Garda de Fier

Palatul Mitropolitan din Cernăuți

Cu trunchierea inumană din 28 Iunie 1940, provincia dela Nord s’a încrestat îmbrobonată de sânge şi lacrimi în conştiința națiunii româneşti, iar gestul eliberator al soldatului român din 5 Iulie 1941 n’a făcut decât să şteargă acest chip cu aiasma vitejiei străbune, să-i purifice durerea, ridicând mândra Țară a fagilor, într’un neasemuit răsărit de soare din care nu va păli niciodată.

Un an, am urmărit cu inima strânsă, veştile ce puteau veni de peste hotar, şi multora din noi nu le-a căzut arma din mână dela retragerea fără sens din acea vară grozavă şi întunecată a sacrificiilor noastre. De, ce ne simțeam străini aici, pe străzile Bucureştilor, la Piatra-Neamț sau la Breaza, unde rosturi vremelnice ne-au purtat paşii, de ce privindu-ne în ochi îi simțeam lăcrimând fără să vrem şi de ce aceşti minunați munteni încer­cau zadarnic să-şi îndeplinească, fără adânci tresăriri, oficiile de gazdă?

Începeau vânturile toamnei şi desnădejdea abia se masca, involuntar, cu un zâmbet de conveniență, care arăta mai mult genurile în care ne prăbuşeam. Apoi veni iarna şi îngroziți de a nu cădea răpuşi definitiv, am crezut. O credință oarbă, imposibilă, într’o triumfală înviere, într’o atotcuprinzătoare justiție permanentă care veghea peste noi, păzindu-ne de moartea în întunerec. Ne-am scuturat şi ne-am pipăit. Trăiam; eram încă noi. Ne-am uitat în ochii prietenilor şi ai trecătorilor de pe stradă şi i-am văzut incendiați de aceeaşi credință. Ne-am gândit la viețile noastre şi am înțeles că ele mai puteau fi jertfite. Şi atunci ne-am bucurat. Ştiam că totul putea fi salvat şi viețile noastre puteau fi mântuite. Eram liberi, despovărați, de sarcina cine ştie căror blesteme. Ne gândeam surâzând că, poate în 1918,totul mersese prea uşor, că sângele românesc nu înroşise destul apa Prutului. Acum, eram gata. O ! ni-l vom da cu vârf şi îndesat, până la ultima suflare. Eram aşa de siguri de asta, că mângâiam zările şi timpul şi imploram stihiile să se desfăşoare cu un ceas mai de grabă. încă din Decemvrie, se ridica din truda mâinilor noastre, linia formidabilă de cazemate şi amestecându-se cu viforul şi trâmbele de zăpadă, ele creşteau fantomatic, una cu pământul» arătându-şi piepturile lucii, masive, de nebiruit. Presimțeam, însă, că nu vom avea nevoie de ele şi le priveam cu condescendență, ca pe nişte camarazi de ispravă, dar pe care ştii că trebue să-i laşi îndărăt. (more…)

“Dragoste, Blândețe, Mângâiere” – Desenul: Demian

„Plinătatea pe care o găsim în bunătate vine în primul rând în dragoste.

„Dragostea ne dă putința să trăim dincolo de noi, să trăim în altul sau altceva, să cuprindem totul. Dragostea ne dă putința să pătrundem adâncimi şi taine care altcum ne-ar rămâne pe veci închise. Răul este alungat, este topit prin forța sa pozitivă. Bunătatea vine cu dragostea şi trăirea în duh. Bunătatea creată din focul dragostei îmbracă tot ce atinge cu o lumină odihnitoare.

„În bunătate găsim blândețea. Omul bun este blând, adică are un suflet catifelat. Cine se apropie de omul bun, simte o plăcută senzație de căldură şi mângâiere, simte o putere binefăcătoare. Blândețea este o completare firească a dragostei şi rod al acesteia. Mai puțin activă decât dragostea, blândețea în calmul ei nu este lipsită de putere creatoare, ci, dimpotrivă, într’o lume de protivnicie, blândețea vine ca un întăritor, ca o înseninare lacrimă luminată.

„Bunătatea, isvorâtă din dragoste şi trecând prin blândețe, se împlineşte în milă şi mângâiere. Mila înseamnă suferință la suferință, la suferința altuia. Mângâierea este acea stare lăuntrică legată de setea de mai bine în înțelesul luptei pentru alungarea răului şi a durerii, luptă fără frângere şi fără asprime. Mângâierea este o stare creatoare de bine, peste întunerecul care inundă. Mângâierea este un leac al cărei isvor stă în sufletul nostru şi prin care se săvârşeşte un act exterior de binefacere”.

