HORIA SIMA

PRIZONIERI AI PUTERILOR AXEI

-CONTINUARE-

XIII.

VIATA ÎN LAGAR

„Robia babilonica” a legionarilor în Germania a durat de la 21 Decembrie 1942 pâna la eliberarea lor în August 1944, dupa capitularea României. În total asadar aproape doi ani petrecuti între sârme ghimpate. Doi ani pierduti pentru tineretea lor, pentru studiile lor, pentru lupta lor politica. Pentru iluzia ca prizonieratul lor serveste intereselor Reichului! Când, în realitate, aliniindu-se cu Antonescu în prigonirea legionarilor, Hitler pregatea triumful inamicilor lui în România si în întreg sud-estul european.”

1. LEIT-MOTIVUL INTERNARII ÎN LAGAR

Autoritatile germane responsabile de internarea legionarilor în lagarele de concentrare au pus în circulatie, când erau întrebate de acestia de ce se gasesc între sârmele ghimpate, versiunea care le convenea mai bine si era la îndemâna oricui sa o verifice: „Horia Sima e de vina. Stati din cauza lui aici”. Cu acest raspuns închidea gura tuturor, caci pâna la urma legionarii aflasera de fuga mea în Italia. De la mic la mare toti slujbasii Gestapo-ului ma acuzau pe mine de soarta nefericita a camarazilor mei. Analizând acest raspuns stereotip, trebuie sa adaugam urmatoarele observatii:

– Internarea grupului de la Berkenbrück n-avea nimic comun cu fuga mea în Italia. Hotarârea fusese luata dinainte, independent de ce s-a întâmplat ulterior.

– Dupa toate probabilitatile, odata primul pas facut, adica noi cei de la Berkenbrück intrati pe poarta lagarului, ar fi urmat si alte internari, fie pentru a-i izola pe cei mai turbulenti si agitati, fie pentru a-i oferi lui Antonescu o garantie suplimentara a prieteniei ce i-o poarta Führerul. Este cert ca aflându-se de internarea capeteniilor de la Berkenbrück, framântarile n-ar fi încetat, ci, dimpotriva s-ar fi creat alte si alte probleme în grupul de la Rostock. Pâna acum erau numai confinati într-un anumit oras, dar dupa internarea în lagar a grupului de la Berkenbrück, li se schimbase tuturor statutul politic. Toti erau amenintati sa împartaseasca aceeasi soarta. Avem exemplul celor ramasi în Rostock, dupa internarea primului lot în lagar. Rând pe rând alte serii de legionari au luat drumul Buchenwald-ului, pâna ce în primavara lui 1944, a disparut si ultimul grup la Fichtenhain. Se initiase un proces care niciodata nu se poate sti unde se opreste.

– Trebuie precizat ca internarile care au urmat dupa fuga mea în Italia, aparent au fost provocate de mine, dar în realitate aveau un substrat mai adânc: se schimbasera radical relatiile dintre Reichul german si România. Dupa Stalingrad, Maresalul îl santaja pe Hitler, descoperind ca nu este invincibil. Nu-si mai putea permite orice Führerul în România. Era avizat la bunavointa lui Antonescu, care începea sa priveasca spre alte orizonturi. Fireste ca nu se putea expune la o actiune imediata, dar în chestiunea legionara putea sa bata cu pumnul în masa, imputând guvernului german ca îi ocroteste pe teritoriul lui pe inamicii lui de moarte. În acest punct, guvernul german n-avea încotro. Trebuia sa cedeze. I-a sacrificat pe legionari, pentru a-i capta bunavointa Maresalului într-o perioada critica a razboiului. Asadar, cu sau fara fuga mea în Italia, s-ar fi ajuns la acelasi deznodamânt al situatiei legionare din Germania, tinând seama de obsesia politica a lui Antonescu, care îsi pusese în gând sa distruga Miscarea Legionara.

Dispunem de numeroase declaratii ale capeteniilor politiei germane, care toate, fara exceptie, repetau ca un leit-motiv acuzatia ca sunt unicul responsabil de suprimarea libertatii de care se bucurau legionarii la Rostock si de internarea lor în lagare. Tuturor li se spunea „suferiti din cauza lui Horia Sima care nu si-a tinut angajamentele luate fata de Reich”.

În ziua de 7 Februarie 1943, apare Generalul Müller la Buchenwald si le vorbeste legionarilor. Le spune ca a fost si la Rostock si ceea ce le-a spus lor, le repeta si acestora. Problema fundamentala acum este lupta contra bolsevismului. Cei de la Rostock au cerut sa fie trimisi pe front. Le-a raspuns ca sunt zeci de mii de germani care ar dori acelasi lucru, dar procesul de munca din patrie reclama prezenta lor:

„Ati fost adusi în lagar, le-a spus Generalul, pentru ca unii din legionari si-au calcat obligatiile impuse. Au cautat sa fuga din Germania. D-voastra platiti pentru ei”.

Mai explicit a fost Colonelul SS Pister, seful lagarului, la 1 Iulie 1943. Fiind informat de unii legionari ca o parte din grup ar vrea sa sarbatoreasca ziua de nastere a Comandantului, 3 Iulie, cu discursuri si cântece, s-a repezit la Fichtenhain, pentru a interzice serbarea.

„Trebuie sa stiti D-voastra ca sunteti aici exclusiv din cauza fugii fostului D-voastra Comandant Horia Sima. Cine-l poarta în suflet, îmi este indiferent, dar nu are voie sa se manifeste pentru el. Se interzice de azi înainte sa se mai cânte în acest lagar cântece legionare, deoarece în tabara mea se gasesc soldati nemti din România, care n-au putut pleca în concediu pâna acum tocmai din aceasta cauza. De abia acum, când i s-a comunicat guvernului român ca nu mai exista Legiune în Germania, acesti soldati au obtinut concediu”.

„Ziua lui Horia Sima, 3 Iulie, nu se poate sarbatori în Germania, dupa cum nici soldati nemti din România, aflati în lagarul nostru, soldati care tin la D-voastra, nu-l pot sarbatori”.

Cuvântarea Colonelului, extrem de clara. Guvernul german a informat guvernul român ca Legiunea a fost redusa la tacere în Germania. Nu mai exista politic, luându-i-se orice mijloc de manifestare.

„Nu mai exista Legiune”. Dar tocmai în acest moment, afla Comandantul lagarului de intentia legionarilor de a-l sarbatori pe Horia Sima. Dar soldatii germani din România plecând în concediu, vor duce vestea în tara ca legionarii din lagarul Buchenwald se bucura de toata libertatea pentru a-si manifesta atasamentul pentru seful lor. Se vor ivi complicatii politice si de aceea Colonelul Pister a pus în vedere legionarilor din lagarul Fichtenhain sa se abtina de la aceasta sarbatorire.

2. SONDERLAGER FICHTENHAIN

Când au intrat în lagarul Buchenwald, legionarii au fost cazati într-o baraca asemanatoare cu a tuturor detinutilor, construita din doua parti, fiecare având un dormitor de circa 60 de persoane si o sala de mese. Între cele doua aripi se gaseau toaleta si spalatorul. Legionarii s-au împartit jumatate într-un dormitor, iar jumatate în celalalt. Au dus-o greu în aceasta baraca, pentru ca peretii erau subtiri, apoi nici încaperile nu erau încalzite. Au dormit cu paltoanele si au înghetat de frig noaptea. S-au sculat tepeni.

Dar n-au sta mult timp aici. A doua zi, 23 Decembrie, au fost mutati într-o baraca asemanatoare, dar de caramida, asezata tot în lagarul principal. Interiorul casei era exact ca al baracii în care au locuit pâna atunci, cu deosebirea ca era mult mai spatioasa, având si etaj. Acum aveau la dispozitie trei dormitoare si mai multe dependinte. Aveau si o curte lunga, unde se puteau plimba.

În cursul inspectiile facute de Colonelul Pister, Comandant al lagarului, li s-a comunicat în mai multe rânduri ca situatia lor se va îmbunatati. Se va construi un lagar special pentru legionari, în afara incintei principale si separati de ceilalti detinuti.

Într-adevar în 24 Aprilie 1943, Sâmbata Patimilor, a avut loc mutarea legionarilor în noul lagar. Un autobuz de persoane i-a transportat în mai multe serii, fiind o buna distanta pâna la noul lagar. Masina iese de pe poarta principala a lagarului prizonierilor si, dupa un kilometru si jumatate de drum, se opreste în fata unei porti. Deasupra este scris pe o scândura cu litere mari negre: Fichtenhain. Asa se cheama lagarul special, cladit pentru uzul exclusiv al legionarilor.

E un teren de aproximativ de 1000 de metri patrati, pe care sunt cladite cinci baraci, între molizi si carari. De jur împrejur, sârma ghimpata încarcata cu electricitate. Spre deosebire de locuinta lor anterioara, aici se gasesc si doua baraci rezervate atelierelor de lucru. Legionarii vor reîncepe munca, lucrând în aceste ateliere la repararea de binocluri pentru front. Daca privesti dincolo de soseaua care trece pe lânga poarta, se vede un manunchi de case de caramida, aruncate printre fagi. Aici au fost adusi legionarii de la Berkenbrück, în frunte cu Vasile Iasinschi.

La sfârsitul lui Mai 1943, s-a construit o noua baraca, mai frumoasa decât celelalte, împartita în camere mici. Li s-a comunicat ca în aceste baraci vor locui legionarii casatoriti, cu nevestele lor, care vor fi aduse si ele în lagar. În 18 Iunie, vine cea dintâi femeie. Este Doamna Clain, sotia arheologului Clain, cu un copil de patru luni. În 23 Iunie au sosit trei doamne, sotii de legionari, împreuna cu Tiana. Ele trebuiai sa vina mai înainte, dar au refuzat sa se desparta de Tiana, fiind împreuna cu ea în lagarul de la Ravensbrück. Autoritatile au cedat în cele din urma si asa se face ca au intrat toate patru pe poarta lagarului Fichtenhain.

3. DE LA BUCHENWALD LA DACHAU

Se pare ca superiorii de la Berlin facusera planuri sa-i tina pe legionari nu numai în lagar, dar si separati în mai multe grupe.

Un numar însemnat de legionari au ramas sa lucreze mai departe la Rostock, în timp ce altii au fost internati la Buchenwald. Fruntasii legionari de la Berkenbrück au poposit la Buchenwald, dar n-au fost amestecati cu cei adusi de la Rostock. Contactul între ei era interzis. S-a aflat totusi de catre conducerea grupului mare ca sunt si ei undeva pe aproape. Mile Lefter a comunicat aceasta veste în fata frontului, în 27 Decembrie 1942.

„Toti comandantii de la Berkenbrück sunt aici în lagar. Locuiesc în alta parte si n-au voie sa ia contact cu noi”.

Cum am spus mai înainte, grupul de la Berkenbrück a fost repartizat într-o casa de caramida, tot în locul denumit Fichtenhain. Casa se vedea din lagarul construit mai târziu pentru legionari, fiind peste drumul care trecea pe lânga poarta. Dar n-au stat prea mult aici. Dupa câteva luni au fost dusi la Dachau. Motivul principal parea a fi fost ca locuinta lor era prea aproape de Sonderlager Fichtenhain si se puteau înnoda contacte si legaturi cu legionarii adusi aici.

La Dachau legionarii de la Berkenbrück au fost gazduiti într-o închisoare, cu curte interioara, unde erau liberi sa se plimbe toata ziua. N-aveau comoditatile de la Buchenwald, ca sa nu mai vorbim de Berkenbrück. Îmi spunea Corneliu Georgescu ca alaturi de ei, separat de un zid înalt, era un loc de executii. Unul dintre soldati i-a spus odata: „În noaptea aceasta am avut mult de lucru. 60 de capete taiate”. Ne imaginam în ce atmosfera au trait cei internati aici.

Exista o deosebire între internatii legionari si cei ce apartineau altor grupe. Mai întâi nu locuiau împreuna, ci, de la început, au fost repartizati în baraci izolate. Apoi, nu erau obligati sa poarte hainele vargate ale celorlalti. Legionarii aveau voie sa-si îmbrace hainele lor proprii. Când împrejurarile permiteau, aveau libertatea sa se plimbe toata ziua în curtea împrejmuita de sârma ghimpata, cum era la Fichtenhain. Chiar la Dachau, în curtea interioara, legionarii se puteau plimba toata ziua. În ce priveste masa, li se servea tuturor legionarilor, inclusiv mie si celor veniti de la Berkenbrück, mâncarea ce se dadea soldatilor din trupa de paza SS. Era o mâncare substantiala si bine pregatita. Mai buna chiar decât a populatiei libere. Acest tratament deosebit a determinat autoritatile germane ale Republicii Federale sa nu recunoasca sederea în lagar a legionarilor, ca fiind echivalentul celorlalte detentii. Ele nu se gândeau ca nu mâncarea e totul în viata unui internat, ci „angoisse-ul” ca nu stii ce se poate întâmpla mâine cu tine.

Camarazilor internati la Dachau li s-a interzis, ca si celorlalti, orice comunicare cu exteriorul. Toata grija autoritatilor SS era sa nu se filtreze nici o stire de la legionarii din Germania în România, pentru a nu provoca furia Maresalului. Ei erau ca si morti, caci li se sechestrase nu numai identitatea politica, dar si cea personala.

4. PETRASCU – TINTA PREDILECTA A ATACURILOR

Unul din legionarii care a avut mai mult de suferit în aceasta perioada critica a existentei noastre în Germania, a fost Nicolae Petrascu. El fusese seful grupului de la Rostock si ca atare a avut de suportat toata greutatea anchetelor ce s-au succedat pe ambele planuri: complotul de la Rostock si fuga mea în Italia.

Pentru guvernul german, complotul de la Rostock, oricât de real ar fi fost si oricâte probe s-ar fi putut procura pentru existenta lui, constituia o complicatie ce dauna relatiilor lui cu România, mai ales în acea faza a razboiului, când rusii trecusera la ofensiva. Si atunci ordinul Berlinului a fost ca complotul trebuie musamalizat. Autoritatile locale, seful Gestapo-ului de la Rostock, Gaspar si ajutorul lui, Willms, însarcinat cu paza legionarilor, s-au conformat acestui ordin. Anchetele ce le-au întreprins au fost lungi si laborioase. În 26 Mai 1943, deci la o distanta de 5 luni, Colonelul Comandant al lagarului comunica grupului ca Gestapo-ul de la Rostock a terminat ancheta, constatându-se ca nu e nimeni vinovat. Au fost absolviti legionarii care au anchetat cazul, dar odata cu ei si complotistii. Din cercetarile Gestapo-ului nu se putea deduce decât o singura concluzie: ca n-a existat nici un complot, ca totul a fost o înscenare si ca grupul trebuie sa-si reia viata normala. Nimeni nu trebuie banuit. Era evident ca aceasta sentinta nu-i viza numai pe împricinati, ci tindea mai sus, ca sa dea satisfactie organelor competente ale guvernului român, care au organizat proiectul criminal. Esuând operatia, trebuiau sterse urmele ei.

Petrascu fiind seful grupului, trebuia sa dea socoteala de cele întâmplate. S-a încercat sa se smulga de la el marturisirea ca complotul de la Rostock a fost înscenat pentru a justifica fuga mea în Italia. Cele doua actiuni ar forma piesele aceluiasi plan: pericolul unui atentat m-a determinat sa parasesc Germania, unde nu ma mai simteam sigur.

