Garda de Fier

Născută la 1 iunie 1910, în Botoşani
Tatăl – Edgar, mama – Roxana
Perioadă detenţie: 2 decembrie 1958 – 6 mai 1964
Arestată în baza a două Ordine MAI, câte 36 de luni
Centre de detenţie: Văcăreşti, Mislea, Jilava, Botoşani, Bacău, Roman, Arad, Oradea (30 octombrie 1962 – 6 mai 1964)

A fost arestată în 2 decembrie 1958, fiind reţinută în baza a două Ordine MAI pe o perioadă de 72 de luni fără a fi judecată. Odiseea sa carcerală a fost descrisă într-un volum de memorii, Prin poarta cea strâmtă, o mărturie a prinosului de suferinţe oferit de femei în lupta pentru apărarea democraţiei furate din România comunistă.
Ana Maria Marin consemnează că, în 1962, „toată puşcăria de femei de la Arad fusese mutată la Oradia … unde erau împărţite în celule mai mici”. Odată ajunse aici, ele au fost transformate într-o importantă forţă de muncă, fiind puse să realizeze cămăşi de nuiele pentru damigene. Era o muncă istovitoare pentru nişte femei care în ultimii cinci-şase ani fuseseră supuse unui regim de înfometare, cu o sănătate şubrezită de condiţiile inumane din beciurile închisorilor prin care au fost ţinute. „Nuelele trebuiau muiate, iar mâinile lor degerate nu se descurcau bine. Norma era mare; dacă nu reuşeai s-o faci, puteai fi acuzat de sabotaj. 30 de damigene învelite în nuele şi trecute la recepţie” – Ana Maria Marin, Prin poarta cea stâmtă.
Totul era cu un scop: o carte poştală. La Penitenciarul Oradea a primit Ana Maria Marin primul său pachet de la arestare şi odată cu el şi veşti despre familia sa. Deţinuta politică consemnează o schimbare importantă a regimului de detenţie: 300 grame de pâine, în loc de 70 grame, cartofi cu salată de varză, respectiv carne.
De asemenea, după încheierea programului de lucru, femeile primeau în celule cărţi, atent avizate, cu un conţinut evident de propagandă marxistă. „Li se făceau lecţii politice. O naţie întreagă învăţa să papagalicească noţiuni abstracte, pe care puţini le înţeleg, cerând în schimb dreptul de a le discuta. Li se proectau filme de propagandă. … Erau seminare … Lor li se citeau articole de scriitori talentaţi şi pocăiţi”, – Ana Maria Marin, Prin poarta cea stâmtă.
Erau deja zvonuri de eliberare, astfel că pe 6 mai 1964 şi Ana Maria Marin a părăsit închisoarea Oradea printre „ultimele loturi de deţinute politice”, cum se credea la acea vreme.

Autor: Cristina Pușcaș
Via Memoria Rezistenței

Născută la 18 septembrie 1924, în localitatea Potrău, Satu Mare
Tată – Florian, mama – Ana
Perioada de detenţie: 15/16 august 1953 – 13 august 1963
Condamnată la 10 ani în „Lotul paraşutiştilor”, fratele ei, Sabin Mare fiind ucis, iar soţul executat
Centre de detenţie: Uranus, Mislea, Miercurea Ciuc, Arad, Oradea (31 octombrie 1962 – 13 martie 1963)

Cosma Aurelia este sora unuia dintre paraşutişti împuşcat de Securitate în judeţul Făgăraş 1953, Sabin Mare, fost căpitan în armata regală, respectiv soţia lui Cosma Ioan şi el executat la Jilava.

Cosma Aurelia poveşteşte că a fost „ridicată la miezul nopţii de 15 spre 16 august” şi dusă la Securitatea din Satu Mare, apoi la Baia Mare, transferată la Ministerul de Interne, iar mai apoi la închisoarea Uranus – Bucureşti.
Cum numărul persoanelor arestate în lotul paraşutiştilor era de ordinul zecilor, judecarea lor s-a făcut în două procese. Soţul, Cosma Ioan, a fost judecat în primul lot, aşa că a fost condamnat la moarte şi executat pe 31 octombrie 1953 la Jilava. Cosma Aurelia a fost condamnată la 10 ani, urmând să-şi petreacă anii de detenţie prin Jilava, Mislea, Miercurea Ciuc, Arad, iar din 31 octombrie 1962 şi până la expirarea pedepsei, în 13 august 1963, s-a aflat la închisoarea din Oradea, care era „vestită de rea… Mâncare proastă… cămăruţe mici”.

