Garda de Fier

Maria Cristescu: PREZENT!

Ziarul “Buna Vestire”, Bucuresti. Anul II, Nr. 270, Duminică 23 Ianuarie 1938, pag. 4

A murit ca sa ne învete pentru ce trebue sa traim. In cei sasesprezece ani – ai ei – a tainuit atâta dor de lumina, adânca întelegere si dragoste de tot. Ceiace da sens vietii unui om, chiar si când se strecoara sub valul celei mai delicate discretii! Un suflet abia înflorit, primea îndemnul dela Bunul Dumnezeu ca sa îsi scrie gândurile despre El, despre Căpitan si despre Neam, într’un caet, pe care l-a tinut ascuns, pâna când i l-a dat în vileag… moartea.
“Ce mort glasuieste?” – a fost încheierea unei însemnari a zilei, în care a cuprins, cutremurator, spovedania vizionara a unui final care a mistuit-o în luciditatea-i prematura.
A mai însemnat – “ca sa nu se uite” – ziua de 13 Ianuarie, pe fila cu data de 13 Ianuarie 1937. Peste un an, moare chiar în aceiasi zi, în care fusese pecetluit martiriul lui Mota si Marin si este îngropata a treia zi.
De aceea, a fost zguduit întreg orasul Craiova, când i-a fost dat sa vada cea mai frumoasa si grandioasa înmormântare, în ziua de 15 Ianuarie 1938. Murise eleva Maria Cristescu din clasa VI-a secundara.
Cine era? – O premianta, o fata frumoasa si cuminte, pentru îndureratul ei tata, scriitorul Traian Cristescu, care i-a dat o crestere aleasa; pentru profesoarele, colegele si cunoscutii ei. Un mugur de geniu legionar, invitat de vreme în sânul Ingerilor, pentru “însemnarile” ei.
A reaparut în rugaciune, frumos, cerand sa-i dea Dumnezeu “sfârsit crestinesc”. Caci stia si cuvântul si tâlcul pe care-l auzea la sfintele slujbe bisericesti unde era nelipsita si atentă. A rapus-o boala si parerea de rau. Dar, chipul ei de mireasa în sicriu, a trecut surazând pe sub arcadele de flori, ridicate de bratele camaradelor. Iar sufletul ei, strabatea vazduhul, strapuns de tipatul sfâsietor al trâmbitelor fanfarei care intona marsul celor plecati si cântecele tineretii regretate.
Pentru acest ultim salut, ca si pentru dragostea de tot ce i-a fost scump – viata, parinti, profesoare, camarade si colege – Maria Cristescu a lasat în dar “testamentul” înfloririi ei întelepte, cuprins în “caetul” pe care i-l va publica la timp, cetatuia din care a facut parte.
Asa pare a fi taina vremii noastre, înteleasa si tâlcuita atât de duios de sufletul ei, luminat de cel al Martirilor Legiunii: tineretea jertfita, lasa mosteniri fara asemuire, prin “Testamente” spirituale, într’o tara primejduita de atâtea alte mosteniri care îi umbresc numele si-i darama cele mai îndreptatite asteptari.
Un necunoscul copilei, care a plecat necunoscuta, vazând, la înmormântarea ei, cum se înalta neprihanirea la cer, ca sa mijloceasca celor ramasi apropierea de folosinta cea buna, înseamna aceste recunoscatoare marturisiri despre binecuvântatul suflet al camaradei care a plecat la Dumnezeu.

Pr. Im.

“M’ai învătat, durere, ce e să ai o tară”. (A. Vlahută)

Cămin rămas departe, în zarea potopită
De flăcările unui vijelios blestem,
Cămin rămas departe, în tara cotropită,
Ce drag ne esti acuma, când nu te mai avem!

Răsai în alb sub dealul pe care cresc podgorii,
Pe lângă tine, drumuri aleargă’n sus si vin
Si-aduc cu ele, seara, din tarini muncitorii,
Când fumegi rotocoale spre ceruri, cald cămin.

Si tu le’nfăsuri truda cea zilnică’n velinte,
Ce par multicolore făsii de curcubeu,
Si-i culci în mângâierea străvechilor credinte,
Prin care stau de vorbă, si’n vis, cu Dumnezeu.

…Si’n seri, când focul vetrii cu volburile rosii
Se mistuia în jocuri de umbre pe păreti,
Cu’nfiorări de taină te’nsufleteau strămosii,
Din giulgiuri de legendă străluminând măreti.

Urca din fund de vremuri cărunta lor povată
Si ne-arăta cu mâna spre negresitul drum,
Pe unde vechi troite credinta lor ne’nvată
Si reci fântâni de piatră spun mila lor si-acum.

Azi, poate, pustiirea furtunilor barbare
A spulberat cenusa din sfărâmatul vas,
Cămin rămas departe; dar sufletul, pe care
Sorbitu-l-am din tine, acelas a rămas.

Si covârsind eroic durerea’ntregii natii,
Când se va’ntoarce iarăsi biruitor si viu
Ca Dumnezeu în clipa întâiei Lui creatii,
O tară de lumină crea-va din pustiu.