Nicolae Petrascu a fost arestat odata cu toti legionarii de la Rostock si dus la Buchenwald cu primul transport, în 21 Decembrie 1942. Dar abia sosit aici, la 30 Decembrie 1942, a fost ridicat si dus nu se stie unde. De fapt a fost transportat la Berlin si supus aici unei noi anchete; atât cu obiectivul de a descoperi cine e autorul complotului cât si daca n-a fost pus la curent eu proiectul fugii mele în Italia. În 19 Ianuarie 1943, Petrascu e readus în lagar si primit cu bucurie de marea majoritate a legionarilor.

În 21 Aprilie 1943, Petrascu este din nou ridicat si dus nu se stie unde. Mai târziu s-a aflat ca a fost depus în acelasi loc cu grupul fruntasilor de la Berkenbrück, în lagarul Dachau, unde a stat pâna la sfârsitul captivitatii.

În timpul cât a stat la Buchenwald, mereu repeta ca o obsesie: „Mai baieti, mai, sa ferim viata Legiunii de rugina, caci o roade, o manânca...”. Se referea la agitatiile ce începusera atunci în lagar.

5. CUM AM TRAIT ÎN LAGAR

A sosit momentul sa mai vorbesc ceva despre mine. Am scris în partea referitoare, la fuga mea în Italia ca dupa o sedere de câteva luni la Buchenwald, într-o vila confortabila, am fost ridicat într-o zi si m-am trezit într-un loc mai putin placut, în închisoarea lagarului de concentrare Sachsenhausen-Oranienburg, asezat lânga oraselul cu acelasi nume, la vreo 60 kilometri la rasarit de Berlin. Asta s-a întâmplat prin primavara lui 1943, sfârsitul lui Martie sau începutul lui Aprilie. Mi-aduc aminte ca începuse sa înverzeasca natura. Am facut calatoria de la Buchenwald într-o masina, însotiti de nelipsitul Ahrens si alti agenti. Odata cu mine a împartasit aceeasi soarta si Traian Borobaru.

Evident ca dupa sederea noastra la Buchenwald, unde am fost tratati ca niste personaje politice de consideratie, trecerea de la o stare la alta, de la o locuinta acatarii, la celulele unei închisori, ne-a produs un soc psihologic.

Ce sa însemne aceasta schimbare? Am aflat mult mai târziu, dupa razboi, ca în locul nostru au avut onoarea sa fie încartiruiti aici alti „Ehrenhaftlingen” ai Reichului, Blum, Daladier. Nu stiu daca necesitatea de a evacua aceasta vila l-a determinat pe Generalul Müller sa ne scoata din pozitia privilegiata de pâna acum si sa ne azvârle în anonimatul unei închisori.

S-ar putea ca ratiunea schimbarii sa fie si alta. Nu vroiau ca prezenta mea la Buchenwald sa fie semnalata, prin anumite indiscretii, camarazilor din lagarul Buchenwald si de aici sa ia drumul tarii. Autoritatile germane urmareau sa stearga orice urma de legionarism în Germania, pentru a-i da satisfactie lui Antonescu, dupa întrevederea cu Führerul din 12 Ianuarie 1943. Asa cum au procedat si cu grupul de la Berkenbrück. Dupa o scurta sedere la Buchenwald, au fost stramutati si ei la Dachau.

Ceea ce scriu în continuare, n-am aflat în lagar, ci dupa ce am fost pus în liberate si ma aflam la Viena. Am aflat de la sotia mea si de la alti camarazi veniti din tara. E o versiune care ar explica izolarea mea totala de ceilalti camarazi. Pentru a-l linisti pe Maresal, care si atunci când frontul se prabusea n-avea alta obsesie – decât tot Horia Sima, i-au strecurat informatia, pe cai confidentiale, ca as fi fost executat. Stirea n-a fost tinuta multa vreme în cercul intim al Presedintiei, ci a iesit în afara. A ajuns oarecum publica, dând nastere la nedumeriri si îndoieli. Într-o zi, prin vara lui 1943, legionarul Tutea, economist de vaza, este acostat de un prieten al lui, cunoscut pentru legaturile ce le avea cu cabinetul Maresalului si acesta îi spune cu un glas plângaret:

– Draga Tutea, am aflat, îmi pare rau sa-ti spun, ca Horia Sima ar fi murit în Germania.

Atunci Tutea, cunoscut în lumea bucuresteana pentru fina lui replica si capacitatea lui de ironie si sarcasm, îi raspunde tot asa, luând un aer de înmormântare:

– Îmi pare rau, prietene, îmi pare rau, dar nu este adevarat.

I-a strâns mâna si a plecat, dându-si seama ca amicul sau, în timp ce îi transmitea condoleante, se bucura în sufletul sau de moartea mea.

O gazeta locala din Germania, de undeva din nordul tarii, scrisese ca am fost împuscat pe când vroiam sa trec frontiera în Danemarca. Gazeta a circulat si pe la Bucuresti – auzise si sotia mea de cele scrise – producând satisfactie în cercurile Presedintiei.

Pâna la urma Antonescu împartasea parerea ca nu mai traiesc. Izolarea în care traiam nu permitea sa se strecoare nici o veste în afara, referitor la persoana mea. Nu stiu în ce masura Killinger sau alti functionari ai Legatiei germane au alimentat aceasta conspiratie, destinata a acredita vestea mortii mele.

Târziu de tot, Generalul Chirnoaga aflase ceva care confirma convingerea ce si-o faurise Maresalul ca eu nu mai traiesc. Dupa razboi, fusese internat în lagarul Glasenbach, din apropiere de Salzburg si aici, în cursul captivitatii lui, 1946-1947, avusese prilejul sa stea de vorba cu o doamna, internata ca si el pentru motive politice, care fusese trimisa de guvernul german ca infirmiera pe lânga maresalul Antonescu. Cum am scris, în vara lui 1942, Maresalul se îmbolnavise grav si existau temeri ca ar putea sa se prapadeasca. Atunci, din ordinul lui Hitler, i s-au trimis lui Antonescu fel de fel de retete si medicamente si, între altele, si o infirmiera cu scoala, care sa stea permanent cu el si sa-l îngrijeasca. Aceasta infirmiera, având în vedere functiei ei, fusese acceptata în cercul familial al lui Antonescu. Lua masa cu el si i se rezervase o camera la Presedintie. Devenise un fel de înger gardian al Maresalului, îngrijindu-se de sanatatea lui.

Odata, fiind la masa cu Maresalul, a povestit ca Generalului Platon Chirnoaga este în lagar, deodata trosneste un dulap în sufrageria în care se aflau. Atunci Antonescu le spune:

– Acesta-i spiritul lui Horia Sima. Nu ne da pace nici aici. Închisoarea din lagarul Oranienburg-Sachsenhausen era formata din doua aripi, cladite pe pamânt. În mijloc, unde cele doua aripi se împreunau, se afla administratia închisorii, care cuprindea biroul personalului, bucataria si baia. Din centrul acesta, o usa se deschidea spre curtea interioara si o alta usa dadea în afara, în lagarul propriu-zis. Curtea interioara era împrejmuita cu un zid înalt de piatra, având deasupra cunoscuta garnitura de sârma ghimpata, încarcata cu electricitate. Din închisoare nu se putea evada decât în lagar, de unde era peste putinta sa ajungi în libertate. Eram pazit asadar, de doua centuri de siguranta: închisoarea propriu-zisa si lagarul exterior.

În curtea interioara, între celular si zid, ne faceam plimbarea zilnica. Nu puteam sta în aer liber mai mult de trei ore, caci mai erau si alti detinuti care trebuiau sa faca miscare. Exista un program al plimbarilor si când intram noi în celula, ieseau altii. Nu ne-am întâlnit niciodata. Consemnul se pastra cu severitate. Cât am putut sa ne dam seama, închisoarea de la Oranienburg era rezervata unor arestati de categorie, „Ehrenhaftlinge”, cum erau numiti. Am aflat ca exact la extrema celeilalte aripi se aflau conducatorii miscarii ucrainene, Bandera si Stetzko. Am mai descoperit un alt coleg al nostru de închisoare, fara a-l fi vazut vreodata, pe fostul Subsecretar de Stat de la Externe, Luther. Toti cei închisi aici nu erau dusmani propriu-zisi ai Reichului, ci facusera oarecare greseli politice, care i-au descalificat în ochii lui Hitler si trebuiau sa fie izolati pentru a nu mai produce neplaceri conducerii.

Mai târziu conducerea lagarului a aprobat sa ni se instaleze în coltul unde se aflau celulele noastre, o masa de ping-pong, atât pentru distractie, cât si pentru a face exercitii fizice. Am jucat multe partide cu Traian Borobaru, dar cu toate ca am ajuns si eu la o mare dexteritate în mânuirea mingii de ping-pong, n-am ajuns niciodata sa devin campion.

Când au început bombardamentele asupra Berlinului, care atingeau uneori si orasul Oranienburg, conducerea lagarului, a dat dispozitii sa ni se construiasca un bunker în curte, ca sa nu cadem victime proiectilelor. Din acest moment, ori de câte ori se dadea semnalul unei „Grossalarm” la Berlin, ni se deschideau si noua usile sa intram în bunker.

Cât am stat în lagarul Oranienburg-Sachsenhausen, n-am avut nici un fel de contact cu exteriorul. N-am stiut ce s-a întâmplat cu ceilalti camarazi, unde se gasesc si ce regim li se aplica. În ce priveste tara, faceam anumite deductii din lectura gazetelor si din emisiunile de radio.

Unica bucurie ce-am avut-o în perioada captivitatii mele la Oranienburg-Sachsenburg a fost stramutarea lui Randa în închisoarea noastra, în 20 Iulie 1943. Eu cerusem Generalului Müller sa aprobe venirea lui aici, pentru motive strict stiintifice. Randa era cel mai mare specialist al nostru în problema traca. Am avut prilejul sa discut cu el atât în afara cât si în timpul sederii la Berkenbrück, chestiuni din trecutul îndepartat al neamului nostru. Am ramas impresionat de profunzimea si vastitatea cunostintelor lui în domeniul istoriei si culturii popoarelor din rasaritul Europei. Având la dispozitie atâta timp liber, mi-am facut planul sa-mi însusesc si eu ceva din trecutul poporului geto-trac, din care ne tragem si noi. Randa îmi putea calauzi pasii în imensitatea culturii trace, care a dat nastere atât culturii grecesti cât si celei române.

Nu m-am înselat asupra camaradului Randa. Mi-a recomandat o serie de carti, scrise de istorici germani si francezi, care mi-au deschis ochii asupra acestei fabuloase mosteniri trace. Apoi pe baza acestor lecturi, aveam cu el lungi discutii, completându-mi cunostintele mele cu noi sondaje si idei necunoscute pâna atunci.

Aceste incursiuni în lumea traca mi-au fost de real folos si sufleteste, deoarece m-au ajutat sa suport mai usor captivitatea. Ma înstrainasem de realitate, de gratiile închisorilor, de nedreptatea ce-o sufeream, plutind într-o alta lume, îndepartata cu mii de ani în urma. Nu ma mai gândeam la viitor, la ceea ce se poate întâmpla mâine, caci trecutul ce-l descopeream în carti ma fascina cu creatiile lui monumentale. Am ajuns la concluzia ca apartineam unui neam mare, atât pe linia traca cât si prin români. Tracii au creat cultura europeana, iar românii, cel mai mare imperiu al lumii. Sa fim vrednici sa descifram misterul istoriei noastre.

Mai cerusem Generalului Müller sa-l aduca lânga mine si pe Stoicanescu, fiind omul de nadejde în multe împrejurari grele. Dar aceasta cerere mi-a fost refuzata.

Am primit si eu mai multe vizite de la Berlin. În vara anului 1943 m-a vizitat Generalul Müller, repetând declaratia ce-o facuse la Rostock si la Buchenwald: stau aici pentru ca mi-am calcat angajamentul luat fata de guvernul german de a respecta ospitalitatea ce mi s-a acordat. Nu i-am raspuns, desi aveam argumente ca sa rastorn acuzatia lui. L-am întrebat apoi de situatia din tara si daca nu crede ca apropierea rusilor de frontiera României ar impune o revizuire a politicii germane fata de Miscarea Legionara. Noi am fi dispusi sa venim într-ajutor pentru a întari frontul intern din România. Mi-a raspuns ca aceasta chestiune „kommt nicht în Frage”. Având ziarul Völkischer Beobachter pe masa, mi-a indicat un articol în care se analizau manevrele lui Mihai Antonescu în Italia si în alte capitale europene, cu scopul de a scoate România din Axa. Citisem si eu acest articol. Era un avertisment al guvernului german adresat Maresalului Antonescu pentru a-l determina pe acesta sa se separe de colaboratorul sau cel mai apropiat. Generalul Müller mi-a spus doar atât: „Vezi ce se întâmpla în România”. Convorbirea aceasta am avut-o cu el înainte de caderea lui Mussolini, la 25 Iulie 1943. Din documentele publicate ulterior, rezulta ca Mihai Antonescu ceruse audienta lui Mussolini, în primavara lui 1943, cautând sa-l convinga ca Italia si România sa faca împreuna o deschidere spre Anglo-Americani. Mussolini i-a comunicat convorbirea Führerului si acesta l-a pus în garda pe Maresal de duplicitatea colaboratorului sau principal.

Am mai avut la Oranienburg vizita unui comisar Wolf de la Centrala, care nu avea nimic de-a face cu Wolf al nostru de la Frankfurt/Oder. A venit însotit de Ahrens. A fost o vizita de rutina, tot în vara anului 1943, dupa întrevederea cu Generalul Müller. Nimic deosebit.

Trebuie sa recunosc ca de la Berlin am primit toate cartile ce le-am cerut dupa indicatiile lui Randa. Erau carti rare, care nu se gaseau decât în bibliotecile publice. Acest serviciu, cum s-ar spune, a functionat prompt si constiincios.

În sala de mese aveam o harta mare pe perete a frontului din rasarit, pe care Randa în fiecare zi nota schimbarile intervenite dupa comunicatele oficiale. Vedeam cu îngrijorare cum nemtii cedeaza din terenul ocupat si puhoiul bolsevic înainteaza. Dar cum nimeni nu ne întreba ce pareri aveam de aceste întâmplari îngrijoratoare, ne-am închis în mutismul nostru. Mai târziu, când frontul ajunsese la Uman, am încercat sa iau contact cu Berlinul, dar n-am gasit pe nimeni sa ne asculte.

Cam acestea sunt întâmplarile mai importante petrecute în viata noastra de lagar. Eram pusi la index pe plan politic si nimeni nu se interesa de soarta noastra, pâna ce într-o buna zi un eveniment naprasnic petrecut în România ne-a scos din uitare si ignorare.

6. CRUZIMI INUTILE

De câte ori vizitau lagarul de la Buchenwald reprezentanti ai politiei germane, trimisi de Generalul Müller, acestia tineau si scurte cuvântari internatilor legionari, amintindu-le ca ei sunt camarazii lor, ca lupta pentru aceeasi cauza, contra bolsevismului, ca ei fac tot ce le sta în putinta ca sa le usureze soarta, cerându-le liniste si disciplina, caci asa cer interesele Reichului.

