Garda de Fier

Isus veni si’n casa mea’ntr’o seară:
– Era’ntr’un tainic si suav apus…
Si-am stat în casă singur cu Isus…
Si-afară era blonda primăvară.

Atunci mi-a spus cu vocea lui cea clară
Că oamenii sunt buni, desi l-au dus
Să-l bată’n cuie pe Golgota sus,
Fiind-că i-a iubit din cale-afară.

Si mi-a mai spus că poate fi iertat
Chiar Iuda ce-l vându c’un sărutat,
Ca să-si sporească cu treizeci, arginții.

Apoi, plecând, din prag mi-a spus că:
Comoara sufletului ca si-a minții
E să iubesti pentru-a putea ierta.
Mihail CODREANU

♦♦♦ ♦♦♦ ♦♦♦ ♦♦♦ ◊◊◊ ◊◊◊ ◊◊◊ ◊◊◊ ♦♦♦ ♦♦♦ ♦♦♦ ♦♦♦

Iisus murea pe cruce. Sub arsița grozavã
Pălea curata-i frunte ce-o sângerase spinii
Pe stâncile Golgotei tot cerul Palestinii
Părea că varsă lavă.

Si chiar în clipa morții hulirã cărturarii
Cu fierea oțelită îl adăpau străjerii…
Râdea cu hohot gloata cu spasmele durerii
Si-l ocărau tâlharii.

Zdrobită, la picioare-I zăcea plângând Maria
Si-adânc zbucnea blestemul din inima-i de mamă
Alături Magdalena, în lunga ei maramă,
Țipa văzând urgia.

Departe ucenicii priveau fără putere…
N’aveau decât să fugă în lumea cea pribeagă
Cu el se năruise nadejdea lor întreagă
Si fără mângâiere.

Târziu, porni mulțimea în pâlcuri spre cetate
Pe drumurile’nguste cu lespezi pardosite
Trecură fariseii cu fețele smerite
Si bărbile-argintate.

Măslini fără de frunze dormeau mocnind pe coaste
În vale, ca’ntr’o pâclã, dormea Ierusalimul,
Pe cruce somnul morții dormea de-acum sublimul
Iisus, vegheat de oaste.

Vasile VOICULESCU

♦♦♦ ♦♦♦ ♦♦♦ ◊◊◊ ◊◊◊ ◊◊◊ ◊◊◊ ♦♦♦ ♦♦♦ ♦♦♦

Citeşte în continuare →

S’a stins uitat de toţi pe undeva
L-a plâns doar maica tristă şi bolnavă,
A’ngenunchiat uscată ‘n rugi de slavă,
Lângă-un coşciug uitat de toţi, cândva…

Groparii blestemat-au sărăcia
Şi preoţii o rugă’n sec au spus,
De sus o lacrimă a jucat străpuns
Şi-a ‘ndoliat, cernită, liturghia. . .

Mai multe săptămâni s’au scurs în şir
Şi doinele-au venit să cânte soare,
Copiii au ieşit în sărbătoare
Să ‘nsăileze flori în cimitir . . .

Uitat de lume şi de tinereţea lor,
Pe lespezi nici o floare, nici un semn,
Nici chiar inscripţie pe cruci de lemn
Să aibe-o mângâiere, călător…
C. PÂRLEA

“Să faci Căpitane o Țară, ca soarele sfânt de pe Cer!” – Ion I. Moța

         (eroilor Ion Moța şi Vasile Marin)
Îi văd pornind, doi vulturi, de pe creste,
Cu ochi de jar şi zborul de furtuni,
Spre țara unde iadul dă de veste
Că zvârle ‘n cer aprinsele-i genuni…

Din larg de veacuri, jertfa crucii este
Plătită doar de cei viteji şi buni…
Dar moartea lor preface-se’n poveste
Şi ei în stâlpi de flăcări…, în străbuni…

Şi încă două glasuri vor răzbate
Pământul nostru ‘n vremi învolburate…
Nu mai cădeți cu ochii în marame

Şi nu-i mai aşteptați cu-atâta dor
Şi, cât veți fi, voi nu-i mai plângeți, mame…
Ei sunt de-acum ai noştri-ai tuturor…
                            (1937)

Citeşte în continuare →

Aromânii din Dobrogea au scris o pagină eroică, dar sângeroasă, prin mişcarea de rezistenţă pe care au iniţiat-o şi au dus-o împotriva bolşevizării României. Cei care nu au fost ucişi pe loc au sfârşit în temniţele comuniste şi în coloniile Canalului Dunăre-Marea Neagră.

Nicolae Fudulea în momentul predării Arhiva CNSAS

După instaurarea regimului comunist în România, prin armistiţiul încheiat la 12 septembrie 1944, la Moscova, între România şi Puterile Aliate (Uniunea Sovietică, Statele Unite ale Americii şi Regatul Unit al Marii Britanii), care a permis ocuparea ţării de către Armata Roşie, în toată ţara s-au organizat mişcări de rezistenţă anticomunistă, care aveau ca scop pregătirea României pentru un eventual război între democraţiile occidentale şi URSS.

În teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră, grupările anticomuniste erau conduse de Nicolae şi Dumitru Fudulea, în nordul Dobrogei, şi de Gogu Puiu, în sud. Lor li s-au adăugat Nicolae Ciolacu, care a condus mişcarea din centrul regiunii.
Citeşte în continuare →

Anul Vechi, proptit de-o rază
Sus pe cerul înstelat,
Parcă nimeni să nu-l vază,
Sta trist şi îngândurat:

– Toată lumea, văd, petrece
Ca să ies din calendar
Şi să plec în noaptea rece
Alungat cu foc şi-amar…

În jur, stele lucitoare
Mici şi mari, sclipind cunună,
Într’o parte, Luna mare
Mai că vrea ceva să-i spună:

– S’a dus anu’ – zice Luna,
Cu un zâmbet scris pe față,
– Ce faci Anule acuma
Şi ce gânduri te agață?
Citeşte în continuare →

   Clopotele vestesc pogorîre dintru cele de sus.
   Pe Iisus, cel în vecie mântuitor lumii, luminile îl poartă peste țările noastre de împărați şi ciobani.
   Îl primim în inimă, îngenunchiați în pulberea de aur a evlaviei.

SĂRBĂTORI FERICITE ! Foto © terradesign.ro

   O lume veche se pregăteşte de’nserare.
   Stele Crăciunului vestesc Răsărit plin.
   Ieslele odihnitoare de Mântuitor cuprind nădejdea lui Simeon.
   Uneori, oamenii au uitat semnele Cerului, dar până la sfârşit, lumina cea adevărată a biruit întotdeauna, alungând în peşteri damnate şerpii urii şi-ai păgâniei.
   Țările româneşti se deschid mântuirii.
   Iisus e printre noi!
   Codrii ardeleni, de vânjos gorun domnesc, plaiurile arboroşene, cu dulci coline colindătoare în frunzişul fagilor împrejmuitori de Putne, Dragomirne şi Sucevițe, Banatul cântecelor, Basarabia grâielor ca mătasa îngălbenită la soare, a hambarelor de belşug, Moldova – şi şesurile dunărene – toate acestea îs sub semn astăzi.
    Iisus e printre noi!
   Da, am îngenunchiat, şi inima ni-i deschisă pentru lumina cea mare.
Citeşte în continuare →