Garda de Fier

Ies morții…
Sub bolta cu clopot a porții,
Sunt zece la număr
Și, umăr de umăr,
Se duc, câte doi, în coșciuge,
Fără mumă, fără popă, fără cruce.
Se duc împreună
Pe’ngheț și pe lună.

Din condică zece s’au șters,
Vărsați în univers,
Cu brațele puse domol
Pe pântecul gol.

Flămânzi, ei nu știu de foame
Și, țepeni, uitat-au de ger.
Răni vinete, semne infame,
Vor fi vindecate la cer.

Portarul în drum i-a oprit
Și-i numără’n boltă cu bățul.
Mort pare și calu’nlemnit
Și omul ce mânuie hățul.

Drum bun ! către groapa comună.
Țărâna vă fie mai bună
Ca domnii ce v’au osândit,
Ca preoții ce nu v’au citit.

Și băgați
De seamă, să nu vă încurcați.
Căci mâine seară, poate chiar diseară,
Pe la aprinsul stelelor de ceară,
Mai treceți odată
La judecată.

Tudor ARGHEZI

Ne vom întoarce într’o zi,
Ne vom întoarce neapărat.
Vor fi apusuri aurii,
Cum au mai fost când am plecat.

Ne vom întoarce neapărat,
Cum apele se’ntorc din nori
Sau cum se’ntoarce, tremurat,
Pierdutul cântec, pe viori.

Ne vom întoarce într’o zi…
Și cei de azi cu pașii grei
Nu ne-or vedea, nu ne-or simți
Cum vom pătrunde’ncet în ei.

Ne vom întoarce ca un fum,
Ușori, ținându-ne de mâni,
Toți cei de ieri în cei de-acum,
Cum trec fântânile’n fântâni.

Cei vechi ne-om strecura, tiptil,
În toate dragostele noi
Și’n cântecul pe care și-l
Vor spune alții, după noi.

În zâmbetul ce va miji
Și’n orice geamăt viitor,
Tot noi vom sta, tot noi vom fi,
Ca o sămânță’n taina lor.

Noi, cei pierduți, re’ntorși din zări,
Cu vechiul nostru duh fecund,
Ne’napoiem și’n disperări,
Și’n răni ce’n piepturi se ascund.

Și’n lacrimi ori în mângâieri,
Tot noi vom curge, zi de zi,
În tot ce mâine, ca și ieri,
Va sângera sau va iubi.