Vorbele erau frumoase si poate chiar sincere la unii SS-isti, dar faptele lor nu totdeauna concordau cu apelul lor la camaraderie si cauza comuna.

Lasând la o parte odioasa lor decizie, de a tine în lagare de concentrare o generatie care a luptat în România pentru atasamentul ei la puterile Axei, în timp ce era prigonita în tara, se petreceau o serie de actiuni din partea acelorasi organe contra legionarilor care provocau grave nedumeriri.

Voi însira aici câteva din agresiunile ce le-au suferit legionarii în perioada Buchenwald, fara sa fi provocat ei cu nimic irascibilitatea Gestapo-ului.

Mai întâi culegerea din toata Germania a tuturor legionarilor, fara a tine seama de situatia speciala a fiecaruia: unii casatoriti, altii bolnavi, altii aflati la locuri de odihna sau altii fiind chiar de multa vreme în Germania, bucurându-se de ocrotirea legilor. Toti, fara exceptie, au fost arestati si internati. Consemnul guvernului german era ca sa dispara orice urma de legionar din Reich, pentru a-i da satisfactie deplina lui Antonescu. Miscarea Legionara trebuia stinsa ca entitate politica.

Dar si când se aplica o astfel de masura, se pot observa anumite reguli de umanitate, mai ales ca era vorba de niste camarazi. S-au petrecut cazuri de cruzime, care n-aveau nici o justificare de ordin politic sau politienesc.

Tiana, însotitoarea mea la Roma, a fost internata în lagarul de femei Ravensbrück. Mai târziu au fost aduse acolo sotii de legionari, fie arestate odata cu sotii lor în Germania, fie fugite ulterior din tara. Ce pericol reprezentau aceste femei, aceste sotii de legionar, pentru interesele Reichului, pentru ca sa fie si ele aduse în acelasi loc de osânda cu sotii lor? Când s-a construit la Fichtenhain baraca pentru familii, s-a dispus ca femeile maritate sa fie aduse lânga sotii lor, în afara de Tiana, care nu era casatorita si deci nu cadea în aceeasi categorie. Dar aceste brave sotii au refuzat sa plece singure, lasând-o la Ravensbrück pe Tiana, dând o lectie de cavalerism si noblete sufleteasca acestor brute de politisti. În cele din urma au obtinut ca sa vina si Tiana cu ele.

Între sotiile internate era si Doamna Clain, cu un copil de patru luni. Nici aceasta n-a fost crutata si a trebuit sa ia calea lagarului. Numai niste minti obtuze puteau sa accepte sa transforme în prizonier al lagarului un copil de patru luni, ca sa nu puna, probabil, în pericol interesele Reichului.

În transportul, legionarilor de la Rostock la Buchenwald se folosea de obicei trenul. Dar au fost cazuri când legionarii destinati sa fie internati erau adusi cu duba. În loc sa faca o zi cu trenul, cu duba calatoria dura de la 10 la 15 zile. Duba era aceeasi ca si în România. Trecea în drumul ei pe la mai multe închisori, descarca detinutii si lua altii. Legionarii intrau la gramada cu toti condamnatii de drept comun. Sufereau de foame, se umpleau de paduchi si mai primeau si câte o bataie. În duba nu se facea nici o distinctie ca esti prieten al Germaniei sau „Volksschädling”. Asa li s-au întâmplat legionarilor Rahmistriuc Alexandru, Ghita Stroia, Ionescu Mihai, Anton Goranescu si altii.

Un caz detestabil s-a petrecut cu un legionar bolnav, Anton Rosu. Acesta a fost batut groaznic la Prefectura de Politie din Bucuresti pe timpul lui Calinescu si, din cauza chinurilor, avea absente mintale. Refugiindu-se în Germania, a fost internat la Rostock în spital, unde a stat mai bine de un an de zile. Ei bine, si pe acest nefericit, care abia îsi mai recunostea camarazii, l-a îndreptat Gestapo-ul la Buchenwald. Omul suferea destul în sinea lui. Ce nevoie mai era sa i se adauge în existenta lui zbuciumata sârmele ghimpate?

Doamna Alice Ponta, sotia lui Petre Ponta, cetateana germana, obtinuse permisiunea ca, din când în când, sa-si vada sotul. Venind în ajunul Craciunului din 1943, anumiti camarazi i-au strecurat pe furis niste scrisori ca sa le trimita familiilor din tara. La întoarcere a fost arestata si perchezitionata. I s-au gasit scrisorile. Nu contineau nimic altceva decât niste stiri pentru cei din tara. Dar cum legaturile cu tara erau interzise, s-a considerat fapta ei de o exceptionala gravitate. A fost arestata si tinuta 6 saptamâni în închisoarea centrala a Gestapo-ului din Berlin, interzicându-i-se orice legatura cu exteriorul, ca si cum ar fi savârsit un act de spionaj sau alte delicte contra Sigurantei Statului. Doamna Ponta a avut si ea soarta celorlalte femei maritate, fiind adusa la Fichtenhain si internata în baraca rezervata femeilor, în 3 Februarie 1944.

O atitudine de cinism, indiferenta si neomenie dusa pâna la limita suferintelor umane au aratat-o autoritatile lagarului fata de bolnavii de piept, desigur, dupa ce au consultat centrala de la Berlin. Nici acestora nu li s-a acordat asistenta cuvenita, desi conducerea lagarului a cerut în repetate rânduri sa fie internati într-un sanatoriu sau cel putin într-un loc de odihna, unde sa se bucure de aer întaritor si de o hrana substantiala. Victima principala a acestui tratament barbar a fost tânarul Gigi Badulescu, fiul unui general din armata româna. Neprimind îngrijirea cuvenita, a murit în lagar, dupa ce si-a scuipat plamânii, în vara anului 1944.

Un alt caz care a provocat indignare si revolta între camarazii din lagarul Buchenwald a fost al doctorului Vasile Andrei. Acesta avea o veche tuberculoza, contractata în închisorile din tara. Câta vreme a fost la Rostock, a putut sa o domine, cu medicamente, aer curat si o mâncare mai buna. Dar dupa internarea lui în lagar, boala de plamâni a lui Andrei s-a agravat. Varsa sânge si slabise ca era de nerecunoscut. De mai bine de un an, Dr. Apostolescu si Comandantul grupului au solicitat de la Berlin scoaterea lui Andrei din lagar si internarea lui într-un sanatoriu. Toate cererile lor s-au izbit de un refuz categoric. De asta data, la începutul lui Februarie, 1944, Vasile Andrei ajunsese la marginea puterilor, suferind de o hemoftizie acuta. Dr. Apostolescu se temea de un deznodamânt fatal. Atunci conducerea grupului a facut un efort suprem pentru salvarea lui Andrei. Comandantul grupului, dr. Iosif Dumitru, împreuna cu dr. Apostolescu, Virgil Popa si celelalte cadre conducatoare au decis ca toti legionarii internati la Fichtenhain sa declare greva foamei pe timp de cinci zile, ca o manifestatie suprema de sprijin a cererii lor colective de stramutare a bolnavului într-un sanatoriu.

Dr. Iosif Dumitru, comandantului grupului, aduce la cunostinta autoritatilor lagarului hotarârea luata. Greva foamei începe la 6 Februarie si se încheie la 11 Februarie 1944. Totodata, Dr. Dumitru adreseaza o scrisoare Reichsführerului SS Himmler, prin care explica motivele care au determinat gestul lor.

Ca sa nu se interpreteze ca actiunea lor de protest, a grupului de la Buchenwald, ar fi un act de sabotaj, dr. Iosif Dumitru anunta în scrisoare ca lucrul în ateliere nu va fi întrerupt nici o clipa în aceasta perioada.

„Va rugam sa interpretati gestul nostru numai ca un strigat de ajutor pe care-l adresam autoritatilor germane, ca manifestare a dragostei pe care noi o purtam sefului studentimii legionare din România si la împlinirea unei datorii fata de un camarad al nostru îmbolnavit în lupta”.

Rezultatul: vine colonelul Pister, seful lagarului, si le comunica ca renuntarea la mâncare este considerata de Himmler sabotaj.

Ca urmare, Dr. Iosif Dumitru va fi încarcerat în bunker trei saptamâni, împreuna cu toti cei implicati în cazul Ponta. Din nou Tiana ia drumul închisorii.

Doctorului Andrei nu i s-a dat nici un ajutor salvator. Omul a scapat cu viata din lagar trecând aproape de moarte, datorita unei minuni. Nimeni nu întelegea aceasta asprime a autoritatilor în tratamentul aplicat legionarilor internati.

7. ULTIMII MOHICANI

Grupul legionar ramas la Rostock statea ca un ghimpe în ochii lui Antonescu. Conventia cu guvernul german nu fusese total respectata. Acestia n-au fost retinuti pentru a cruta un numar de legionari de internare, ci pentru necesitatile de lucru de la fabrica Heinkel. Pentru a fi substituiti, trebuiau adusi alti muncitori de oarecare nivel, caci românii nostri, dupa o experienta de aproape doi ani, ajunsesera la o anumita dexteritate în slefuire pieselor pentru avioane.

În ziua de 27 ianuarie 1944, intra pe poarta lagarului Fichtenhain camarazii de la Rostock. Sunt 90 de insi. Au mai ramas 4 acolo, fiind bolnavi. Vor fi adusi si ei de îndata ce se fac mai bine. Înghesuiala mare la Fichtenhain. Dormitoarele sunt ravasite de sus pâna jos. S-au mai instalat în ele înca 94 de paturi. Lumea nu se poate misca de înghesuiala. Aerul e greu, dar bucuria revederii e mare.

Nita Ghimbasanu noteaza în caietul lui de însemnari zilnice: „Capul de pod legionar de la Rostock nu mai exista. Data de astazi este finalul libertatii legionarilor refugiati în Germania. Distanta dintre noi si tara este marita. Peste sârmele electrificate, pe acest pamânt, nu mai avem pe nimeni „liber''.

Generalul Ion Gheorghe, ambasadorul României la Berlin, putea sa doarma linistit de acum înainte. Si-a îndeplinit datoria fata de tara, cu o rara perseverenta. Nu mai sunt legionari liberi în Germania. Dar la celalalt capat al firului telefonic, în România, se aduna nori amenintatori la frontiera de rasarit. Pe legionari i-a rapus Maresalul Antonescu, dar ce va face cu bolsevicii?

XIV.

EVOLUTIA POLITICA A LEGIUNII DIN TARA

„Trebuie sa ne oprim un moment din cursul întâmplarilor din Germania pentru a arunca o privire asupra Legiunii din tara, dupa numirea lui Iosif Costea la conducerea Miscarii.”

1. SUCCESIUNEA COSTEA

Cum am scris mai înainte, în urma scrisorii trimise de Iosif Costea prin Titi Gâta, l-am numit pe acesta Sef al Legiunii din tara. Raspunsul meu a ajuns tot prin Titi Gâta si Costea si-a luat postul în primire. Doamna Liliana Protopopescu, care exercita un fel de conducere interimara, nu i-a facut nici o dificultate.

În mandatul ce l-a primit de la mine, Iosif Costea a trecut prin doua faze. În prima parte a activitatii lui de sef al legionarilor liberi din tara, s-a comportat ireprosabil. A condus Miscarea cu fermitate si loialitate, fara a face nici o concesie regimului. Cu mult tact si prudenta, s-a strecurat în prigoana si a izbutit sa reia legaturile în toata tara.

În primavara anului 1943, Iosif Costea, amenintat sa fie capturat, s-a refugiat, ca multi alti legionari, în Banatul sârbesc. Planul lui era sa stea aici câtva timp si apoi sa treaca în Germania, având speranta de a ma întâlni si a ma pune la curent cu situatia din tara.

Sosirea lui în Banatul sârbesc a coincis cu trecerea peste frontiera a Preotului Vasile Boldeanu, Comandant Legionar. Amândoi s-au întâlnit pe acelasi teritoriu, care se afla sub administratia germana.

În Banatul sârbesc, aveam pe atunci o puternica organizatie, creata si condusa de Pavel Onciu. Acesta reusise sa formeze în toate localitatile cu populatie româneasca nuclee legionare. Toti cei ce au trecut prin Banatul sârbesc s-au bucurat de ospitalitatea legendara a românilor din aceasta provincie. Nu era sat unde sa nu se fi aciuit pâlcuri de fugari legionari din România, care fusesera primiti cu multa întelegere si dragoste. Familiile la care locuiau camarazii nostri se simteau onorate de acesti fugari de elita, care reprezentau faima unei miscari eroice.

Cu aparitia celor doi sefi din tara, peisajul legionar din aceasta provincie a început sa se tulbure. Atât preotul Boldeanu, cât si Iosif Costea reclamau conducerea Miscarii din acest teritoriu aflat sub ocupatie germana, pretinzând fiecare în parte ca el este singurul îndreptatit sa exercite comanda suprema în Banatul sârbesc. Onciu putea ramâna cu partea administrativa, dar deciziile finale reveneau unuia dintre ei doi sa le ia.

Parintele Boldeanu fusese arestat la o întâlnire ce-o avusese cu un legionar urmarit. I s-a facut proces pentru activitate politica clandestina si dupa pronuntarea sentintei, a fost depus la închisoarea Vacaresti. De aici a reusit sa evadeze printr-o stratagema si de îndata ce si-a recâstigat libertatea, s-a refugiat si el în Banatul sârbesc. Aici cei doi sefi legionari din tara s-au întâlnit în acelasi timp, cam în vara anului 1943. Parintele Boldeanu reclama conducerea Legiunii în Banat în virtutea functiunii ce-o îndeplinise în tara, fiind mâna dreapta a lui Petrascu, care i-a încredintat biroul organizarii. Iosif Costea avea si el atuurile lui.

Dupa arestarea preotului Boldeanu, primise de la mine însarcinarea de a se ocupa de treburile Legiunii pe toata tara. Pozitia cea mai dificila o avea Pavel Onciu, care nu stia acum de care din cei doi sa asculte. În realitate, atât Costea, cât si Parintele Boldeanu erau tributari în activitatea lor lui Pavel Onciu. Acesta cunostea oamenii, fiind bastinas si controla întreaga organizatie. Încercarile celor doi sefi de la Bucuresti de a-si crea organizatii paralele, care sa asculte numai de ei, au dat gres. Au prins ei câtiva legionari, dar grosul camarazilor au ramas cu Pavel Onciu. De fapt acestia comisesera o eroare de comportament legionar. Când treci dintr-o regiune într-alta, trebuie sa se respecte ordinea si ierarhia constituita. În Banatul sârbesc Pavel Onciu a dat un stralucit exemplu de organizator si conducator. Peste 150 de legionari din tara s-au refugiat în Banatul sârbesc, unde au gasit adapost si îndrumare. Pavel Onciu veghea ca noii refugiati sa nu ramâna pe drumuri si sa fie imediat primiti în casele românilor, unde gaseau un pat si o masa, pâna îsi faceau formele de plecare spre Germania.

Pâna la urma, conflictul dintre cei doi sefi s-a rezolvat prin plecarea lor în directii opuse. Preotul, Comandant Legionar Vasile Boldeanu, a plecat în Germania, iar Iosif Costea a preferat sa se înapoieze în tara.

