Garda de Fier

Revista “DREAPTA”

„Porunca Vremii“, Nr. 324, 10 Februarie 1936
EFTIMIE HORESCU

Domaşnea, din granita Banatului, plânge, şi cu ea toti „grănicerii”… A murit un copil bun, chinuit de gânduri si de boală. A murit departe de satul lui natal, dar sufletul lui se ridică din provincia lui Aurel Popovici, spunând lumii: am voit! Prieten din copilărie şi coleg de liceu, apoi prieten de grănicereşti năzuinti, ştim ce a voit: să-şi dăruiască gândul şi să vadă o Românie dreaptă.
Condeiul lui, punct de întretăiere între chemările idealului şi între atâtea realităti meschine, arăta frumos ceea ce trebuie, cu acea bogătie de lumină pe care a cules-o din comoara lui Eminescu, din masivitatea lui Aurel Popovici şi de la săgetile peste adânc ale acelei inteligente autentice care este Nae Ionescu.
La Bucureşti era o uzină în miniatură, în care uruiau toate frământările: de la necunoscutele manuscrise de roman (poate i le va publica cineva!), de la discutii fecunde cu toti “ortacii” lui cei buni, până la „Dreapta” pentru care-i sclipeau ochii de bucurie când o vedea gata tipărită, după zile întregi de agitatie. Îi plãcea să scrie la tipografie, în zgomotul maşinilor, la masa „corectorului”, unde scotocea migãlos toate punerile la punct ale “gazetei lui”.
Într’adevãr, “Dreapta”, oficiosul Centrului Studentesc Bucuresti, prin competenta şi îndemânarea lui Horescu, a fost o gazetă fără egal până atunci în lumea civilor academici. Dar gândul lui cel mai scump era: tăranul. De la tarã şi el, a avut darul de a pătrunde toate tainele sufletului de plugar. Ca problemă centrală pentru aspiratiile curate ale celor legati de brazdă îşi pusese preocuparea temeinică asupra culturii satului, sub perspectiva traditionalismului ortodox. Avea în privinta aceasta elaborări de cugetare, izvorâte din cea mai competentă întelegere si pătrundere pânã în inima lucrurilor. Este posibil ca cineva să cunoască sau să adune toate însemnările lui, care vor da un cheag de studii dintre cele mai serioase si profunde asupra realitătilor româneşti. Abia atunci va şti toată lumea că tânărul care a fost atins de îngerul mortii înainte de a fi putut da singur tot scrisul pentru care a trăit, va rămâne cu sigurantă o mare figură scriitoricească în cultura de viitor a tării noastre.
Eftimie Horescu, deşi a fugit dintre noi atât de discret, a fost cineva.
Dumnezeu să-l odihnească în pace, iar pe îndureratii lui părinti şi frati să-i mângâie pentru pierderea prematură a celui ce le făcea numai „fală”.
Preot Ilie Imbrescu
„Porunca Vremii“, Nr. 324, 10 Februarie 1936

OLIMPIA ZEANA

Olimpia Zeana

Încă un mugur al tineretii românesti!
Credeam că după Eftimie Horescu, care a înghetat cu surâs trist, voi fi ferit de trista ocazie a scrisului despre cei luati pe brate de îngeri…
Este o luptă în vreme care, dacă pe cei robusti îi rãpune numai prin glont – Virgil Teodorescu, Sterie Ciumetti etc. – pe cei mai firavi îi ofileste ca pe niste flori curate. Această fiicã a Macedoniei românesti, din Verghia, a fost pândită de coasa mortii în laboratoarele Facultătii de Farmacie din Bucuresti, de unde a scos-o dintre colegii de anul IV, ca să-i curme suflarea la 21 ani de viată verde si avânt.
S’a integrat atât de frumos în acea eroicã ascultare si lepădare de sine pe care Ortodoxia – în această vreme – o realizează, pentru Hristos, numai în lumea celor opriti a ridica biserici lui Dumnezeu.
Fiecare legionară vrea să fie numai „fiică a Preacuratei Maria” si să omoare în sine pornirile de „fiicã a Evei”. Si Olimpia Zeana s’a distins printre cele mai aproape de cununa virtutii. De aceea camarazii ei o respectau, camaradele o iubeau, iar conducătorii o dădeau exemplu tuturor.
A suferit ca să moară si a murit ca să învingă! Cei care o petrec azi la groapă se roagă pentru ea, căci le este întãrire. Dar lumea, lumea asta de afară nu întelege ce grăunte de înviere si-a îngropat, plângând, România vie si curatã, lângă atâtia altii…
Preot Ilie I. Imbrescu
“Porunca Vremii“, Nr. 328, 15 Februarie 1936