Ernest BERNEA
Din eseul “Despre Bunătate”, revista “Însemnări Sociologice”, Anul IV, Nr. 2, 15 Septembrie 1940.

Madona

Mal de apă verde-vânătă, cu creasta de spumă lividă, venea asupra bărcii, balaur care vrea s’o înghită, împroşcând-o de departe cu bala stropilor amari. In groapa undei adânci, în găoacea jucăuşe a luntrii, cinci furnici omeneşti lopătau din răsputeri, cu ochii la peretele lichid care venea spre ei. O smucitură în sus: valul prinde pupa bărcii, înălțând-o spre cer… Un duş de spumă… Răsuflarea oprită reîncepe, în piepturile încleştate inimile bat iarăşi în ritm grăbit.

Nici de data aceasta n’a fost!

În barcă e apă de un lat de mână. Doi vâslaşi lasă lopețile şi, cu gălețile, svârlă grăbiți afară apa din fundul ei, apoi vâslesc iarăşi cu toții, în ritm frenetic. Ochii cârmaciului cărunt zăresc în depărtare malul cețos, unde se sparg malurile, cu furia fortunei. Pleoapele lui ude de ploae şi înlăcrimate de bătaia vântoasei clipesc nervos la fiecare fulgerare. Moşul îi îmbărbătează totuşi pe cei mai tineri:

— «Hai! Mai avem puțin. Țărmul e aproape».

Vântul îi smulge vorba din gură şi o sfârtecă de numai crâmpee vagi ajung la urechile lopătarilor. Dar au înțeles. Întorc o clipă chipurile crispate spre proră, cu o privire iute ascuțită şi vâslesc apoi voiniceşte. (more…)

„Săptămâna luminată”… Grafica: Demian

Dacă se aruncă o privire de ansamblu asupra istoriei vieţii vegetale şi animale pe pământ, de la alge şi bacterii şi de la protozoare până la omul alb, se poate vedea uşor că unui spor de diferenţiere lăuntrică îi corespunde, cel mai adesea, o acomodare la un spaţiu mai îndepărtat sau la un spaţiu mai diferenţiat. Chiar în cazurile contrare, cum ar fi exemplul algelor albastre, cari trăesc în mediuri foarte felurite, se poate spune că însăşi simplicitatea organismului respectiv transformă diversitatea exterioară într’un mediu omogen. Putinţa de acomodare la un spaţiu mare e dată sau de o enormă simplitate sau de o enormă diferenţiere, însă acomodarea nu se face în acelaş sens. În cazul dintâiu, e al acelora cari spun că viaţa a apărut întâia oară în mări, ar trebui să adăugăm că aceasta s’a întâmplat şi fiindcă apa marină garanta un mediu mai omogen. Păsările, pe de altă parte, cari călătoresc în ţări străine, fac aceasta tocmai pentru a-şi păstra mediul asemănător de viaţă. Omul în schimb, şi în special omul alb, e singura fiinţă care, din proprie iniţiativă şi prin puteri proprii, poate trăi pe tot globul, luând atitudine activă şi acomodându-se faţă de diversităţile întâlnite. Diferenţierea îi dă putinţa ubicuităţii. Ceeace e însă mai însemnat, e altceva. Omul nu numai că a luat în stăpânire tot spaţiul pământesc, nu numai că s’a acomodat la spaţiul ca atare, dar a trecut mai departe.

(more…)

Emil Cioran

Niciodată nu vom putea încorona România cu un nimb istoric, dacă fiecare din noi nu va trăi cu o pasiune vijelioasă şi dureroasă toate umilinţele cari au umplut trista noastră istorie. Dacă nu vom încerca subiectiv regresiunea în dezastrul şi tragedia istoriei noastre, pierduţi suntem pentru transfigurarea viitoare a acestui neam, fiindcă pierdut va fi el însuşi. Nu înţeleg cum există oameni cari dorm liniştiţi după ce se gândesc la exis­tenţa subterană a unui popor persecutat, la secolele de întunerec, de groază şi de io­băgie. Când văd Ardealul mi se desfăşoară o configuraţie plastică a unor dureri mute, a unei drame închise şi înăbuşite, a unui timp fără istorie. O mie de ani într’o mono­tonie sub-istorică, o mie de ani, ca o multiplicare monstruoasă a unui moment, a unui singur moment. Spectacolul invariabil al persecuţiei îmi dă fioruri reci; căci mă înspăi­mântă o dramă cu un singur motiv. Aceiaşi lipsă de libertate şi în celelalte provincii; numai că variaţiile peisajului dau iluzia unui joc istoric.