Via Memoria Rezistenței

• Născută la 25 ianuarie 1931, din Traniş, jud. Cluj
• Tatăl – Dănilă, mama – Floare
• Perioada de detenţie: 2 februarie 1958 – 14 aprilie 1964
• Condamnată la 25 de ani pentru infracţiunea de favorizare la crimă de constituire de bande, în scop terorist, a găzduit pe fraţii Suşman
• Locuri de detenţie: Cluj, Mirecurea Ciuc.

Autor: dr. Cristina Pușcaș

După zece ani de pribegie, trădaţi, cei doi fraţi Şuşman vor fi încercuiţi în ziua de 2 februarie 1958 în satul Traniş, comuna Valea Drăganului, judeţul Cluj. Cei doi se ascundeau în şura lui Romul şi Floare Florea[1].

Casa, grajdul şi şura lui Romul Florea au fost percheziţionate de două ori, fără niciun rezultat. Cei doi soţi au fost anchetaţi mai multe ore, fără însă să divulge nimic. Dar, “în jurul orei 8,30, Florea Floare, fiind dusă în grajd şi anchetată din nou, a început să strige că nu se sperie de ameninţări. La strigătele anormale ale femeii, s-a dat ordin să se pătrundă în pod şi să se dea jos tot fânul. A început un schimb de focuri, iar pentru a-i “intimida” s-a dat foc la o căpuţă de fân ce se afla în spatele grajdului. S-a dat apoi foc la un colţ al grajdului. …grajdul a luat complet foc. În acest fel bandiţii au ars”[2].

Autenticitatea acestor informaţii este pusă la îndoială chiar de fiul familiei Florea, Gheorghe Florea, care locuieşte în comuna Tileagd, din Bihor, acolo unde s-a mutat cu părinţii, după eliberarea acestora din închisoare. Gheorghe Florea avea şase ani în acele zile de februarie. Primele amintiri din acea dimineaţă friguroasă sunt legate de tatăl său peste care un securist arunca o găleată cu apă, probabil după aplicarea unei corecţii exemplare. Tot din acele  prime ore ale zilei, Gheorghe Floare îşi aminteşte cum două cadavre carbonizate erau târâte pe o sanie. “Era înt-o vineri în luna februarie. Când m-am trezit era trecut de opt. Eu nu am ştiut de ei. Umblau cu icoane prin sat. Poiata unde au ars nu era lângă casă. Era mai jos, la un kilometru de casă. Securiştii au dat foc la o căpiţă şi au împins căpiţa în flăcări către poiată. În acea noapte, mama şi tata au dormit în casă. Nu au ştiut nimic. Dimineaţa eram înconjuraţi de o campanie de securişti. I-am văzut când i-au dus cu sania. Erau arşi“, ne-a relatat Gheorghe Florea[3]

(more…)

-Născut la 7 Decembrie 1912, în Hălmăgea, jud. Arad
-Tatăl – Alexandru, mama – Eva
-Perioada de detenţie:  21 Dec. 1948 – 31 Iulie 1964
-Condamnat la 20 de ani muncă silnică, pentru organizarea unei mişcări de rezistenţă pe valea Crişului Alb, în judeţul Arad, a executat 15 ani şi 7 luni
-Locuri de detenţie: Arad, Jilava, Timişoara,  Văcăreşti. Aiud
-Funcţionar

