Garda de Fier

Câtă jale-i pe pământ
–Nu e jale ca la noi,
Unde plânge-o țară ‘ntreagă
După scumpii săi eroi.

Tot ce-i sfânt în astă țară
Azi se zbuciumă cumplit,
Îmbrăcând haina cernită,
Căci i-e sufletul zdrobit.

Plâng azi clopotele toate,
Ca s ‘aducă sfânt prinos,
Pentru cei căzuți cu cinste
În credința lui Hristos.

Prapori mulți astăzi se’nchină
Prin morminți pe la răscruci,
Pentru jertfa cea adusă
Ca prinos al sfântei cruci.

Preamăriți fie eroii
Ce dorm azi sub lespezi reci,
Veşnic îi va plânge țara
Şi-i va preamări în veci.

I. Stanca

Din antologia de versuri legionare “DE ICI, DE COLO…” (vol. II). Ed. “Libertatea”, Jacksonville, 2018.

Freamătul de frunză
Şopteşte duios:
– Dintre noi plecat’a
Moța ‘ntru Hristos…

Florile ascultă
Ce le spune-un crin:
-Ştiți voi surioare,
C’a murit Marin?

Triste-şi pleacă capul
Toate spre pământ, –
Suspinul ia locul
Vechiului lor cânt.

Dar nu mult mai plâns’am,
Căci sosi în zbor
Îngeraş din ceruri
Şi le zise lor:

“Nu vă pierdeți firea
În plâns şi oftat,
Ei o mare pildă
Lumii ‘ntregi au dat!

Ci chiar preamăriți-i
Şi-i cântați duios,
Că frumos muriră
Ei, pentru Hristos”.

Olga POPESCU

Din antologia de versuri legionare “DE ICI, DE COLO…” (Vol. II). Ed. “Libertatea”, Jacksonville, 2018.

Tu Moța, spadă vie şi limpede vioară
În care-şi plânge toată durerea un popor,
Mai pură ți-e ființa ca apa de izvor,
Ca lacrima picată din ochii de fecioară.

Tu sunet ce alină şi fulger ce’nfioară,
Cu viața luminată de cer ca un pridvor,
Ne-ai învățat că numai acele crezuri mor,
Acele pentru care nu-i nimenea să moară!

Pe creştetul pe care l-ai logodit cu chinul
O aripă de înger şi-a scuturat seninul,
Pe fruntea ta destinul svârlise într’o toană,

Lumină depe chipul lui Dumnezeu de sus,
Şi te-a trimis în lume să mori pentru Isus
Semeț ca un arhanghel, curat ca o icoană.

Ianuarie 1937
G. URSU

Din antologia de versuri legionare “DE ICI, DE COLO…” (vol. III). Ed. “Libertatea”, Jacksonville, 2018.

“Larg la inimă şi darnic, profesorul a crescut în jurul său nenumărați discipoli, pe care i-a introdus în tainele cinstei şi omeniei, oțelind luptători de mare folos biruinței legionare.”

     Ziariştii grupați în jurul „Cuvântului” au sărbătorit ieri, de Sfântul Nicolae, pe ctitorul acestui aşezământ de minte şi inimă românească, printr’un parastas la care au participat prietenii, colaboratorii şi cunoscuții “profesorului Mişcării Legionare”.

   Pentru tineretul aceasta care şi-a câştigat biruința cu neprețuite jertfe, Nae lonescu a fost camaradul mai bătrân, sfătuitor în toate împrejurările, pe care l-au iubit cu dragostea elevului pentru profesorul bun. Întruparea cinstei şi a omeniei, omul căruia i-au surâs toate măririle vieții, a renunțat la plăcerile tre­cătoare, dându-se cu toată ființa sa răbdării aspre, din care şi-a făcut un cult aşa cum evanghelică a fost neasemuita lui bunătate. Căci, pentru alții, pentru aproapele căzut în nenorocire, Nae Ionescu a fost ajutor în toate împrejurările. Nimeni nu a plecat din preajma sa fără o vorbă de mângâiere. Larg la inimă şi darnic, profesorul a crescut în jurul său nenumărați discipoli, pe care i-a introdus în tainele cinstei şi omeniei, oțelind luptători de mare folos biruinței legionare.

     Nae Ionescu credea în biruință cu toată puterea conştiinței lui.

     Din slova lui, biciuitoare pentru păcatele lumii acesteia, se vedea totuş dojana blândă a sufletului mare şi cu toate că o țară întreagă îl copleşise cu o dragoste imensă, Nae lonescu a pălmuit mândria cu toată puterea cuvântului său.

     În sbuciumata istorie a Mişcării Legionare, profesorul Nae Ionescu a fost doctrinarul sobru, care a suferit impilările şi necuviințele tuturor celor mici de suflet. Alături de Căpitan şi de toți mucenicii Biruinței, profesorul Nae lonescu a pus piatra de temelie la clădirea României Legionare.

“Gazeta Transilvaniei”, Brasov. Anul 103, Nr. 102 (serie nouă), 7 Decembrie 1940

Medalion emis de Monetăria Națională (MN) în folosul “Ajutorului Legionar” (1940)

În anii copilăriei noastre, iarna era povestea cu moşul de zăpadă, cu iureşul de săniuțe şi clinchet de clopoței la telegari înaripați. Era nădejdea răcoroasă după o vară de toropeală, era belşugul unui Crăciun, cu colind răsplătit boereşte, cu revărsări de bucurie nestăpânită şi vise presărate cu fulgi de argint la căldura molcomă a căminului.
 Iarna copilăriei noastre a trecut fără grija zilei de mâine, căci fiecare dintre noi, dela cel mai bogat până la cel mai sărac, găsea la masă un codru de pâne pentru potolirea foamei şi un aşternut cald pentru odihnă.