2. IOSIF COSTEA SI REGIMUL ANTONESCIAN

Un personaj din tara, prin care Iosif Costea încercase mai demult sa intre în legatura cu Presedintia Consiliului, l-a cautat în Banatul sârbesc si l-a convins sa se înapoieze la Bucuresti, unde poate mijloci o întelegere cu Maresalul Antonescu. El, Costea, având în mâna toata organizatia legionara din tara, poate sa intre în tratative cu regimul pentru a se ajunge la un acord. Legionarii din tara, al caror numar nu era de dispretuit, vor recunoaste autoritatea Maresalului, iar acesta s-ar angaja sa le respecte convingerile lor. Cu acest mesaj venise personajul din tara, iar Costea, impresionat de perspectiva unei reconcilieri cu regimul, în care el avea sa joace rolul principal, a acceptat propunerea. Cu garantiile cuvenite, a trecut frontiera înapoi la Timisoara si de acolo a ajuns la Bucuresti. Aici într-adevar i s-au deschis portile care duceau la Presedintie.

Nu stim din ce motive, tratativele duse de Costea n-au dus la rezultatele dorite de el. Tot ce-a obtinut a fost sa i se garanteze securitatea personala si sa fie scutiti de urmarire o serie de figuri legionare cunoscute de el, ca oameni de încredere, care nu vor întreprinde nici o actiune daunatoare regimului. S-a ajuns, asa zicând, la un „modus vivendi”, între Costea, grupul ce s-a format în jurul lui si autoritatile antonesciene.

De fapt actiunea Costea de colaborare cu regimul a dat gres. Este adevarat ca el, pâna la sfârsitul razboiului, s-a bucurat de protectia autoritatilor, dar, pe plan politic, n-a obtinut nimic. Nici o functie importanta pentru el si prietenii lui si nici eliberarea celor din închisori. Prigoana si-a urmat cursul ei, fara a se simti în nici un moment efectele împacarii între Miscare si regim.

Cauzele esecului nu trebuie atribuite lui Costea, ci situatiei politice generale. El nu stia încotro se îndrepta politica lui Antonescu, dupa Stalingrad, Maresalul era convins ca Germania a pierdut razboiul si nu mai e altceva de facut decât sa ne cautam scaparea la aliati. În aceasta perspectiva, nu era recomandabila o recuperare politica a Miscarii, chiar daca se putea conta pe loialitatea lui Costea si a prietenilor lui, deoarece ar fi produs o rea impresie în cercurile occidentalilor. Deci, nu se putea ajunge la o colaborare cu Miscarea, care ar fi implicat si golirea închisorilor de legionari. Acest pas era prea riscant, compromitând sansele de întelegere cu aliatii. Costea nu avea informatiile necesare ca sa înteleaga complexitatea momentului politic în care se afla România si de aceea initiativa lui era condamnata sa esueze.

3. ILIE ROTEA INTRA ÎN SCENA

Ilie Rotea era originar tot din judetul Hunedoara, de unde se tragea si Iosif Costea. În prigoana din 1938 i-a condus din clandestinitate pe legionarii ramasi liberi în judetul sau. S-a refugiat apoi în Germania în 1939 si în primavara anului 1940, s-a reîntors în tara, cu misiunea de a recruta echipe pe legionari din judetul Hunedoara, în vederea loviturii ce-o proiectasem la Berlin contra regimului carlist. Grupul de sub comanda lui n-a intrat în actiune la 3 Septembrie 1940, deoarece postul de radio de la Bod nu daduse semnalul convenit de mine, din motive pe care le-am explicat mai pe larg în cartea Sfârsitul unei domnii sângeroase. În timpul guvernarii legionare, a fost Prefect al judetului Arad, unde s-a remarcat printr-o administratie corecta si eficace. Dupa lovitura de Stat a Generalului Antonescu, Rotea a fost unul dintre putinii prefecti legionari care au scapat sa nu fie arestati si condamnati. Este adevarat ca dupa biruinta antonesciano-hitlerista contra fortelor legionare, la 23 Ianuarie 1941, nestiind exact cum s-au desfasurat lucrurile la Bucuresti, a dat o telegrama de adeziune Generalului, care a si fost publicata în gazetele timpului, vrând sa demonstreze opiniei publice ca mai sunt si legionari de categorie, care condamna asa-zisa „rebeliune”.

Ilie Rotea a dus o actiune paralela cu a lui Iosif Costea, tot în sensul vederilor acestuia, dar separata de el. O apropiere de regim, care sa mearga atât de departe încât sa înlesneasca o participare a legionarilor în guvern si sa rezolve si problema celor detinuti în închisori. Ilie Rotea a avut mai mult succes în tratativele lui cu Antonescu decât Costea. Nu l-a vazut pe Maresal, dar a avut mai multe întrevederi cu Mihai Antonescu în cursul verii anului 1943 si, se pare, destul de pozitive. Au analizat posibilitatile de colaborare si s-a ajuns chiar la un proiect comun.

Ilie Rotea nu era urmarit de politie. Pleca si venea de la Bucuresti când vroia. Îsi stabilise resedinta la Timisoara, de unde facea chiar incursiuni în Banatul sârbesc, pentru a se consulta cu prietenii de acolo. Rotea tinea aceasta legatura si pentru eventualitatea ca ar fi nevoie sa ma întâlneasca undeva în Germania, pentru a-mi cere aprobarea pentru tratativele în curs. El, ca multi altii, nu cunostea exact situatia în care ma aflam, crezând ca ma bucuram de o anumita libertate.

Cu toate ca tratativele duse de Rotea se desfasurau sub auspicii mai favorabile decât ale lui Costea, nici ele n-au dus la rezultatul asteptat. Rotea trata cu omul al doilea al regimului, Mihai Antonescu, în timp ce Iosif Costea ramasese pe o treapta mai jos, neavând acces la Presedintie decât prin intermediari. Dar rezultatul final a fost acelasi. Nu s-a produs acea rupere a ghetii între Miscare si regim, cum au sperat acesti doi interlocutori, pentru acelasi motiv. În perspectiva desprinderii de Axa, pentru a trece de partea aliatilor, orice întelegere cu Miscare ar fi fost un balast care ar fi îngreunat schimbarea de front, atât pe plan intern, cât si pe plan extern.

Ilie Rotea s-a retras din combinatie si dupa 23 August 1944, s-a refugiat în Banatul sârbesc, de unde a emigrat mai departe la Viena.

4. DOUA DESTINE

Cei doi sefi legionari, Preotul Boldeanu si Iosif Costea, s-au înfruntat pe pamântul Banatului sârbesc pentru veleitati de conducere locala. Conflictul s-a lichidat prin întoarcerea lui Costea în tara, în împrejurarile pe care le-am povestit mai înainte.

Iosif Costea s-a bucurat de o perioada de liniste în tara, ocrotit chiar de autoritatile antonesciene. Dar dupa instaurarea comunistilor la putere, a fost si el arestat cu toti legionarii si a patimit o sumedenie de ani de închisoare. Parintele Vasile Boldeanu, odata ajuns în Banatul sârbesc, nu s-a mai gândit la o înapoiere în România. Era decis sa ramâna cât va putea mai mult în aceasta provincie, pâna ce împrejurarile îi vor permite sa-si caute scapare mai departe, spre Apus. Ar fi putut ramâne înca multa vreme în Banatul sârbesc, pâna la capitularea de la 23 August 1944, daca nu ar fi savârsit o greseala în relatiile cu autoritatile germane de ocupatie.

A redactat un memoriu pe care l-a înaintat autoritatilor militare germane de la Becicherecu-Mare. În acest memoriu, dupa o serie de consideratii generale asupra situatiei razboiului, atragea atentia autoritatilor asupra rolului ce-l poate juca în actualele împrejurari Miscarea Legionara. El preconiza utilizarea potentialului de lupta legionar în tara, în Banatul sârbesc si în Germania. Memoriul a stârnit senzatie atât prin continutul lui, cât si prin semnatarul lui, Comandant Legionar Vasile Boldeanu, Secretar General al Miscarii Legionare.

Afacerea a rasuflat pe doua cai. Memoriul a fost trimis la Berlin pentru verificare. De alta parte, agenti de-ai lui Antonescu au aflat de existenta acestui document, semnat de Vasile Boldeanu, fara sa stie precis despre ce este vorba. Miscarile Parintelui Boldeanu erau filate de Serviciul Secret al lui Eugen Cristescu, având în vedere functia ce-o exercitase în tara si fuga lui spectaculara din închisoare. Berlinul, atât Ministerul de Externe, cât si organizatia lui Himmler, nici nu vroiau sa auda de propunerea Comandantului Legionar Boldeanu, considerând-o nu numai inoportuna, dar daunatoare intereselor Reichului în România. Guvernul german, în acel moment, toamna anului 1943, se straduia sa stinga orice urma de activitate legionara, nu numai de pe teritoriul Reichului, dar si din toate tarile controlate de fortele lui. Propunerea lui Boldeanu, facuta cu cele mai bune intentii, a cazut într-un moment cum nu se poate mai rau pentru Miscare. Când legionarii erau târâti în lagare de concentrare, nu putea acelasi guvern ca, la frontiera României, sa tolereze manifestari de colaborare ale Legiunii cu Reichul german.

La început, autoritatile militare din Banatul sârbesc nu stiau cine este exact acest Comandant Legionar Boldeanu. Aflasera ei ca un mare personaj legionar s-ar fi refugiat pe teritoriul ce-l controlau. Dupa ce l-au identificat si conform ordinelor primite de la Berlin, l-au arestat si l-au trimis sub paza în Germania, unde a fost internat si el în lagarul de la Buchenwald, cam în luna Iunie 1944.

Fiindca vorbim de destinul oamenilor, tocmai aceste peripetii l-au salvat pe Preotul Boldeanu, de a nu cadea si el victima represiunii comuniste. În lagarul de la Buchenwald a stat pâna la 23 August 1944, deci nu mai mult de doua luni. A fost eliberat si s-a atasat guvernului de la Viena. Dupa capitularea Germaniei, s-a refugiat în Franta, unde a jucat un rol important în cadrul exilului, mai ales pe plan religios, ca Superior al Bisericii Ortodoxe Romane de la Paris.

5. O TRAGEDIE

Ion Boian, originar din Bihor, se încadrase din frageda copilarie în Miscare. Nu l-am cunoscut decât în primul refugiu de la Berlin, în toamna anului 1939. Era un anonim în rândurile Miscarii si de abia din acest moment s-a ridicat peste multi altii, dovedind a fi nu numai un om de sacrificiu, dar de o inteligenta sclipitoare. Orice misiune i s-ar fi încredintat, o ducea la bun sfârsit cu o precizie uimitoare. Era un fenomen care stârnea admiratia tuturor celor ce-am lucrat cu el.

A participat la campania din primavara anului 1940 si apoi la revolutia legionara din 3 Septembrie. În timpul guvernarii noastre, a fost Seful Serviciului de Ordine al Miscarii, dupa dizolvarea Politiei Legionare. A condus aceasta unitate cu competenta si tact, câstigându-si si aprecierea Generalului Antonescu. Dupa lovitura de Stat a acestuia, m-a ajutat enorm ca sa pot sa scap de agentii lui Rioseanu si de patrulele militare, pâna ce-am gasit adapost în Ardeal.

Prea încrezator în îndemânarea lui de a se strecura printre evenimente, a ramas în tara, în loc sa se refugieze în Germania ca toti ceilalti legionari, care au exercitat o raspundere în timpul guvernarii noastre. Pâna la urma a fost descoperit si arestat. I s-a facut proces si dupa normele primite de la Presedintie, a fost condamnat la multi ani de închisoare. Gratie abilitatii lui proverbiale, a izbutit mai târziu sa însele vigilenta gardienilor si sa fuga din închisoare. Era al doilea caz, dupa acela al Preotului Boldeanu. În vara anului 1943, se strecoara în Banatul sârbesc si ia contact cu Pavel Onciu.

Nu stiu ce calcule si-a facut, nu stiu ce informatii a primit din tara, ca dupa un scurt popas în satele din Banatul sârbesc, se hotaraste sa treaca înapoi frontiera. Dupa spusele lui Pavel Onciu, pe care l-am chestionat, el sustinea ca Ion Boian a fost atras de perspectiva unei întelegeri cu regimul, în genul Costea-Rotea si nu vroia sa ramâna strain de aceasta oportunitate. A facut o grava imprudenta. A trecut frontiera cu bine, însotit de Pavel Onciu, au ajuns amândoi la Timisoara, fara incidente, dar pe strazile acestui oras a fost recunoscut de un agent de politie si arestat. De aici înainte începe noul sau calvar. Din nou în închisoare, unde ramâne si dupa 23 August, ca sute de alti legionari, care au fost predati de guvernul imediat constituit dupa capitulare în mâinile comunistilor.

M-am întristat mult când am auzit de soarta lui, caci prezenta lui în Occident ar fi adus mari servicii Miscarii si cauzei românesti în general. Pavel Onciu a scapat de arestare si s-a reîntors acasa.

6. CURSUL SINGURATIC AL LUI HORATIU COMANICIU

Amestecat în nenumarate încercari ce s-au facut în aceasta perioada de a se ajunge la un acord cu regimul antonescian, a fost si Horatiu Comaniciu.

Avocat la Miercurea Ciuc si sef al judetului Ciuc, la refacerea Miscarii între anii 1935-1937, Horatiu Comaniciu si-a facut un nume în rândurile legionarilor prin celebrul „Cântec al Românilor Secuizati”, care a rasunat de la un capat la altul al tarii. Între cântec si Horatiu Comaniciu se crease o corespondenta atât de puternica, încât oricine intona acest imn, îsi aducea aminte si de acest nume. Organizatia de Ciuc pe care o conducea, nu era prea importanta, numeric sau electoral, deoarece majoritatea populatiei era formata din secui.

Considerat totusi o figura proeminenta a Miscarii, în prigoana din Aprilie 1938, a fost ridicat de acasa si internat în lagar. Pâna la urma, locul de osânda al legionarilor s-a nimerit a fi tocmai capitala judetului pe care-l condusese el, Miercurea-Ciuc.

A scapat cu viata din lagar si dupa eliberare, în primavara anului 1940, s-a retras din viata politica, exercitându-si profesia de avocat. N-am auzit si n-am dat de el pâna la biruinta legionara din 6 Septembrie 1940. Nu stiu ce-a facut în vara anului 1940, daca s-a atasat grupului pro-carlist Noveanu sau daca a participat la reuniuni si activitati pe care le inspiram eu.

Cert este ca îndata dupa formarea guvernului, la 14 Septembrie 1940 m-am pomenit cu Horatiu Comaniciu calcând pragul Presedintiei. Era o figura remarcabila, un om cult si de maniere ireprosabile. Faima lui nu se stinsese, chiar daca se auzise prea putin despre el în perioada 1938-1940. Tocmai atunci îmi organizam biroul meu. Cine sa fie seful cancelariei mele, adica omul care sa rezolve toate actele care, era de presupus, ca ma vor asalta din toate partile? Traian Borobaru era secretarul meu particular si avea alte functii, diferite de un director de cabinet. Asa se face ca am propus Generalului ca sa fie numit Comaniciu Secretar al Vice-Presedintiei. Generalul Antonescu a fost placut impresionat de prestanta lui Comaniciu si si-a dat imediat aprobarea.

