oprească mai mult, ele fiind adânc vorbitoare, pen­tru această stare de lucruri.

Un caz de acesta s’a întâmplat la Braşov. — După relatarea ziarului Universul, o statuie a Mân­tuitorului din firida Bisericei Sf. Anton a fost profanată cu „vopsea roşie, cu care a fost mânjită fața şi trupul lui Cristos”. După cercetările poliției a fost descoperit patronul atelierului, de unde s’a luat vop­seaua, un individ cu îndelungată activitate comu­nistă, Martin Köppf, şi arestat. El a negat orice ames­tec. „D. prim-procuror Radu Paşcu, neputând califica fapta decât contravenție, a fost nevoit să-l pună în libertate”.

Va să zică un comunist, luptător împotriva re­ligiei şi a ordinei legale din România, mergând cu îndrăzneala până în a-şi bate joc de statuia Mân­tuitorului nostru, este pus în libertate, fapta lui ne­putând fi calificată, decât contravenție.

Aşa cum un bețiv ar tulbura noaptea linistea cetățenilor, sau ar greşi cineva, care nu şi-a vizat un carnet oarecare la termen. (more…)

“Trăiască România”

Zice V. A. Urechia într’una din frumoasele Legende Române, că încă din anul 1865 se svonise în Ardeal, că profitând de situația grea în care avea să intre Aus­tria în răsboiu cu Prusia şi cu Italia, Românii vor trece Carpații pentru a-şi desrobi frații.

În 1866 Urechia, care venea prin Austria din Spania şi mergea să-şi vadă familia în Moldova la Tarcău, străbătu tot Ardealul dela Oradea Mare la Cheile Bicazului. Într’o zi, într’un sat „colo’n vale” trase în gazdă la „părinchele popa”, care-l primi creştineşte, urându-i bun sosit şi întrebându-l:

—„Domnul din Țeară?”

—„Sunt din România” îi răspunse Urechia.

— „No, că aşa zicem noi: din Țeară.

Şi apoi deodată părintele închise uşa, se uită pe fereastră în dreapta şi în stânga, şi apucând pe drumeț de mânecă, îl întrebă mai mult în şoapte:

— „Spune-mi, vin feciorii lui Vodă într’acoa? Urechia nu înțelese.

— „Feciorii lui Vodă ? Dar părinte, Vodă al nostru e tânăr, neînsurat. Poate vrei să vorbeşti de feciorii lui Cuza. Dar nu mai este dânsul Domn… şi-apoi, feciorii lui sunt micuți”.

Iar popa de colo:

— „No, că ştim noi că Domn este Măria Sa Carol I. Doară nu întreb eu de feciorii lui Vodă, ci de cătane. Aşa, rogu-te, spune-mi, nu vin cătanele româneşti într’acoa ?

Lui V. A. Urechia, care a fost un iubitor de neam şi de pământ, i se umplură ochii de lacrimi. (more…)

Palatul Mitropolitan din Cernăuți

Cu trunchierea inumană din 28 Iunie 1940, provincia dela Nord s’a încrestat îmbrobonată de sânge şi lacrimi în conştiința națiunii româneşti, iar gestul eliberator al soldatului român din 5 Iulie 1941 n’a făcut decât să şteargă acest chip cu aiasma vitejiei străbune, să-i purifice durerea, ridicând mândra Țară a fagilor, într’un neasemuit răsărit de soare din care nu va păli niciodată.

Un an, am urmărit cu inima strânsă, veştile ce puteau veni de peste hotar, şi multora din noi nu le-a căzut arma din mână dela retragerea fără sens din acea vară grozavă şi întunecată a sacrificiilor noastre. De, ce ne simțeam străini aici, pe străzile Bucureştilor, la Piatra-Neamț sau la Breaza, unde rosturi vremelnice ne-au purtat paşii, de ce privindu-ne în ochi îi simțeam lăcrimând fără să vrem şi de ce aceşti minunați munteni încer­cau zadarnic să-şi îndeplinească, fără adânci tresăriri, oficiile de gazdă?