Iarna aceasta care-şi arată colții, fugăreşte visele şi aşterne peste suflete plumbul unor copleşitoare tristeți.

Puterea unui destin crud a smuls din rosturile lor sute de mii de ființe nevinovate, cari îşi poartă amarul vieții aşteptând ajutorul frățesc. Desbrăcați şi flămânzi, în pragul acestei ierni mai duşmănoasă decât toate iernile vieții noastre, ei cer pâne şi căldură.

Din cei care şi-au părăsit căminurile, mulți nu şi-au putut afla încă rosturi, din pricina lipsei de lucru deoparte, iar de altă parte din cauza lipsei de înțelegere a multora dintre cei ce au, pot da şi nu dau. (more…)

“Reazimul nostru de totdeauna”

     Pentruca, într’adevăr, istoria unui neam să poată fi veşnică, nu se poate zidi decât pe cele mai sfinte jertfe, jertfe isvorîte din luptele cele mai înverşunate şi cele mai neînfricate.

     Istoria neamului nostru întreg, nu s’a scris decât cu lacrimi, dar, mai cu seamă, cu sângele din toate luptele celor 2000 de ani, mai mult decât la oricare alt popor. Iată dece astăzi, suntem îndreptățiți cu toții, tineri şi bătrâni, să constatăm că neamul acesta, bun, credincios lui Dumnezeu şi tradițiilor sale, nu va pieri, oricâte uragane vor mai încerca să treacă peste fruntea lui cu lumini de diamant, peste dârzenia lui dovedită, mai tare decât cremenea.
 Suntem poporul cu cea mai puternică vitalitate din lume, suntem, sufleteşte, cei mai hotărîți atunci când este vorba de viața şi prestigiul nostru ca neam.

     Dela începutul începutului, am reuşit să fim tari, viteji şi mândri de prezența noastră aci, la răspântia tuturor furtunilor, în vâltoarea tuturor nedreptăților aruncate în spatele nostru. Am răbdat, dar am ştiut să luptăm, am nădăjduit, căci niciodată n’am uitat căile şi legile lui Dumnezeu. De aci, adevărul că, prezența noastră în istorie va fi veşnică, fără sfârşit, pentrucă la temelia ei s’au zidit suflete şi nu vorbărie fățarnică, s’au cimentat suflete şi trupuri româneşti, din care s’a hrănit, a crescut şi a biruit credința cea nouă, nădejdea de totdeauna a neamului.

ELISABETA HENȚIU

“Gazeta Transilvaniei”, Braşov. Anul 103 (serie nouă), Nr. 104, 14 Decembrie 1940.

Colțul “Răzlețelor”

În cadrul Legiunei s‘a pornit pe drumul înfăptuirilor sănătoase, unde munca s‘a încadrat într’o ordine nouă, în aşa fel, încât raportul dintre indivizi de acelaşi sânge, cu aceleaşi năzuințe spre viitorul mai bun, va trebui să se reazeme în primul rând, pe acea dragoste desinteresată, păstrând-o cu pietate pentru toți cei mici şi slabi de către muncitoarele intelectuale. Apoi pe o supunere lipsită ca până acum de ambițiile mărunte, a camaradelor muncitoare.

Munca este socotită ca cel mai binecuvântat rod creat de Dumnezeu. Munca deci în – şi pentru Legiune, este şi va trebui să rămână pentru veşnicie cea mai desăvârşită operă de pace, de înfrățire şi totală înțelegere dintre indivizi. Ştim doară că înfrățirea prin munca comună a fost cea mai sublimă.

În afară de Legiune, Munca va fi ca şi până acum într’un continuu răsboi, isbindu-se mereu de aceleaşi teorii, cari n’au făcut decât să separe sufletul națiunei. Asta pentru că între muncitor şi clasa superioară a făcut serviciul de intermediar tot ce n‘a fost românesc, născându-se cum era şi firesc acea distanță de vederi şi înțelegere imediată; pe când în Legiune intelectualul prin noua lui misiune venind direct în contact cu muncitorul, neînțelegerea dispare, luând viață înfrățirea necesară. (more…)

„47 ani de lupte şi tot atâtea biserici”

Istoria neamului românesc a fost plină de lupte. Biruințe au însemnat victoriile lui Mircea cel Bătrân, biruință a fost epoca lui Ştefan cel Mare, — „47 ani de lupte şi tot atâtea biserici” spune cronicarul vremii. Tot biruință a fost Unirea cea sfântă şi dreaptă a lui Mihai Viteazul. Dar sângele martirilor Horia, Cloşca şi Crişan? Apoi strigătul de alarmă al neamului, strigăt ce-avea să trezească, gene­rația trecută, strigătul lui Avram lancu. Şi toți aceşti, pentru ce au luptat? V-ați întrebat, dragi muncitori, dece este presărată istoria cu vitejii?

Atunci, muncitor legionar şi nelegionar, întăreşte-ți credința, în fiecare clipă, în fiecare zi; controlează-te, ridică-te dârz împotriva profitorilor. Nu te lăsa rătă­cirii, nu-l părăsi nici pe cel lipsit de voință, pe cel ce stă în întuneric, slugă şi rob jidovilor.

Comunismul este arma periculoasă a câtorva ciocoi scăpătați, trântori ce şi-au risipit averile prin țări streine, cari se întorc aici, să prindă iar chiag, ajutați de jidovi. Şi toți aceştia n’au religie, n’au Dumnezeu. (more…)