Am avut cu Comaniciu, nu un incident, ci o neîntelegere în cursul scurtei noastre guvernari. Se ivise un loc vacant de Prefect în judetul Tutova. Când se întâmplau astfel de schimbari, trebuia actionat repede. În 24 de ore trebuia sa dau raspunsul cine sa fie noul prefect. Altminteri, exista primejdia ca Generalul sa numeasca un militar în locul vacant si inevitabil se ajungea la conflict cu organizatia legionara locala. Am avut multe cazuri de acestea.

Pe cine sa propun Generalului? N-aveam nici un nume cunoscut la îndemâna si atunci m-am gândit la Horatiu Comaniciu. Eu presupuneam ca postul de Prefect al judetului îl aranja mai bine pe Comaniciu decât sa fie directorul de cabinet al Presedintiei, reprezentând un grad administrativ mai înalt. Dar n-a fost asa. Horatiu Comaniciu s-a simtit lezat în prestigiul sau. De la Presedintie ajunsese într-un obscur oras de provincie. Nu traise el o viata la Miercurea-Ciuc? Pâna la urma a plecat, dar cu amaraciune în suflet. El credea ca prin cine stie ce intrigi sau influente a fost îndepartat din centrul puterii si azvârlit undeva la periferie. Nu era nimic real. Am actionat dintr-o necesitate tehnica, pentru a preîntâmpina o decizie sui-generis a Generalului, numind la Tutova un favorit al sau, iesit din rândurile armatei.

Din perioada când am lucrat împreuna la Presedintie, am ramas cu cele mai bune impresii despre Comaniciu. Mi-a adus mari servicii, descarcându-ma de maldarul de hârtii care intrau în cancelaria mea, sub forma de petitii, memorii, cereri de ajutoare si alte interventii.

Lovitura de Stat a Generalului Antonescu l-a surprins la Tutova. Nu s-a întâmplat nimic important în acest judet, nici o înfruntare cu armata. Ordinele lui Antonescu au fost executate fara nici o împotrivire. Nu dispuneam în acest judet de nici o organizatie puternica si apoi nici Comaniciu nu era o structura de luptator. A predat ofiterilor instantaneu atributiile ce le detinea si s-a retras. O nota buna pentru el, când Generalul Antonescu a dat ordin sa fie arestati toti „rebelii”. La Tutova, n-a existat rebeliune.

Comaniciu s-a retras la Bucuresti, unde a început tatonarile pentru a se orienta în noua situatie. În primul rând s-a gândit sa-si asigure siguranta personala. Prin relatiile ce le-a înnodat, a reusit sa scape de orice urmarire. A fost considerat de politie ca un element prudent, dispus sa se supuna autoritatii Conducatorului Statului. A intrat în categoria legionarilor asezati, care accepta fara murmur si sovaire noua ordine. Dar Comaniciu a facut un pas mai departe. Nu s-a multumit sa se elibereze de orice suspiciune ca ar fi rebel sau ostil Statului, ci a încercat sa se apropie de regim, oferindu-si serviciile, pentru a juca si el un rol politic în noua conjunctura. Rezultatele avute n-au fost prea încurajatoare, de altfel cum au patit toti acei legionari care si-au imaginat ca o reluare a colaborarii cu Antonescu ar fi posibila. În faza victorioasa a razboiului, pâna în toamna anului 1942, Conducatorul Statului nu vroia sa împartaseasca gloria militara cu nimeni. El si numai el a facut acest razboi, recucerind Basarabia si Bucovina de Nord si fiind pe punctul de a primi defilarea trupelor la Moscova, alaturi de Hitler. Cu aceasta mentalitate, Antonescu nu era dispus sa-i reabiliteze pe legionari. Au fost anumite încercari de apropiere, dar care n-au ajuns la un punct de consistenta. Generalul nu avea nevoie de legionari, simtindu-se suficient de puternic sa domine situatia.

Dupa Stalingrad, situatia s-a schimbat.

Cei doi Antonescieni s-au gândit la legionari, dar nu pe planul unei colaborari la guvern, ci mai mult ca auxiliari în structura administrativa a tarii, cum i s-a îngaduit lui Alexianu utilizarea legionarilor în aparatul de conducere al Transnistriei. Din aceasta perioada, primavara si vara lui 1943, dateaza contactele lui Costea si Rotea cu oamenii regimului.

Antonescu naviga în aceasta perioada spre alte ape externe. Cauta contacte cu anglo-americanii pentru a iesi din razboi, faurindu-si convingerea ca razboiul este pierdut pentru Axa. Daca putea neutraliza ostilitatea legionarilor, prin mijlocirea unor fruntasi ai lor, cu atât mai bine, caci manevra lui de desprindere de Axa nu mai era periclitata de nimeni în interior. Dar aceasta tendinta a lui era contra-balansata de alte temeri si influente, anume cum ar fi vazuta apropierea lui de legionari de anglo-americani? Nu vor considera aceasta întelegere, chiar pe un plan minor, ca un act de ostilitate contra lor? Ceea ce prevala atunci în politica externa a regimului era captarea bunavointei aliatilor occidentali, pentru ca România sa poata face saltul cuvenit în tabara lor. Pâna la urma, teama de a nu-i indispune pe occidentali, l-a determinat pe Maresal sa continue vechea politica fata de legionari, de represiune si izolare.

Horatiu Comaniciu nu s-a angajat în aceasta perioada post-Stalingrad, primavara si vara lui 1943, în aceasta directie. Orientându-se dupa situatia generala a razboiului, si-a dat seama ca Antonescu va pierde partida. Si atunci s-a gândit sa-si caute un alt protector. Cine putea sa dispuna de soarta tarii în faza de tranzitie de la Axa spre aliati? Un singur om era indicat de destin: Maniu. Presedintele partidului national-taranesc era cunoscut pentru convingerile lui democratice si pentru ostilitatea ce-a aratat-o permanent întelegerii României cu Axa.

Din 1943 Comaniciu a cultivat relatiile cu Maniu, considerându-l omul predestinat sa salveze România. A avut numeroase întrevederi cu Maniu, în care i-a adus aminte de întelegerea cu Codreanu, oferindu-se a mobiliza întreaga suflare legionara în eventualitatea unei schimbari interne, pentru a pune la dispozitia partidului national-taranesc forta tineretului românesc. El a mers mai departe, sustinând ca atât el, cât si toti cei ce îl vor urma, se vor încadra în partidul national-taranesc, renuntând la vechile credinte si idealuri, depasite de evenimente. Maniu, fara îndoiala, a fost placut surprins de aceasta adeziune si l-a consacrat pe Comaniciu ca interlocutorul lui valabil, în relatiile cu legionarii. Comaniciu fusese, asa zicând, înfiat de Maniu, dându-i misiunea de a orienta cadrele Miscarii spre partidul national-taranesc.

Fara îndoiala ca Horatiu Comaniciu si-a luat un angajament care-i depasea puterile. Nu detinea nici un mandat din partea mea, cum i-am transmis lui Costea, si nici nu exercitase în Muscare o functie de prim rang, ca Parintele Boldeanu.

Nu avea autoritate sa se adreseze întregii Miscari din tara. Si atunci a cautat relatii si prietenii între legionarii liberi, pentru a-si întari pozitia fata de Maniu, ca purtator de cuvânt al întregii Miscari. Se pare ca si Costea Iosif a aderat la linia lui în 1944 si l-a asigurat de tot sprijinul sau. Cu Costea, au intrat în combinatie cu Comaniciu si alti aderenti ai lui, cum au fost profesorul Vintan de la Timisoara si inginerul Veteleanu.

Comaniciu a mers prea departe în ofertele lui de colaborare cu Maniu: Miscarea Legionara sa dispara si membrii ei sa se înscrie în partidul national-taranesc. Era o schimbare de identitate politica, care n-a gasit ecoul cuvenit în masele legionare. Legiunea avea un ideal, o credinta si acest ideal nu putea fi smuls din suflete, pentru a fi substituit cu prestigiul lui Maniu. Mai ales dupa martiriul Capitanului si a sutelor de victime ale terorii carliste si antonesciene, Legiunea poseda si un depozit sacru, care nu putea fi uitat sau renegat.

Comaniciu si-a pus în aplicare întelegerea cu Maniu dupa rasturnarea de la 23 August 1944, dar invazia sovietica a tarii a pulverizat atât aceasta initiativa cât si partidul national-taranesc.

7. UN COMPLOT ÎN ÎNCHISOARE

Seful Serviciului Secret Român, Eugen Cristescu, dupa nereusita complotului de la Rostock, din toamna anului 1942, de a ma suprima pe mine si o serie de fruntasi legionari, cu mintea lui iscoditoare, de politist cu experienta, a uneltit o alta lovitura împotriva mea. De asta data si-a ales ca teren de actiune închisorile din tara, unde zaceau sute de legionari, asteptând de câtiva ani sa treaca acest cosmar.

Planul lui era bine întocmit. Ce îsi propunea el? L-am scapat pe Horia Sima în Germania, dar ce-ar fi sa-l aducem în România, convingând guvernul german ca-l detesta proprii lui camarazii din închisori, din cauza suferintelor ce le îndura de pe urma rebeliunii patronate de el? Planul li s-a parut interesant si celor doi Antonescieni, încât, fara îndoiala, l-au încurajat sa-l puna în aplicare.

Eugen Cristescu a cautat între fruntasii legionari la Aiud un personaj dispus sa intre în aceasta conspiratie, în schimbul libertatii si a altor avantaje de care s-ar bucura. Cel ce s-a oferit sa faca jocul Sigurantei, a fost Preotul Palaghita, un caracter fluid, dispus la toate tranzactiile în schimbul libertatii. Preotul Palaghita nu putea suporta viata din închisoare si se zbatea sa-si gaseasca o portita de scapare. Când a fost desemnat sa joace rolul indicat de Siguranta, n-a sovait nici o clipa, vazând în propunerea ce i se facea un semn al destinului.

Momentul acesta de cumpana, destul de critic, atât pentru legionarii din închisoare cât si pentru soarta mea, a fost consemnat de Marin Barbulescu, în cartea lui de amintiri, Centrul Studentesc Legionar Timisoara. În ce consta planul lui Eugen Cristescu? Legionarii din închisori si în primul rând cei de la Aiud, sa dea declaratii de desolidarizare de mine, indicându-ma tradator al Legiunii si culpabil de cele întâmplate în tara. Ei însisi, cei închisi nu ar fi decât niste victime ale actiunilor mele criminale. Daca s-ar obtine un numar masiv de declaratii de condamnare a mea, acestea ar putea servi guvernului român ca un argument impunator de a cere de la guvernul german extradarea mea. Pus în fata acestei situatii neasteptate a sutelor de declaratii ale propriilor mei camarazi, care ma învinovateau de toate nenorocirile abatute asupra tarii, asupra Legiunii si asupra propriilor lor vieti, guvernul german n-ar putea refuza extradarea mea. Acesta era planul lui Eugen Cristescu si, trebuie recunoscut, de o subtilitate diabolica. Nu regimul cerea predarea mea României, pentru a fi judecat, ci proprii mei prieteni si legionari.

Nici acest plan n-a putut fi adus la îndeplinire din cauza dârzei atitudini a legionarilor închisi la Aiud. Preotul Palaghita si-a gasit anumiti ortaci dispusi sa-l urmeze, dar marea majoritate a fruntasilor legionari s-a opus planului dezavuarii mele. Între cei ce si-au dat seama imediat de nenorocirile ce le-ar putea aduce Legiunii planul Cristescu-Palaghita, se aflau Ilie Niculescu, Preotul Puscas, Ilie Ghenadie de la Timisoara, Marin Barbulescu si o multime de cadre mai tinere.

Preotul Palaghita era sustinut de Directia Închisorii, conform ordinelor primite de la Eugen Cristescu. A fost scos din închisoare de câteva ori, pentru a se întâlni cu functionari ai Sigurantei si a pune la punct împreuna desfasurarea operatiei. La Aiud se plimba liber din celula în celula, pentru a convinge sa se semneze declaratia conceputa de el, în schimbul unei revizuiri a sentintelor lor. Rezultatele ce le-a obtinut au fost nesatisfacatoare. Foarte putini s-au angajat sa-si puna iscalitura pe actul prezentat de Palaghita. Conducatorii ostili dezavuarii mele s-au sfatuit cum sa raspunda acestui atentat contra persoanei Comandantului. Trebuia gasita o formula elastica, care sa evite o luare de atitudine directa pro-Horia Sima, pentru a nu provoca reactia Directiei de la Aiud. Au ajuns la concluzia ca trebuie data o declaratie, dar care trebuie formulata în asa fel încât sa nu cuprinda nici o aluzie la persoana mea, nici pro si nici contra. Si atunci au redactat un text care se marginea sa repete vechea lor postura, ca vor sa mearga pe front pentru a-si face datoria catre tara si se vor supune legilor tarii. Când s-a trezit Directorul închisorii cu maldarul de declaratii, a crezut ca sunt cele asteptate în conformitate cu planul Sigurantei. Când le-au citit, si-au dat seama toti cei implicati în aceasta conspiratie ca si acest plan de nimicire al Legiunii a esuat.

RUPTURA

„Situatia mea în prizonieratul german era una dintre cele mai grele. Eram încoltit între ura feroce a lui Antonescu, care pândea orice moment prielnic ca sa ma nimiceasca si nefericita politica germana, ce-si îndepartase prietenii din România pentru a-i înlocui cu dusmanii Axei. Numai gândindu-ma la starea în care ma aflam, cu sabia lui Damocles permanent deasupra capului meu, ma si cuprindeau fiorii. Dar cum aceste primejdii mortale n-au fost de-ajuns, s-a deschis un al treilea front ostil în rândurile propriilor mei camarazi. O parte din legionarii internati s-au constituit într-un grup aparte, cu scopul sa-si salveze viata si libertatea lor, cu pretul sacrificarii mele.”

1. PETRASCU PREDA COMANDA LUI MILE LEFTER

Abia intrati la Buchenwald, Nicolae Petrascu, în ajunul Craciunului, preda comanda grupului Comandantului Bunei Vestiri, Mile Lefter. Desi nimeni nu-l silea, din proprie initiativa a facut acest gest pentru a întari coeziunea grupului. El fusese prea amestecat în ultimele întâmplari si se expusese prea mult în relatiile cu autoritatile germane. Fusese supus de Gestapo la numeroase interogatorii în cazul complotului, împreuna cu toti acei legionari care participasera la cercetari, încât nu se bucura de o buna apreciere la germani, pentru a trata cu conducerea lagarului. Tinând seama de noile împrejurari, de bunavoie s-a descarcat de aceasta raspundere, pentru a nu îngreuna situatia grupului internat.

Nu tot acelasi comportament deschis si loial a aratat Mile Lefter, în timpul cât a exercitat sefia grupului. Abia instalat la conducere, a adoptat o orientare diferita de sentimentele majoritatii celor internati. Pe de-o parte facea mereu apel la disciplina si respectul ierarhiei; pe de alta parte nu scapa nici un prilej ca sa azvârle asupra mea raspunderea internarii în lagar.

Evident ca atât Mile Lefter cât si cei ce împartaseau vederile lui sperau într-o usurare a situatiei lor, chiar la scoaterea din lagar prin atitudinea adoptata. Formula lor era simpla: cei ce ramân cu Horia Sima, se expun unui tratament mai aspru din partea guvernului german, cine stie, o detinere fara termen în lagar în timp ce legionarii ce se leapada de el, se vor bucura de o anumita bunavointa si s-ar putea sa li se scurteze chiar perioada de sedere între sârmele ghimpate.