N. Crainic

     Revista Scriitorilor Români, Nr. 18, Munchen, 1981

“Vechea biserică, sus pe deal…”

“Da’ vin odată Americanii ăia, Doamnă Sofico? Doar am cărat cu spinarea atâtia saci cu grâu de-al lor pentru Rusi, când eram prizonier in Siberia. Să facă acum ceva si pentru noi!”
Nică a lui Gheorghe Bătrânul vorbea rar si fără să participe la ceea ce zicea, parcă ar fi citit ceva neinteresant, tărăgănat si cu acel accent ardelenesc, la care inima mea bătea mai repede, la care mă cuprindea întotdeauna un val de bucurie si vioiciune pe care eu in restul timpului, la Bucuresti, nu le aveam niciodată atât de intens.
Era noapte, trenul venise ca de obicei cu întârziere si toti eram obositi. “Nenea Nică” vorbea fără patimă, cu ocel scepticism atavic al țăranului care stie că viața este asa cum e ea si că viitorul, chiar dacă nu aduce neapărat ceva mai rău decât ce a fost până acum, este atât de nesigur, încât nu poti si nu merită să-ți pui speranțe de bine în el. El fusese prizonier la Rusi si cărase într’adevăr luni de zile saci cu grâu american.
Nenea Nică ne lucra pământul “în parte” de ani si ani de zile si eu eram tot timpul la el în curte si – mai ales spre nemulțumirea bunicii si a mamei – nu scăpam aproape nici o ocazie să merg cu el la câmp, unde – mai în joacă, mai în serios – participam la tot ce lucrau țăranii, cel mai mult plăcându-mi strânsul fânului.
– “Nu mai stiu nimic, Nică. In Bucuresti stii că nu se aude bine, că îi bruiază tot timpul. Voi aici or trebui să stiți mai mult, că puteți asculta cât de cât radioul.
– No ia, Doamnă, ce zic la radio Americanii stiu eu, da’ ce mai zice lumea la Bucuresti?
– Lumea nu mai zice nimica, Nică, la oameni le e frică si de umbra lor, noroc că mama l-a învațat pe Nicusor să aibă grijă ce vorbeste la scoală si pe stradă, ca altfel ar trebui să ne fie frică si de el”. (more…)

Calendarul “AMERICA”, 1950

Sub ochii nostri se desfăsoară cea mai cumplită dramă.
Cârmuitorii străini de legea si de Neamul Românesc, s’au întronat cu forta în scaunul de conducere si dela adăpostul baionetelor moscovite complectează opera de sugrumare a unui popor care timp de secole s’a luptat cu barbarii asiatici si hoardele semilunei, îndeplinindu-si cea mai nobilă misiune în istorie:
Sentinelă crestină la poarta Europei.
De data aceasta însă valul păgânismului e mai mare ca oricând si amenintă si înnece pe toti deopotrivă.
Având de luptat cu criminali feroci care întrebuintează metode de tortură moderne, rezistenta Neamului e pusă la grea încercare.
Cu inima strânsă de durere ne întrebăm: Cât vor putea oare suferi jugul fratii Români de dincolo?
Azi TARA E IN MUNTI. Tăranii, cărturari, preoti, femei, copii, îsi găsesc adăpost de urgia comunistă in văgăunele muntilor purtând cu ei o singură rugăminte:
Ajutati-ne să ne recâstigăm libertatea.
Nu ne lăsati sclavii comunismului căci mâine, aceeasi comunisti vor veni să vă sugrume si pe voi.
Nu priviti nepăsători la suferintele noastre! Pregătiti-vă, fiti gata să înfruntati dusmanul care, după ce ne va zdrobi aci va sări cu o putere de sarpe si mai mare ca să înghită si iubita voastră Tară Adoptivă.
Apărati-vă libertatea voastră prin a ne da nouă libertatea! 
Nu uitati:
Robia vine dela Răsărit.

GÂNDURI LA CAPĂT DE DRUM

 16 aprilie 2006

P R E Z E N T !

Când am intrat în Lupta Anticomunistă, cu 60 de ani în urmă, nu ne-a trecut niciodată prin minte ca după alungarea comunismului să punem drept condiţie să conducem cei care am luptat.

Unii chiar au scris acest lucru în testamentul lor. Astfel, cei doi colonei şefi de garnizoană în Cluj şi Târgu-Mureş au scris aşa: “dacă nu vom birui, ne vom asuma riscul acţiunii noastre fără să băgăm vină cuiva; dacă vom birui, îndată după victorie, ne vom retrage şi vom lăsa poporului român să-şi aleagă calea şi conducătorii”.
Acelaşi lucru l-a scris şi maiorul Dabija şi alţii. Aceasta a fost o constantă a Luptei Anticomuniste. Nu pentru putere ne-am luptat, ci pentru libertatea şi demnitatea poporului român. Din păcate, nici măcar 10% din cei care am pornit lupta nu au trăit să vadă căderea comunismului. Aceeaşi atitudine au avut-o şi cei care au suferit în închisoare. Nici ei nu au so-cotit un drept al lor de a conduce ţara după ce vor ieşi din închisoare, ci aveau credinţa că poporul român eliberat va şti să îşi creeze noul drum.
(more…)