Începeau vânturile toamnei şi desnădejdea abia se masca, involuntar, cu un zâmbet de conveniență, care arăta mai mult genurile în care ne prăbuşeam. Apoi veni iarna şi îngroziți de a nu cădea răpuşi definitiv, am crezut. O credință oarbă, imposibilă, într’o triumfală înviere, într’o atotcuprinzătoare justiție permanentă care veghea peste noi, păzindu-ne de moartea în întunerec. Ne-am scuturat şi ne-am pipăit. Trăiam; eram încă noi. Ne-am uitat în ochii prietenilor şi ai trecătorilor de pe stradă şi i-am văzut incendiați de aceeaşi credință. Ne-am gândit la viețile noastre şi am înțeles că ele mai puteau fi jertfite. Şi atunci ne-am bucurat. Ştiam că totul putea fi salvat şi viețile noastre puteau fi mântuite. Eram liberi, despovărați, de sarcina cine ştie căror blesteme. Ne gândeam surâzând că, poate în 1918,totul mersese prea uşor, că sângele românesc nu înroşise destul apa Prutului. Acum, eram gata. O ! ni-l vom da cu vârf şi îndesat, până la ultima suflare. Eram aşa de siguri de asta, că mângâiam zările şi timpul şi imploram stihiile să se desfăşoare cu un ceas mai de grabă. încă din Decemvrie, se ridica din truda mâinilor noastre, linia formidabilă de cazemate şi amestecându-se cu viforul şi trâmbele de zăpadă, ele creşteau fantomatic, una cu pământul» arătându-şi piepturile lucii, masive, de nebiruit. Presimțeam, însă, că nu vom avea nevoie de ele şi le priveam cu condescendență, ca pe nişte camarazi de ispravă, dar pe care ştii că trebue să-i laşi îndărăt. (more…)

“Dragoste, Blândețe, Mângâiere” – Desenul: Demian

„Plinătatea pe care o găsim în bunătate vine în primul rând în dragoste.

„Dragostea ne dă putința să trăim dincolo de noi, să trăim în altul sau altceva, să cuprindem totul. Dragostea ne dă putința să pătrundem adâncimi şi taine care altcum ne-ar rămâne pe veci închise. Răul este alungat, este topit prin forța sa pozitivă. Bunătatea vine cu dragostea şi trăirea în duh. Bunătatea creată din focul dragostei îmbracă tot ce atinge cu o lumină odihnitoare.

„În bunătate găsim blândețea. Omul bun este blând, adică are un suflet catifelat. Cine se apropie de omul bun, simte o plăcută senzație de căldură şi mângâiere, simte o putere binefăcătoare. Blândețea este o completare firească a dragostei şi rod al acesteia. Mai puțin activă decât dragostea, blândețea în calmul ei nu este lipsită de putere creatoare, ci, dimpotrivă, într’o lume de protivnicie, blândețea vine ca un întăritor, ca o înseninare lacrimă luminată.

„Bunătatea, isvorâtă din dragoste şi trecând prin blândețe, se împlineşte în milă şi mângâiere. Mila înseamnă suferință la suferință, la suferința altuia. Mângâierea este acea stare lăuntrică legată de setea de mai bine în înțelesul luptei pentru alungarea răului şi a durerii, luptă fără frângere şi fără asprime. Mângâierea este o stare creatoare de bine, peste întunerecul care inundă. Mângâierea este un leac al cărei isvor stă în sufletul nostru şi prin care se săvârşeşte un act exterior de binefacere”.

Ernest BERNEA
Din eseul “Despre Bunătate”, revista “Însemnări Sociologice”, Anul IV, Nr. 2, 15 Septembrie 1940.

Madona

Mal de apă verde-vânătă, cu creasta de spumă lividă, venea asupra bărcii, balaur care vrea s’o înghită, împroşcând-o de departe cu bala stropilor amari. In groapa undei adânci, în găoacea jucăuşe a luntrii, cinci furnici omeneşti lopătau din răsputeri, cu ochii la peretele lichid care venea spre ei. O smucitură în sus: valul prinde pupa bărcii, înălțând-o spre cer… Un duş de spumă… Răsuflarea oprită reîncepe, în piepturile încleştate inimile bat iarăşi în ritm grăbit.

Nici de data aceasta n’a fost!