Punctul de vedere al lui Mile Lefter si al camarazilor care l-au urmat coincidea cu pozitia oficiala a guvernului german, transmisa atât prin Ministerul de Externe cât si prin Gestapo, si anume ca Horia Sima este vinovat de internarea legionarilor. Mile Lefter în loc sa reprezinte opinia lagarului legionar fata de autoritatile germane, devenise un fel de purtator de cuvânt al acestora, a ceea ce afla de la conducerea lagarului sau de la alti mandatari ai Berlinului. În modul acesta spera el sa câstige favoarea nemtilor. Horia Sima intrase în conflict cu guvernul german, provocând arestarile si internarile; datoria noastra este sa schimbam radical aceasta politica, pentru a recâstiga bunavointa si ocrotirea Berlinului. Pretul nu putea fi decât sacrificarea Comandantului de pâna acum al Legiunii. Numai asa nemtii ne vor crede si ne vor deschide calea libertatii.

2. SUB COMANDA LUI MILE LEFTER. DECLARATII SI INCIDENTE

Cei ce s-au despartit de mine în perioada internarii legionarilor în lagarul Buchenwald, nu trebuie condamnati. Situatia noastra era într-adevar lipsita de orice perspectiva. Nu mai aveam pe nimenea decât pe Bunul Dumnezeu. Era firesc sa se produca reactii, acuzându-ma de starea în care am ajuns. Acestia nu vedeau alta salvare decât ruptura de mine. Unica sansa, îsi imaginau ei, ca sa iasa din lagar.

Lui Mile Lefter e mai greu sa i se acorde circumstante atenuante. Petrascu s-a dat de-o parte si a trecut raspunderea comenzii Comandamentului Bunei Vestiri Mile Lefter. Din acel moment, el a contractat obligatii fata de toti cei internati si principala lui grija trebuia sa fie mentinerea unitatii si coeziunii grupului. El nu mai apartinea nici lui si nici nu se putea orienta în exercitarea comenzii dupa opiniile unora si altora, chiar daca în forul lui interior ar fi fost cu pozitia adoptata de cei razvratiti. Una era convingerea lui intima – Horia Sima e vinovat de starea noastra – si cu totul altceva functia ce-o exercita. Având aceasta raspundere, el trebuia sa tina seama de psihologia generala a grupului, de curentele de idei care îl brazdau, de existenta unor legionari, si nu putini, care refuzau sa ma puna la index. În consecinta, asadar, el, ca sef al grupului, apartinea tuturor si trebuia sa-si exercite comanda cu moderatie, cu prudenta, fara a se alia cu unii contra altora.

Ori, Comandantul Bunei Vestiri Mile Lefter a facut marea greseala sa se identifice cu pozitia acelora care îmi tagaduiau dreptul de a mai conduce Miscarea, uitând ca el nu e un simplu soldat de front, ci ca incorporeaza însusi destinul Legiunii, care nu trebuie farâmitat prin dezagregari interne. Prin atitudinea lui partizana, periclita viitorul Miscarii, deoarece misiunea ei nu se încheia cu internarea noastra în lagar.

Mile Lefter, chiar de la începutul conducerii lui, a alunecat în directia acelora care cautau o portita de iesire din lagar si nu vedeau alta posibilitate decât în repudierea mea. Provocând aceasta sciziune, ei vor capta bunavointa guvernului german, vor fi semnalati ca adevarati prieteni ai Germaniei si, pâna la urma, vor fi pusi în libertate, pentru a contribui la efortul de razboi al Axei. Dar Comandantul Bunei Vestiri nu a analizat toate aspectele problemei. Ce se întâmpla cu acei legionari internati care refuza sa-si câstige libertatea cu acest pret? El era convins ca odata luând pozitie contra lui Horia Sima, imensa majoritate a legionarilor de la Buchenwald îl va urma fara murmur si sovaire. Era Comandant al Bunei Vestiri si sef al grupului din acest lagar.

Când a întâmpinat rezistenta la propunerea lui, a fortat nota pentru a-si impune punctul de vedere si pâna la urma a provocat grave incidente în sânul grupului. Opozitia a fost mult mai tare si mai numeroasa decât si-o imaginase, creând un climat de razvratire generala contra conducerii lui.

Bineînteles ca în acuzatiile ce mi le aducea Mile Lefter pentru a-i determina pe legionari sa se rupa de mine, dispunea de un puternic argument, procurat de autoritatile germane. Astfel, Generalul Müller vizitând lagarul în luna Februarie 1943, a declarat textual:

„Ati fost adusi în lagar pentru ca unii din legionari au încalcat obligatiile impuse. Au cautat sa fuga din Germania. D-voastra platiti pentru ei”.

Colonelul Pister, Comandantul lagarului, de nenumarate ori a repetat aceeasi declaratie, transmisa de superiorii lui. Astfel, la 1 Iulie 1943, în fata frontului legionar, a spus urmatoarele: „Trebuie sa stiti ca sunteti aici exclusiv din cauza fugii fostului dvs. Comandant, Horia Sima. Cine îl poarta în suflet îmi este indiferent, dar nu are voie sa se manifeste aici”.

Bazat pe încrederea de care se bucura atât la Berlin, cât si în fata Comandantului lagarului Buchenwald, Colonelul Pister, Mile Lefter a bruscat sentimentele marii majoritari a legionarilor internati, manifestându-si zgomotos detasarea lui de conducerea Legiunii.

Aceasta atmosfera de suspiciune, izolare si distantare fata de legionarii care continuau sa-si marturiseasca atasamentul fata de mine, cultivata permanent de Comandantul Bunei Vestiri, Mile Lefter, a provocat o stare exploziva în grup, care a dus la ruptura raporturilor dintre cele doua entitati, Mile Lefter si-a pierdut încrederea grupului si n-a mai putut exercita functia de conducator al legionarilor închisi în lagar.

3. 3 IULIE

Punctul culminant al tensiunii create în lagarul de la Buchenwald de catre Comandantul Bunei Vestiri a avut loc în jurul datei de 3 Iulie 1943.

Cu prilejul zilei mele de nastere, o parte din legionarii internati au luat initiativa sa sarbatoreasca acest eveniment printr-o sedinta festiva, cu cuvântari si cântece. Evident ca initiativa lor era inoportuna. Nu-mi facea nici un serviciu, caci actul conceput de ei ranea susceptibilitatea cercurilor germane, care erau cu ochii pe mine. Daca as fi fost în preajma lor, i-as fi rugat sa renunte la acest omagiu. Mile Lefter avea dreptate sa se opuna acestei manifestatii, dar în modul cum a procedat de a împiedica reuniunea proiectata, a fost nefericit inspirat. Nu s-a multumit sa spuna legionarilor ca el se opune actului festiv, ci, ca sa fie sigur ca nu va cuteza nimeni sa treaca peste ordinele lui, a cerut audienta Colonelului Pister, în ziua de 1 Iulie, pentru a-i expune problema ce-l framânta si pentru a se degaja de orice raspundere. În memoriul ce l-a prezentat, a evocat starea de spirit din lagar si l-a rugat pe Colonelul Pister sa intervina cu autoritatea lui pentru a interzice manifestatia din 3 Iulie.

Într-adevar, în acea zi, 1 Iulie dupa amiaza, Colonelul a aparut în fata frontului legionar cu doua precizari:

1) Stati aici din cauza fugii lui Horia Sima în Italia.

2) Se interzice orice manifestatie pentru Horia Sima si se interzice a se cânta cântece legionare.

„Ziua lui Horia Sima nu se poate sarbatori în Germania”.

Aparent Mile Lefter, care umbla în tot lagarul cu Colonelul si asista la toate convorbirile acestuia, capatase satisfactie. Dar în urma lui s-a dezlantuit furtuna protestelor. Toti legionarii aflasera ca interventia Colonelului Pister a fost efectul plângerii facute de Lefter în dimineata acestei zile.

Pentru atitudinea lui greu de conceput, legionarii din dormitorul în care locuia Mile Lefter, în semn de protest si-au luat hainele si bagajele si s-au mutat în alte dormitoare. Mile Lefter a ramas doar cu acele elemente, care de mai multa vreme s-au rupt de grup si duceau o viata aparte.

Ca urmare, Comandantul Bunei Vestiri Mile Lefter nu si-a mai putut exercita comanda în lagar, pierzând suportul marii mase a legionarilor internati, care nici macar nu-l mai salutau.

4. LIMPEZIREA APELOR

În ziua de 3 iulie 1943, se petrece un nou eveniment, care duce la o clarificare definitiva a relatiilor dintre grup si Comandantul Bunei Vestiri, Mile Lefter.

Seara, legionarii sunt convocati în sala de mese pentru a asculta si a aproba o adresa catre Comandantul lagarului, Colonelul Pister si un memoriu adresat Excelentei Sale, Heinrich Himmler. Adresa este citita de Comandantul Legionar Iosif Dumitru. Iata cuprinsul ei:

„Domnule Oberststurmbahnführer,

1) În legatura cu dispozitiile pe care D-voastra ni le-ati comunicat în ziua de 1 Iulie, va aducem la cunostinta urmatoarele:

Pentru ziua de 3 Iulie, n-am intentionat sa întreprindem nici o actiune care sa contravina dispozitiilor D-voastra de pâna atunci. Dorinta noastra a fost doar sa ne îngaduim câteva minute de bucurie, în care sa cântam cântecele noastre, asa cum am facut si pâna acum. Întelegând sa ne supunem tuturor dispozitiilor D-voastra, am renuntat si la aceasta dorinta si vom sarbatori ziua de 3 Iulie numai în sufletele noastre, asa cum D-voastra ne-ati permis

2) Pâna acum nimeni dintre noi n-a calcat dispozitiile pe care D-voastra ni le-ati dat si suntem cu totii hotarâti sa pastram si de acum înainte cea mai desavârsita liniste si ordine în grup si va asiguram de o normala convietuire cu oamenii care prin faptele lor s-au rupt sufleteste de noi si care prin plângerile lor nejustificate si tendentioase împotriva noastra v-au cauzat neplaceri inutile.

3) Sentimentele noastre de credinta fata de Führer si de Germania national-socialista sunt si vor fi cele pe care faptele noastre de pâna acum le-au dovedit si care rezulta din memoriul alaturat.

Totodata va rugam sa binevoiti a înainta Reichsführerului SS Himmler, alaturatul memoriu.

Heil Hitler!

Sonderlager Fichtenhain, 2.VII.1943”.

Celalalt text, adresat lui Himmler, a fost citit de George Racoveanu si avea urmatorul continut:

„Excelentei Sale Reichsführerului si Sef al politiei germane, Heinrich Himmler,

Excelenta,

S-au împlinit sase luni de zile de când, un grup de peste doua sute de legionari români, ne aflam închisi în lagarul de la Buchenwald-Weimar, izolati desavârsit si de camarazii nostri de la Rostock si de conducerea Miscarii Legionare.

Vreme de sase luni de zile am tacut si am asteptat cu întelegere si încredere. Astazi, rupem tacerea. Astazi, trebuie sa vorbim. Fara îndoiala ca în buna ordine legionara si în împrejurari normale, interventia aceasta a noastra n-ar fi cu putinta. În situatia speciala în care ne aflam însa, iata-ne siliti sa vorbim: se petrec în jurul nostru fapte a caror importanta îndreptateste suficient iesirea noastra din rezerva, pe care pâna acum n-am parasit-o.

Excelenta, înca din primavara anului 1941, noi am facut prin fapta dovada întelegerii ca adevarul tuturor lucrurilor are astazi un singur nume: Victoria. Ca, deci, toate celelalte „adevaruri” trebuiesc jertfite acestui mare adevar, în slujirea lui, în slujirea victoriei. În numele ei noi legionarii dintre sârmele ghimpate si tevile pustilor din Buchenwald, luam astazi cuvântul. Întrebarea pe care ne-o punem noua si respectuos o supunem si Excelentei Voastre este aceasta: cui slujeste situatia în care ne aflam noi astazi?

Excelenta, se afla în grupul acesta de peste 200 de legionari – dintre care unii au comis greseli si în sânul caruia s-au strecurat, cum era si firesc, si elementele care nu-i fac cinste – luptatori încercati, oameni cu trupul acoperit de rani, capatate pe câmpul de lupta, oameni care de dragul unei credinte s-au despartit chiar de pamântul tarii lor. Toti acesti oameni traiesc pentru împlinirea unui testament: testamentul politic al lui Corneliu Codreanu. De la calea împlinirii acestui testament nu se poate abate nimeni în Legiune, orice s-ar întâmpla.

În lupta cu toata lumea veche a României, cei mai buni dintre noi au cazut. Trupurile lor au fost la raspântiile drumurilor, cu lamurirea „tradatori de tara”, adica oameni vânduti Germaniei lui Adolf Hitler. Caci tradatori de tara am fost înfatisati noi sub regimul lui Carol II, tradatori de tara suntem aratati chiar si acum, între sârmele ghimpate ale lagarelor Germaniei national-socialiste. Lumea veche, jidovita, francmasona, democrata, anglofila, nu dezarmeaza nici acum. Ea conspira si hraneste nadejdi, facând dovada ca fara Miscarea Legionara, România nu se poate regasi, caci Miscarea lui Corneliu Codreanu nu este în România o moda. Ea este împletita cu însusi destinul României. România se va regasi numai atunci când testamentul politic al lui Corneliu Codreanu va fi înfaptuit – înfaptuire care ramâne alfa si omega problemei politice românesti.

Excelenta, nu veti lua în nume de rau faptul ca în aceste ceasuri de amaraciune care ne-a napadit sufletul, aici în lagar, în vecinatatea dusmanilor ordinii noi a Europei, ne vom aduce aminte nu numai de greselile noastre, ci si de mândriile noastre. Miscarea Legionara îsi revendica – în scurt – onoarea de a fi smuls prin trecutul de lupte si jertfe, încoronate cu actul de la 3 Septembrie al lui Horia Sima, România, dintr-un sistem de prietenii fatale si de a se fi alaturat Puterilor ce stau acum în lupta, pentru o noua ordine a lumii. Nici dusmanii nostri cei mai înversunati nu mai contesta aceasta fapta luminoasa a noastra.

Victoria aceasta a platit-o scump Miscarea: a cazut însusi întemeietorul. (Fara îndoiala ca daca Corneliu Codreanu si-ar fi limitat lupta lui la însanatosirea vietii publice românesti, în politica externa el ramânând alaturi de Paris si Londra, niciodata n-ar fi iesit porunca pentru uciderea lui).

Este bine sa accentuam ca si lupta României celei tinere împotriva bolsevismului – lupta cu armele – nu-si are începutul în Iunie 1941, caci în Ianuarie 1937 cadeau în Spania lui Franco, alaturi de camarazii lor germani si italieni, cei mai buni dintre bunii Legiunii: Dr. Ion Mota (ctitor, împreuna cu Corneliu Codreanu al Miscarii Legionare) si Dr. Vasile Marin. Trupurile lor, în drumul spre patrie au fost cinstite, în Februarie 1937, de Germania national-socialista, printr-o parada militara la Berlin. Iar astazi, noi, fratii lor, stam în lagarele Germaniei national-socialiste, la fel cu dusmanii ei.

