Revista “Glasul Strămoşesc”, Sibiu. Anul VI, Nr. 1, 8 Nov. 1940.
“Să rup din mine bucuriile pământeşti… şi în orice clipă să fiu gata de moarte”…
La Predeal, în ziua reîntoarcerii în pământul strămoşesc a martirilor dela Vaslui, n’a vorbit nimeni şi s’a cântat puţin. Au cântat doar preoţii prohodul iar legionarii: “Cântecul legionarilor căzuţi” şi “Drapelul sus”. Ne-au sfâşiat inima bocetele mamelor istovite, însoţite de dangătul înfiorător al clopotelor şi urletul sinistru al sirenei. Si dacă n’a vorbit nimeni dintre cei vii, au vorbit mult, mult de tot, crucile verzi.
Au vorbit crucile verzi strămoşilor, lui Ionel Moţa, Vasile Marin, Căpitanului şi tuturor celor căzuţi “pentru lupta sa cea dreaptă”, nouă celor de faţă şi de pe întreg cuprinsul românesc, precum şi întregii viitorimi.
Le-au spus strămoşilor că cei pe care-i străjuiesc ele le-au ascultat, le-au înteles şi le-au urmat glasul. I-au spus lui Horia, lui Cloşca, lui Crişan, lui Tudor Vladimirescu, lui Avram Iancu şi tuturor marilor noştri nebuni pentru Neam şi Lege, care şi-au semănat sângele pentru o biruinţă pe care nu nădăjduiau s’o trăiască, dar pe care o vedem profilându-se măret în zarea îndepărtată a viitorului, că sfânta lor nebunie n’a murit, că legionarii le-au purtat torţele biruitoare prin cele mai groaznice întunecimi de răutate, de ură, de trădare, de cruzime, de bestialitate satanică. Simţeam şi parcă vedeam cum se liniştea somnul strămoşilor, în pământul frământat cu atâta sânge, mândri de crucile verzi.
(more…)