Îmi place ‘n clipele de tristeţe să măresc intensitatea acestora, lunecând spre depăr­tările neamului românesc şi să mă chinuesc scufundat în durerile lui. Iubesc blestemele aruncate dealungul veacurilor de acest popor şi mă ‘nfioară resemnarea, gemetele şi toate jelaniile consumate ‘n umbră.

Nu aveţi momente când auziţi trecutul nostru, când tot ce a trăit acest neam se actualizează în voi şi se subtilizează într’o muzică de monotone lungimi orientale, în tărăgăneala melancolică a melodiilor noastre populare? Nu vă arde uneori ca o otravă concentrată toată seria umilinţelor îndurate şi nu troznesc în voi toate dorinţele de răz­ bunare, acumulate în sute de ani?
(more…)

Revista “Vremea”, Crăciun, 1940 – Destinul României (ciclu istoric ilustrat). Pentru vizualizare optimă, apăsați pe imagine.

(more…)

Revista “Carpații”, Madrid. Anul XXVII, Nr. 45, Iulie-Septembrie 1984

Trăim o epocă de profundă depresiune morală în care toate valorile nobile, înălţătoare, sunt  desconsiderate şi privite ca un lest al unor timpuri depășite… La tot pasul ne izbim de această mentalitate care aruncă omul pe căile descompunerei interioare. 

Cunoaştem bine acest fenomen şi nu ne-am făcut iluzii niciodată. De când e lumea au existat indivizi perverşi, laşi sau răi, precum și  curente sociale negativiste, căci nu există societate pe de-a’ntregul perfectă. Dar astăzi asistăm la o îngrozitoare generalizare a formelor cele mai abiecte şi defetiste, forme  ce ruinează societatea şi descompun insul. E ca o pecingine ce se  întinde peste tot locul şi roade în adâncime, în faţa căreia omul  de bine, omul corect, devine neputincios, o permanentă victimă.

   Neamul românesc n’a scăpat de această plagă. Atât în ţară cât şi în exil racila epocei a transformat omul-român într’o ființă fără substanţă. Mişună diaspora noastră de derbedei, de afacerişti, de megalomani, de ambiţioși. O constatăm în jurul nostru,  în modul de a se comporta, în felul de a gândi. Exilul nostru, care ar fi trebuit să fie oglinda marilor preocupări şi aspirații ale  neamului, nu-i decât trista expresie a unei mentalități de prefăcuţi și de lipsiţi de caracter. În marea lor majoritate, acești privilegiaţi ai Occidentului, scăpaţi din ghiarele regimului comunist, se zbuciumă între lașitate şi oportunism.    

Trist exil în care cei din ţară şi-au pus atâtea speranţe!  

Dosare secrete

♦ Documente transcrise în original… 

Fila 22: Mandat de arestare nr. 480/1936 pe numele lui Alexandru Cantacuzino, acuzat că ar organiza o echipă pt a atenta la viata Lupeascăi.

PROCES VERBAL

Astăzi 19 Aprilie 1936
Congresul Asociatiei „Generatia Miscării Studentesti” întrunit la Bucuresti, înregistrează informatia pe care a primit-o privitoare la pregătirea unei noi actiuni de distrugere a miscării nationale prin arestarea lui Corneliu Zelea Codreanu, chiar prin asasinarea lui, si prin disolvarea organizatiei „Totul pentru Tară”. Aceasta însemnează că jidovimea, masoneria si uneltele lor, vor să repete, sub o formă încă si mai gravă, atacul din iarna 1933-34 împotriva „Gărzii de Fier”, spre a dărâma si înmormânta cea mai puternică actiune nationalistă născută din opera miscării nationaliste dela 1922.

Informatia primită de către Congres, indică drept autor ai acestor criminale hotărâri nu numai iudeo-masoneria si pe politicianii ei, dar si anumite cercuri din jurul Palatului. Congresul tine să precizeze ca nu se gândeste nici o clipa să solidarizeze pe M. S. Regele cu aceste actiuni de distrugere a miscarii nationale dar este obligat a înregistra în întregime informatiile precise pe cari le detinem si care implică însăsi anumite cercuri de ale Palatului ca vinovate de initierea acestor monstruoase atacuri.

(more…)