Excelenta, sa nu ne fie interpretate drept lipsa de luciditate politica aceste marturisiri de ordin sufletesc.

Miscarea Legionara a luptat si a jertfit pentru România. Nu pentru Germania. Si în grija ei de a nu furniza nici macar pretexte pentru acuzari unei lumi necinstite si germanofobe – lumii României vechilor partide, care o aratau a fi „vânduta” – Miscarea Legionara s-a ferit de legaturi mai strânse cu Berlinul si Roma.

Dar atasamentul ei fata de Germania national-socialista si de Italia fascista si l-a afirmat clar, cu toata dârzenia si în 1936, si în 1937, si în 1940, si în Ianuarie 1941. Atasamentul acesta al ei nu izvora numai din judecata politica. Fapte pe care noi le-am trait si de care o fireasca jena ne împiedica a vorbi, stau chezasie pentru afirmatia noastra.

Iata de ce noi astazi ne întrebam: cui foloseste situatia de astazi? Caci în sufletele noastre si în credintele noastre nu s-a schimbat nimic – absolut nimic de natura a determina luari de noi pozitii. Mai mult: orice s-ar întâmpla, nu va putea abate Miscarea Legionara de la calea ei.

Excelenta, marturisim ca ne simtim profund îndatorati pentru grija si atentiile cu care conducerea lagarului ne copleseste: hrana, distractii etc. Dar toate acestea nu pot ucide suferinta morala. Ca doar de aceasta e vorba, nu de cea trupeasca. Legionarii lui Codreanu închisi în lagar în Germania lui Adolf Hitler! Situatia aceasta – fireasca pentru noi într-o tara demoplutocratica din lume – e insuportabila în Germania national-socialista. Situatia aceasta trebuie sa ia sfârsit.

Suntem luptatori si vrem sa fim utili cauzei. Astazi, în eventualitatea nevoii de întarire a vreunui front intern ori extern; mâine, în opera de constructie, pe care, dupa victoria din rasarit o va conduce Germania national-socialista. Familiarizarea noastra, cu problematica acestei opere de constructie, nu dintr-un regim de lagar poate veni. Tinerea noastra departe de grijile si de nadejdile care trebuie sa fie si ale noastre, trebuie sa înceteze. Ea nu poate folosi decât dusmanilor nostri comuni, lansatori de zvonuri si de false interpretari.

Excelenta, daca sinceritatea acestei marturisiri, acute cu încredere, va avea darul sa contribuie si la crearea conditiilor unei întronari de raporturi firesti între autoritatile germane si grupul legionarilor români din Germania, noi vom avea multumirea de a fi dat sens unei porunci launtrice a sufletului nostru de luptatori, care credem în misiunea lui Adolf Hitler si a Germaniei national-socialiste.

Traiasca Adolf Hitler!

Traiasca Victoria!”.

Memoriul catre Himmler a fost semnat de aproape 180 de legionari internati la Fichtenhain-Buchenwald.

L-am reprodus în întregime, pentru a scoate în evidenta linia de demnitate si onoare nationala ce-l strabate de la un capat la altul. Semnatarii nu cer pentru ei nimic în mod special, ci proclama necesitatea de a înceta regimul anormal si absurd la care sunt supusi între sârmele ghimpate si sa fie restituiti libertatii pentru a putea fi de folos în razboiul din rasarit, si mâine, la refacerea tarii.

5. SPRE O NOUA CONDUCERE

Memoriul, cu semnaturile celor 180 de legionari, a avut si o alta urmare asupra conducerii grupului. Mile Lefter l-a asigurat permanent, în convorbirile ce le-a avut cu Colonelul Pister, ca numai o mâna de agitatori, un numar infim, îl mai poarta în suflet pe Horia Sima. Dar iata ca memoriul înmânat lui Himmler dezvaluia adevarata stare de lucruri: proportia era inversa. Marea majoritate a legionarilor din lagar continuau sa-l recunoasca pe Horia Sima si numai un grup restrâns si marginal îi contestau dreptul de a mai conduce Legiunea. De abia atunci si-a dat seama Pister ca a fost gresit informat.

În seara de 3 Iulie, având memoriul sub ochi, îl cheama în biroul sau pe Mile Lefter si pe Randa. Le face aspre reprosuri pentru ca nu l-au informat corect si ca urmare i-a ridicat lui Lefter comanda grupului.

În seara de 3 Iulie, dupa audienta la Colonel, apare în fata frontului numai Alexandru Randa. Acesta comunica legionarilor ce i-a spus Colonelul: ca de azi înainte nu mai este nimeni sef în acest grup. Toti sunt egali. Tot ce au de raportat, sa i se dea lui si el va transmite cererile lor conducerii lagarului. La apeluri, alinierea o va comanda Alexandru Randa si apoi va trece si el în front.

Din decizia Colonelului Pister, rezulta ca Alexandru Randa va exercita conducerea interimara a grupului, pâna ce se va gasi o noua solutie.

Situatia lui Mile Lefter devenise penibila. Dupa ce s-a produs divortul sufletesc între el si marea majoritate a legionarilor acum însusi Colonelul Pister îl deposedeaza de titlul ce-l avea pâna acum, dându-si seama ca si-a pierdut autoritatea în grup si nu mai este ascultat.

6. UN OM PROVIDENTIAL

În 17 Iulie 1943, în urma unor incidente avute în lagar, Colonelul Pister, anunta doua masuri exceptionale:

1. Cei ce s-au declarat împotriva lui Horia Sima se vor concentra într-o singura baraca, dormitorul A. Ceilalti, care au semnat memoriul, vor ocupa restul baracilor. Despartirea va fi stricta. Nu se admit treceri dintr-o tabara într-alta, fara permisiunea conducerii. Mile Lefter fiind de mai înainte în dormitorul A, a ramas cu grupul nesemnatarilor.

2. Numeste ca sef al grupului majoritar pe Comandantul Legionar, Iosif Dumitru.

Numeste ca sef al dizidentilor pe Comandantul Legionar, Nicolae Seitan.

3. A anuntat masuri aspre contra tuturor acelora care vor provoca incidente.

Un legionar originar din Banat, Pepici, i-a acuzat în gura mare pe ceilalti camarazi din grupul mare ca sunt agentii Angliei. A fost prins si batut de câtiva tineri. Colonelul i-a arestat si i-a dus la ancheta. A anuntat ca nu va tolera batai în lagar si îi va pedepsi cu toata severitatea pe faptuitori.

Primul act al noului sef, Iosif Dumitru, a fost în fata Colonelului sa se solidarizeze cu camarazii arestati.

„Camarazi, a spus Iosif Dumitru, ne solidarizam cu camarazii nostri arestati. Cei ce s-au separat de noi, ne-au acuzat mereu ca noi suntem agentii Angliei. Mereu ne-au provocat. De multe ori nu le-am raspuns. Îl anunt pe d-l Colonel ca în acest grup va domni o adevarata disciplina”.

Lectia administrata lui Pepici era îndreptatita, caci nu se adresa numai lui. Acuzatia de „agenti ai Angliei” era soptita si difuzata de multi din grupul mic, atât pentru a face rau celorlalti, cât si pentru a se pune bine cu nemtii, aratând ca ei sunt adevaratii lor prieteni.

Mile Lefter suporta greu noul climat sufletesc din lagar. Desi acum locuia împreuna cu cei ce împartaseau convingerile lui, ar fi vrut sa plece undeva departe, pentru a nu mai da fata cu aceia care nu-l agreau si care au contribuit la destituirea lui de la sefia lagarului. În acest scop, a facut o cerere Colonelului în care arata ca suferea de reumatism si ar vrea sa fie stramutat undeva în Germania, într-un loc de cura, pentru a-si îngriji boala. Nu i s-a aprobat cererea de a fi scos din lagar, ci i s-a facut doar favoarea de a fi mutat într-o baraca de peste zidul lagarului Fichtenhain, unde statusera pe vremuri legionarii bolnavi.

Neputând suporta izolarea din aceasta baraca, a acut o noua cerere, ca sa fie mutat la Dachau, împreuna cu camarazii de la Berkenbrück. Cererea i-a fost aprobata si de Craciunul anului 1943 a fost transportat la Dachau.

Dupa aceste zguduiri interne, care amenintau sa destrame unitatea grupului legionar din Buchenwald, s-a trecut sub conducerea lui Iosif Dumitru, la o perioada de refacere si reorganizare. Iosif Dumitru si-a ales un eminent colaborator în persoana avocatului Virgil Popa pe care l-a numit sef de garnizoana. Dar salvarea unitatii grupului se datoreaza în cea mai mare parte tactului, bunului simt si fermitatii Comandantului Legionar, Iosif Dumitru. A fost mai mult decât un sef înzestrat cu calitati exceptionale, un om providential. Fara de prezenta lui în lagar, criza conducerii s-ar fi putut ameliora temporar, dar nu s-ar fi ajuns la stabilitate si armonie.

Dr. Iosif Dumitru a facut parte din primul cuib legionar creat la Bucuresti, în toamna anului 1927. Am avut si eu onoarea sa fac parte din acest cuib, prin cunostinta ce-am înnodat-o la Caminul Studentesc Sf. Voevozi, cu Andrei C. Ionescu, întemeietorul acestui cuib. Am luptat împreuna cu Iosif Dumitru în perioada studenteasca, 1927-1930. De atunci, drumurile noastre s-au despartit. Eu am plecat în Ardeal ca profesor de liceu, iar el a ramas la Bucuresti. A urmat cursurile de medicina veterinara, promovându-se Doctor în aceasta specialitate. Ne-am revazut în vara anului 1940, în perioada colaborarii cu Regele Carol. A participat la toate framântarile din aceasta epoca si a ajutat la concentrarea Legiunii într-un ultim efort pentru a-l darâma pe tiran. În timpul guvernarii noastre, a fost Secretar General la Ministerul Agriculturii, în ramura specialitatii lui. A fugit în Germania, pentru a scapa de valul urgiei antonesciene. S-a stabilit la Viena, servind ca punct de întâlnire pentru legionarii care ajungeau în acest oras. Între Berlin, unde se desfasurau activitatile noastre principale si Iosif Dumitru de la Viena se stabilise o coordonare de idei, planuri si actiuni, extrem de folositoare în anii 1941-1942, când ne-am, bucurat de o relativa libertate.

În Ianuarie 1943, a cazut si el victima raziei întreprinse de Gestapo contra tuturor legionarilor din Germania, pentru a stinge orice urma de activitate politica a Miscarii. A fost internat în lagarul de la Buchenwald, unde a urmarit cu tristete si amaraciune acele framântari sterile ale unor camarazi. Iosif Dumitru a fost întotdeauna solidar cu aceia care sustineau necesitatea de a se mentine inalterabila conducerea anterioara a Miscarii. Dar niciodata n-a încercat sa uzurpe conducerea lui Mile Lefter si abia dupa ce acesta a pierdut încrederea grupului, a intrat în actiune, fiind inspiratorul celor doua memorii, catre Colonelul Pister si Himmler. Dezvoltarea ulterioara a evenimentelor l-a ridicat în fruntea grupului, fiind recunoscut ca sef atât de marea majoritate a legionarilor internati cât si de conducerea lagarului Buchenwald. Bucurându-se de aceasta dubla recunoastere, si-a câstigat cele mai mari merite, fiind pâna la urma apreciat chiar de autoritatile germane.

În momentele grele, care puneau în primejdie însasi existenta ei, Miscarea Legionara s-a bucurat de aparitia unor personalitati exceptionale. Iosif Dumitru a facut parte din rândul acestora. Ca un Fat-Frumos s-a luptat cu tendintele nebuloase si unele chiar rauvoitoare ale unor camarazi, care s-au lasat acaparati de propaganda dusmana. A aparat cu îndârjire principiul unitatii si al ierarhiei legionare, fara de care nu exista actiune politica eficace si nici victorie.

Fara temeinica pregatire a lui Iosif Dumitru în materie de doctrina legionara, fara de aplicarea principiilor mostenite de la Capitan, cu tact si perseverenta, grupul s-ar fi destramat, sub presiunea atmosferei din lagar, si poate n-am fi putut nici reactiona dupa ocupatia sovietica, formând guvernul national de la Viena.

Iosif Dumitru ramâne în istoria Legiunii mai mult decât un conducator de elita, simbol al indestructibilitatii ideii legionare, care-si trage radacinile din Neam si Dumnezeu.

7. COMPONENTA GRUPULUI DIZIDENT

Dupa socoteala facuta de Nita Ghimbasanu, în memoriile lui si dupa declaratiile altor camarazi internati în lagarul Buchenwald, grupul dizident se compunea din aproximativ 50 de persoane.

Acest grup nu era omogen. Nu forma o structura, o unitate organica. Numitorul lor comun era repudierea lui Horia Sima. Acesta era firul care îi unea pe toti. Toti credeau, sau aproape toti, ca numai urmând aceasta cale, despartindu-se de seful lor de pâna atunci, vor iesi dintre sârmele ghimpate.

Mentalitatea lor trebuie înteleasa. Le era teama sa nu le ramâna oasele prin lagar. Era o logica usor de propagat si de crezut. Cei ce ramân cu Horia Sima sunt condamnati sa nu mai iasa de aici vreme îndelungata; cei ce se rup de el, au sansa sa fie eliberati.

Acest grup trebuie privit putin mai de aproape, în intimitatea lui, pentru a-i întelege componenta. O prima observatie ce trebuie facuta e amalgamul grupului mic cu agentii de la Rostock. Trebuie sa distingem între complotistii propriu-zisi, aceia pe care i-am notat în capitolul respectiv si care nu erau decât 3-4 si agentii strecurati de Siguranta Româna în lagarul Rostock, atât pentru a culege informatii cât si pentru a întretine o atmosfera de nemultumire si discordie permanenta. Acestia au fost descoperiti si au marturisit filiatia lor cu serviciul lui Eugen Cristescu. Dar ce face Gestapo-ul? Si pe acestia îi interneaza în lagarul Buchenwald ca si cum ar fi toti legionari. De ce aceasta masura? Pentru a înabusi complotul de la Rostock? Pentru a-l menaja pe Antonescu si guvernul din tara! Ancheta complotului s-a terminat cu o declaratie oficiala de „non lieu” în fata frontului legionarilor din Buchenwald. Dupa cercetarile autoritatilor de la Rostock n-ar fi existat un complot, ci oamenii anchetati sunt nevinovati. „Nu e nimeni vinovat”, au proclamat sententios emisarii lui Himmler. Ca atare, vor împartasi si cei banuiti pe nedrept soarta celorlalti.

Daca îi scoatem pe acestia din grup, ca fiind straini de el, mai ramân aproximativ 40 de insi care por fi numarati printre legionari. În sânul acestora se formase un bloc de 10 legionari macedo-români. Acestia s-au separat, pentru ca Constantin Papanace, din grupul de la Berkenbrück, luase atitudine categorica împotriva mea. Constantin Papanace, dupa asasinarea lui Pihu Grigore si a altor fruntasi legionari de origine româno-macedoneana, ramasese seful lor necontestat. Acum, acesti tineri legionari, de origine din Macedonia, faceau o greseala de interpretare a doctrinei legionare. „Omul nou”, preconizat de Capitan, se tragea dintr-o provincie oarecare, cum era si firesc, dar se ridica peste particularitatile locale. Nu mai era moldovean, basarabean, oltean, ardelean, banatean, macedonean, ci un român care îmbratisa totalitatea neamului nostru. Pentru el, interesul ce-l purta camarazilor lui, nu era provincia din care se trage, ci ce face el, cum reactioneaza în fata evenimentului, cum se comporta când se pune o problema de destin pentru neamul sau. Legionarul e înzestrat cu o viziune globala a istoriei nationale. El îmbratiseaza orice fractiune de românism cu egala dragoste, considerând-o a fi parte integranta din substanta natiunii. Legionarul nu e numai un român oarecare, care poarta acest nume, ci un supraromân, un vizionar al totalitatii nationale, un spirit lucid care absoarbe si reflecta toate valorile neamului.