Gligor Cantemir va executa 15 ani şi 7 luni din cei 25 de ani de condamnare pentru înaltă trădare. Născut la data de 7 decembrie 1915 în comuna Hălmăgel, raionul Gurahonţ, judeţul Arad, este unul dintre feciorii preotului din Hălmăgel[1]. Absolvent al Şcolii Superioare de Comerţ, de profesie contabil[2], va deveni conducătorul unui grup paraşutat de Guvernul de la Viena pentru a activa în spatele frontului. În decembrie 1944 va fi paraşutat în Munţii Zărandului şi îşi va constitui un grup de rezistenţă anticomunistă care a acţionat în zona Munţilor Zărandului şi Codru Moma[3]. Gligor va lua calea codrului încă din toamna anului 1947, lui alăturându-i-se numeroşi legionari, dar şi ţărani, şi militari. Va fi capturat în noaptea de 20/21 decembrie 1948, în comuna Cil. “Cantemir a căzut datorită unei defecţiuni organizatorice şi a unei cedări. …. Cei care au deconspirat locul unde era Cantemir ascuns şi modalitatea de a ajunge la el nu au fost nişte trădători, ci doar oameni care fie nu au mai putut îndura tortura, fie nu au mai avut tăria să moară. … În luptă se şi moare. Cantemir a gândit, însă, dacă în asemenea împrejurări se poate şi gândi altfel. S-a predat fără să opună rezistenţă, în pofida faptului că împotriva lui s-a tras, pentru a nu-şi încărca conştiinţa şi, poate, şi pentru că socotea bătălia pierdută”, povesteşte Viorel Gheorghiţă, fost deţinut politic, care l-a cunoscut pe Gligor Cantemir[4]. Prin sentinţele nr. 1650 şi 1800/1949, au fost condamnaţi aproximativ 40 dintre partizani, Gligor Cantemir va primi 25 de ani muncă silnică. Timp de 15 ani şi şapte luni va cunoaşte ororile şi mizeriile din Penitenciarele de la Arad, Timişoara, Jilava şi Aiud[5], unde va fi torturat. Va fi graţiat de către Consiliul de Stat în 1964. Va părăsi cumplita celulă pe 31 iulie 1964, urmând să se stabilească la Oradea.

Autor: Cristina Pușcaș

(more…)

• Alexandru Pantea – elev
• Născut la data de 1 decembrie 1929, în Petid, judeţul Bihor
• Tatăl – Nicolae, mama – Florica
• Perioada de detenţie: 28 mai 1948 – 10 mai 1951
• Bibliotecar al Frăţiilor de Cruce de la Liceul „Samuil Vulcan” din Beiuş
• Condamnat la trei ani, execută doi ani şi cinci luni
• Centre de detenţie: Penitenciarul Oradea, Cluj, Aiud, Târgşor, Gherla

Autor: Cristina Pușcaș

• Pantea Alexandru (sus), elev la Liceul „Samuil Vulcan” din Beiuş, bibliotecar al grupului FDC din zonă, mărturişeste că cele mai grele momente, din cei doi ani şi cinci luni de detenţie, au fost cele de la Gherla.  „Un moment dificil a fost când colegul de  lângă  tine, student, cu care ai discutat cu o oră înainte îţi striga: ,,mă banditule!”… Torturile la care am fost supus: obligaţia de a sta într-o anumită poziţie,  cu  picioarele întinse şi cu mâinile pe lângă corp spre picioare, cu privirea fixă  la vârful picioarelor; am fost bătut cu picioarele de la priciuri şi cu cearceaful alergând prin  camera  99”, mărturişeşte Pantea Alexandru.

(more…)

Mircea Tulvan – student

 Născut la 26 septembrie 1926, în Săliştea de Vaşcău, jud. Bihor

Tatăl – Vasile, mama – Maria

Perioada de detenţie: 8 iunie 1948 – 29 ianuarie 1953

Condamnat la 3 ani pentru că a „activat în organizaţia legionară de la Silvicultură”, după expirarea pedepsei a mai rămas închis încă un 1 an şi 8 luni

Centre de detenţie: Ministerul de Interne, Jilava, Piteşti, Gherla, Poarta Albă, Bicaz

Absolvent al Liceului „Iosif Vulcan” din Beiuş, familia reuşeşte, cu mare greutate să-l trimită la Bucureşti unde se va înscrie, în anul 1946, la Facultatea de Silvicultură. În jurul orei 2.00, a zilei de 10 iunie 1948, este arestat şi condamnat la trei ani pentru că ar fi făcut parte dintr-o „unitate subversivă”.  În sarcina lui Tulvan Mircea, de 23 de ani,  se reţine, conform Sentinţei nr. 247 din 18 februarie 1949 emisă în Dosarul 233/1949 de către Tribunalul Militar Bucureşti secţia a II-a, faptul că de a fi activat într-o organizaţie legionară. „Această unitate subversivă activa în cadrul Facultăţii de Silvicultură din Bucureşti şi era condusă de Tonea S. Ion, fost legionar, participant la rebeliunea din 1941 şi care în 1945 şi-a reluat activitatea, primind însărcinarea de „şef” al întregului grup care se formase şi conspira la Silvicultură. Organizarea prevedea schematic „cuiburi” de militanţi corespunzători anilor de studiu, comandate de câte un „şef” de an, toţi subordonaţi comandantului de cuib pe facultate. Activitatea grupului subversiv se concretiza în şedinţe care se ţineau periodic în diferite locuri – cămin, pădurea Băneasa, pe marginea lacului Herăstrău. În mod conspirativ, inculpaţii, pentru îndeplinirea scopului urmărit în organizaţie, aveau misiuni diferite. Fiecare activist avea îndatorirea de a recruta cât mai multe elemente pentru a se asigura cadrele, iar pentru formarea acestora în scopul urmărit, pe lângă şedinţe, consfătuiri, acuzaţii, se antrenează în marşuri şi alte exerciţii cu caracter militar”, potrivit Sentinţei. Tulvan Mircea ar fi activat în această organizaţie subversivă, a luat parte la şedinţe, a plătit cotizaţii, a donat pentru ajutorul legionar, executând marşuri şi alte exerciţii.