În barcă e apă de un lat de mână. Doi vâslaşi lasă lopețile şi, cu gălețile, svârlă grăbiți afară apa din fundul ei, apoi vâslesc iarăşi cu toții, în ritm frenetic. Ochii cârmaciului cărunt zăresc în depărtare malul cețos, unde se sparg malurile, cu furia fortunei. Pleoapele lui ude de ploae şi înlăcrimate de bătaia vântoasei clipesc nervos la fiecare fulgerare. Moşul îi îmbărbătează totuşi pe cei mai tineri:

— «Hai! Mai avem puțin. Țărmul e aproape».

Vântul îi smulge vorba din gură şi o sfârtecă de numai crâmpee vagi ajung la urechile lopătarilor. Dar au înțeles. Întorc o clipă chipurile crispate spre proră, cu o privire iute ascuțită şi vâslesc apoi voiniceşte. (more…)

Prof. Simion Mehedinți

… Ne întâlnim iarăşi după o lungă despărțire. De patru ani n’am mai scris un rând la gazetă. De doi ani, n’am mai putut vorbi tineretului nici la Universitate, nici la Radio. — Cum au venit împrejurările nu e nevoie să vă mai spun…

“Epoca de pleavă”, cum a fost numită negru pe alb încă din Ianuarie 1936, e sfârşită.

Pleava s’a spulberat….

Mă bucur că putem sta de vorbă, sub această formă, dar ce amară bucurie! Să fie chemat un om cărunt, care ar fi dorit să treacă în pace seara vieţii, ca să povestească drumurile pe care le-a făcut altă dată, în Ţara acum pierdută.

Se poate o sarcină mai dureroasă?

La 23 Iunie, însărcinat de Marele
 Stat Major a spune câteva cuvinte în „Ora Armatei”, s’a nimerit să fiu cel din urmă Român care a mai putut vorbi oştirii întregi, pe când hotarele erau şi ele întregi. Iar peste patru zile a venit prăbuşirea. — Ni s’a smuls nu numai Basarabia, adică marginea dinspre Mare a Moldovei, dar şi toată Moldova dintre Prut şi Nistru, ba încă şi o parte a Moldovei dintre Prut şi Munţi, unde n’au stăpânit Muscalii de când e lumea lume.

Nici că se putea pentru mine o potrivire mai duşmănoasă a împrejurărilor. — Spusesem din vreme că părinţii noştri au ascultat „Cântarea României”, iar noi vom auzi „Plângerea României”… Dorisem mult să n’apuc zilele urgiei, dar nu-i după voia omului…

Acum, orice tânguire e de prisos. Rănile sunt răni. Sângele curge mereu, iar dacă vrem să nu pierim, singurul nostru gând trebue să fie acesta, cât mai repede să scoatem ţăpuşa înfiptă până aproape de inima ţării. Să ne pregătim ceas cu ceas pentru dimineaţa cea luminoasă, când soarele va răsări iarăşi peste întregul Ţărm românesc la Mare, şi va aduce un fior de bucurie peste întreaga Câmpie românească de la poalele Munţilor Apuseni. (more…)

BIRUINȚA LEGIUNII

     Se naşte din munții Făgăraşului, leagănul puterii româneşti şi casa lui Radu Negru. Inima Lui e soare, judecata palat. Duh din duhul Căpitanului, îi ține paloşul în mână şi trece cu el peste tăria veacului dac.


     Horia Sima a fost şi este Chematul.


     Horia Sima va fi şi este Comandantul.


     A trecut granițe în vremea când alții tremurau în casa lor.


     Purtând făclia curajului, a mers la semn prin viforul duşmăniilor, a trecut pieptiş prin prigoane, a pus în lanțuri Marea Prigoană.


     A trecut granițe în vremea când alții îşi păstrau avutul, rangul, lenea, lipsa de modestie şi belşugul de critică.


     Chip de erou, păstrează şi ne împrumută forța geto-dacă.


     Camarazi! Comandantul ne priveşte, ne măsoară cu privirea cu care ne măsura şi ne învăluia Căpitanul. El are sufletul bun, prea bun, sufletul plin, prea plin, sufletul cald ca şi Arhanghelii.
(more…)

ANTOLOGIE DE VERSURI LEGIONARE (Vol. II) – APĂSAȚI AICI – PDF

(more…)