(more…)

Una din laturile fundamentale de cunoaștere a Mișcării Legionare, o reprezintă tezaurul scris.
Încă dela începuturile ei, Legiunea a revoluționat și creat un suflu național de înnoire și înalțare a culturii pe treapta cea mai de sus a spiritualității românești.
Scrisul legionar reprezintă o autenticitate națională și el trebuie cunoscut, cercetat și aprofundat încă dela originile lui. El a apărut într’un moment în care forțele tenebroase din afară și ideile lor negativiste erau cultivate cu asiduitate în țară, el înțelegând să facă din autohtonism nu un simplu postulat teoretic, ci o fenomenologie în primatul spiritului autohton, baza autenticității noastre naționale.
Prin el s’a mistruit fundamentul solid al regăsirii spirituale naționale care, avea să dea la iveală în scurt timp opere de cea mai mare valoare în cultura română și nume dintre cele mai ilustre.
Naționalismul cultivat de toate aceste energii luptătoare prin scris, punea astfel bazele unei fecunde perioade în viața culturală a Neamului și, prin autenticitatea sa, de împlinire vizionară a destinului românesc.
Autenticitatea, originalitatea în scris, fără interferențe și aplicații din cultura străină, fără copieri și adaptări de circumstanță din curente străine, fără substituiri care să cadreze numai la suprafață (ca o excrescență fortuită și nenaturală), – nu și în esență – cu realitatea românească, au fost bazele adevărate ale dezvoltarii și primenirii culturii noastre naționale, conștiință omogenă de identitate și manifestare românească.
Acest moment de naturalețe manifestă-românească, avea să dea la iveală cel mai puternic curent literar cunoscut în literatura română numit „gândirist” și, atașat lui, pe aceleași baze, un alt curent numit „iconarist”, ambele suplimentându-se reciproc și formând un tot unitar autentic și dominant.
(more…)

ELENA BAGDAD

La 22 Septembrie 1939 Elena Bagdad, grav bolnavă în sanatoriul TBC Bârnova, suferindă de opt luni, fu smulsă din patul de suferinţă şi dusă pe şoseaua Bârnova – Iaşi şi executată. Ajunsă în acel loc, îngenunche şi ridică o rugăciune către Dumnezeu. I se dădu ordin să se întoarcă cu spatele.

– De ce? întrebă ea.

– Ca să vă executăm.

Atunci toată se revoltă.

– Cum credeţi că unei legionare îi este frică de moarte? Să mă împuşcaţi din faţă, drept în inimă. Trageţi şi să nu vă tremure mâna.

Dar mâna jandarmului a tremurat. Cinci gloanţe nu o doborîră.

– Ce Dumnezeu, nu sunteţi în stare să trageţi? Vreţi să vă arăt eu cum se trage?

Plutonierul S., o brută care îi făcuse multe necazuri, luă arma şi o ucide cu trei gloanţe, stingând în pieptul ei strigătul: „Trăiască Legiunea şi Căpitanul!”.

Ucisă mişeleşte, fu lăsată să moară pe şosea. Un pădurar o găseşte odihnindu-şi capul pe un braţ. La vederea fecioarei adormită în Domnul, se închină şi fugi. Fu îngropată noaptea, ghemuită, mai mult în picioare, la locul zis „Lotul Dumbrava”. În timpul nopţii câinii scurmară ţărâna. Dimineaţa ţăranii puseră pământ deasupra, ca să-i acopere creştetul capului. Bolnavii de la sanatoriu au numit-o „Sfânta Domnişoară prigonită”.

(Aristide Lefa – mărturie publicată în ziarul “Buna Vestire”, Septembrie 1940)