Acesti tineri români de origine din Balcani au ramas prizonieri ai unor forme provinciale de gândire si de actiune. Ei au crezut si l-au urmat pe seful lor, asa zicând înrudit cu ei, si n-au descoperit traiectoria spirituala a Miscarii, care reclama solidaritatea cu persoana care întrupa în acel moment viziunea de ansamblu a nationalismului românesc, peste provincii si interese locale. Evident, nu toti tinerii macedoneni s-au atasat directivelor lui Papanace. Unii dintre ei au ramas în grupul mare, iar la formarea guvernului de la Viena, au intrat în armata nationala si au luptat alaturi de camarazii lor.

Daca scoatem si acest grup, deviat spre provincialism, mai ramân aproximativ 30 de legionari care se pot numi dizidenti efectivi. Dintre acestia, cel putin jumatate, erau figuri minore, care au ajuns în Germania târâti de valul impetuos al evenimentelor. Acestia nu aveau pregatirea necesara ca sa înteleaga fenomenul legionar.

Figurile principale ale dizidentilor sunt doar câteva. Spre surprinderea mea, s-a atasat acestui grup Capitanul Comanescu de la Timisoara, fost chestor în acest oras în timpul guvernarii noastre. Alta senzatie a fost Ilie Olteanu de la Sibiu, o personalitate marcanta a economiei românesti si un erou al luptei noastre, în perioada anilor 1938-1940. M-a durut mult despartirea de grup a lui Gheorghe Sârbu, care a luat conducerea Razletilor, dupa plecarea inginerului Nicolau. În sfârsit, a trecut în grupul mic si Profesorul I.G. Dimitriu, cu care am avut mai multe convorbiri în padurile de la Berkenbrück si mi-a facut o excelenta impresie. Avocatul Victor Barbulescu, fost sef de judet la Râmnicu-Vâlcea, nu numai ca a trecut de partea dizidentilor, dar a avut nastrusnica idee sa înfiinteze un partid national-socialist în lagar. Dintre fratii de Cruce, Dumitru Taranoiu, ajutorul lui Smultea, a preferat sa-si ia libertatea de actiune.

E de netagaduit ca grupului dizident i s-au atasat si figuri legionare de prima linie si daca au ales aceasta cale, cauza trebuie cautata în teroarea ce se exercita asupra lor. La eliberare, dupa 23 August 1944, unii dintre ei si-au revizuit atitudinea si au jucat roluri importante în angrenajul guvernului de la Viena.

Relatiile dintre noi s-au restabilit instantaneu si niciodata n-am adus vorba de atitudinea lor anterioara. Stiam si eu ce înseamna lagarul, apasarea permanenta sub care traieste individul, nesiguranta zilei de mâine. Cu aceasta experienta, nu puteam decât sa-i întâmpin cu cea mai mare bunavointa pe toti aceia care vroiau sa contribuie la succesul guvernului de la Viena. Camaraderia noastra si trecutul comun de lupta depaseau animozitatile create de suferintele ce le-am indurat pe nedrept. Capitanul Comanescu a jucat un rol important în formarea armatei nationale. Ilie Olteanu mi-a fost un consilier permanent, desi n-a acceptat nici o functie. Si atâtia altii care m-au ajutat din tot sufletul la închegarea activitatilor guvernamentale, fie în administratie, fie în armata. Ilie Olteanu, de fapt, nu mi-a fost ostil, ci s-a separat de grup, pentru a protesta contra liniei anti-crestine a national-socialismului german. Era un crestin revoltat de pagânismul ce-l manifestau anumite cercuri hitleriste si a platit atitudinea lui cu saptamâni de internare în bunkar.

8. BIRUINTA LOIALITATII

În cursul lunii Ianuarie 1944 se întâmpla un eveniment capital în viata lagarului Fichtenhain, care schimba radical fizionomia lui morala. În noaptea de 26/27 Ianuarie soseste la Buchenwald grupul de la Rostock, ramas liber pâna atunci. Sunt peste 90 de camarazi, care sosesc cu trenul si sunt debarcati la Weimar. De aici cu autobuzele în lagar.

„Capul de pod de la Rostock nu mai exista, noteaza Nita Ghimbasanu. Data de astazi este finalul libertatii legionarilor refugiati în Germania. Peste sârmele electrificate, pe acest pamânt nu mai avem pe nimeni liber”.

Lagarul Fichtenhain forfoteste de înghesuiala. Paturile în dormitoare gem. Fiecare dormitor numara peste 80 de oameni. Aer greu. Multa galagie. Galagia revederii.

Ceea ce îi surprinde si îi bucura mai mult pe legionarii din lagarul mare, de sub conducerea lui Iosif Dumitru, este sanatatea morala a noilor veniti. La Rostock au stat sub comanda lui Gheorghe Costea. Ca sef de garnizoana a fost numit de acesta Petre Valimareanu. Amândoi au întretinut o atmosfera de ordine, disciplina si speranta în viitorul Legiunii. Cei din lagarul mic, grupul separatistilor, au crezut ca noii sositi vor veni gramada la ei, unde era si loc mai mult. Dar s-au înselat. Dupa o secunda de orientare, Costea si Valimareanu au dat ordinele cuvenite si întreg grupul de la Rostock, cu câteva exceptii, au intrat în grupul mare. Numarul celor loiali s-a ridicat la peste 300, iar ceilalti au pierdut si mai mult din greutatea lor specifica de contestatari.

Atitudinea grupului Rostock era cu atât mai semnificativa, cu cât se întâmpla într-un moment de maxima depresiune politica pentru Miscare. Toate legaturile noastre cu exteriorul au fost taiate. Viata legionara din Germania a fost stinsa pâna la ultimele ei radacini. Nu mai puteam face nici o miscare. Antonescu obtinuse o noua satisfactie din partea guvernului german. Nu mai existau legionari în Germania, ci doar puscariasi, paziti cu strasnicie ca sa nu abia nici un fel de legatura, nici în Germania si nici în tara. Cu cât situatia pe front se agrava, cu atât mai mult guvernul german îsi arata complezenta fata de Maresal, pentru a-l pastra mai departe ca aliat, lovind si mai mult în proprii lor prieteni. Era o politica pe care nimeni dintre noi nu o pricepea. Cum se întrebau legionarii care au semnat memoriul catre Himmler: cui foloseste aceasta politica?

Loialitatea legionarilor din grupul Rostock era proiectata asupra persoanei mele. Când am aflat de atitudinea lor mai târziu, m-am simtit umilit. Cine stie, poate nu meritam atâta dragoste si credinta. În realitate, aceasta loialitate, care trecea victorioasa peste toate neîntelegerile, disperarile si suferintele, nu se adresa mie, ci principiilor legionare. Eu eram doar un punct de convergenta al acestor principii, pe care ei le onorau. A fost o lectie de comportament legionar, în fata unei coalitii vrajmase, constituita din cea mai mare putere europeana si dintr-un tiran fara scrupule, lipsit de orice viziune a destinului national. Aceasta alianta nefireasca si absurda nu putea duce decât la prabusire.

9. ATMOSFERA APASATOARE DE LA DACHAU

Dizidenta din lagarul Buchenwald n-ar fi luat cursul abrupt pe care îl cunosteam acum, fara de încurajarea ce-a primit-o permanent din lagarul Dachau.

Dupa cum stim, grupul conducatorilor de la Berkenbrück a fost mai întâi transportat la Buchenwald, în cladirea ce ne fusese destinata înca din Noiembrie 1942, asadar înainte de fuga mea în Italia. Mai târziu au fost repartizati în lagarul Dachau, conform unei dispozitii centrale, pentru a evita contactul între masa legionarilor si conducatorii lor. Aici s-a produs ruptura totala între acei conducatori legionari care ma considerau responsabil de înrautatirea situatiei lor de refugiati politici si ceilalti, care continuau sa-mi pastreze loialitatea.

Motorul dezagregarii de la Berkenbrück a fost Constantin Papanace. Acesta nu s-a multumit sa-si exprime o opinie, sa-si arate nemultumirile si sa reclame explicatii pentru starea în care a ajuns, ci a împins lucrurile la extrem, cum îi era obiceiul.

„Horia Sima este vinovat de starea în care am ajuns. În consecinta, el trebuie sa plateasca si nu mai poate fi Seful Legiunii”.

Dar Papanace a mers si mai departe, creând o prapastie între cele doua grupe. Nu a formulat numai o acuzatie ocazionala legata de moment, adica fuga mea în Italia, cu consecintele ei dezastruoase, ci pe acest fapt a creat o întreaga doctrina a rupturii, reamintind si propagând toate greselile ce le-as fi facut eu de când ma cunoaste.

Evident ca eu nici nu-mi puteam imagina ca un om cu care am împartasit multe din primejdiile prigoanei si cunostea „ab ovo” tot cursul evenimentelor, sa se transforme într-un procuror al trecutului de care el nu era strain. O metoda ieftina si comoda de a atâta zâzaniile într-un grup de oameni nenorociti, purtati din lagar în lagar.

Cu zelul lui de presupus aparator al puritatii legionare si al autenticei Miscari, asa cum a lasat-o Capitanul, a câstigat repede audienta în grupul de la Berkenbrück, acum izolat la Dachau. I s-a alaturat lui din primul moment vechea fractura de la Berlin, care, în vara anului 1940, sub comanda lui Papanace, se organizase pentru a sabota actiunea mea din tara, întâmplari pe care le-am povestit în lucrarea Sfârsitul unei domnii sângeroase. Acestia au fost: Viorel Trifa, fostul presedinte al Uniunii Studentilor Romani si Crestini, apoi inginerul Nicolae Horodniceanu, fost administrator al patrimoniului legionar, Virgil Mihailescu si Gheorghe Dragomir-Jilava, fost sef al muncitorilor din judetul Prahova. La acestia s-au adaugat Comandantul Bunei Vestiri Ilie Gârneata si Dumitru Groza, Seful Corpului Muncitorilor Legionari. Acesta din urma, de teama sa nu fie extradat regimului din tara, din cauza rolului ce l-a jucat în evenimentele din ianuarie 1941.

De cealalta parte a baricadei au ramas Comandantul Bunei Vestiri, Corneliu Georgescu, Vasile Iasinschi, Constantin Stoicanescu si Ilie Smultea fostul Sef al Fratiilor de Cruce.

S-au petrecut anumite schimbari în compozitia acestui grup. În luna August 1943, Nicolae Petrascu e ridicat de la Fichtenhain si dus la Dachau. La Craciunul aceluiasi an, Mile Lefter, la propria lui cerere, e mutat la Dachau, iar târziu de tot, în Mai 1944, soseste din lagarul Dachau la Fictenhain, Gheorghe Dragomir-Jilava.

Cu aceste schimbari, dintr-o parte într-alta, lagarul Dachau îsi mentine componenta pâna la sfârsitul captivitatii.

Trebuie sa adaug la lista acestora câteva elemente din vechea fractiune de la Berlin, alaturata lui Papanace, care acum se aflau în lagarul Fichtenhain-Buchenwald. În Primul rând Nicolae Seitan, Comandant Legionar, fost prefect al judetului Constanta. Apoi Nicolae Smarandescu, fost Secretar General la Agricultura si apoi locutor la Radio Berlin si Adrian Bratianu, functionar la Ministerul de Externe german. Acestia s-au atasat din primul moment grupului dizident. O exceptie a facut Stelian Stanicel, fost Secretar General la Prefectura Politiei Capitalei, care a ramas cu grupul loial si s-a purtat brav pâna la capatul captivitatii noastre.

Confruntarea dintre cele doua grupe a mers la Dachau atât de departe încât, în cele din urma, au rupt raporturile dintre ele. Se vedeau, mâncau împreuna, dar nu-si mai ziceau nici „buna ziua”. Papanace ajunsese la ceea ce vroia el: sa provoace o ruptura totala în grupul de la Berkenbrück, încât reconcilierea sa nu mai fie posibila.

Diagnosticul mentalitatii ce-a insuflat-o Papanace grupului dizident, îl gasim reflectat în declaratiile facute de Gheorghe Dragomir-Jilava la venirea lui în lagarul Buchenwald-Fichtenhain, în Mai 1944. Dragomir-Jilava era un om simplu, fara mare cultura, considerând tot ce spunea Papanace litera de Evanghelie. Afirmatiile lui nu-i apartineau, ci reproduceau aidoma gândurile lui Papanace. Gasim în memoriile lui Ghimbasanu un fragment al discutiilor avute de acesta cu Dragomir-Jilava.

– Nene Ghita, acum daca ai venit, sigur ca nu vei locui împreuna cu agentii si tradatorii.

– Nu-i nimenea agent, nu-i nimenea tradator. E o stare creata de lagar, de mediu. Toti suntem legionari.

– Gândeste-te, nene Ghita, ca acestia au lovit în Comandant.

– Ce Comandant... Aste-s copilarii. Sa nu tradezi Miscarea, jertfa Capitanului si a celorlalti martiri.

– Stii cine-i vinovatul? Horia Sima. El a tradat. El va raspunde de situatia grea in care a aruncat Miscarea Legionara. Si-a calcat cuvântul de onoare fata de nemti, a fugit în Italia. În urma acestei nesabuiri, s-au arestat în tara 7-8.000 de legionari; grupul din Germania bagat în lagar si mai groaznic decât orice, a rupt legaturile de prietenie între noi si nemti.

– Si tot grupul Berkenbrück s-a racit de Horia Sima?

– Tot.

– Da, badea Vasile Iasinschi?

– El a reprobat în scris, la 1 Ianuarie 1943, fuga lui Horia Sima în Italia.

– Dar badea Corneliu Georgescu?

– Nici nu vrea sa auda de Horia Sima.

– Dar Groza?

– Groza e cel mai înversunat dusman al lui Horia Sima. De ce? Pentru ca omul acesta care a luptat Ia 3 Septembrie 1940, dupa „rebeliune”, Horia Sima la învinovatit de anumite acte.

– Constat dupa afirmatiile ce le faci ca, din grupul Berkenbrück, nu mai e nimeni alaturi de Horia Sima.

– Mai sunt doi prosti: Petrascu si Stoicanescu.

– Dumneata, nene Ghita, pe cine vezi atunci seful Miscarii Legionare, pe Papanace?

– Papanace, pus alaturi de Horia Sima, nu se poate compara. Horia Sima nu-i poate sta lui Papanace nici la degetul cel mic.

Sa presupunem ca nu l-am pune pe Papanace Sef al Miscarii Legionare, atunci vom pune pe unul chiar mai tânar în Miscare, însa corect si capabil.

– Dar alaturi de Horia Sima, în tara, sta toata suflarea legionara.

– Fleacuri, basme.

– Împotriva lui Horia Sima a existat un complot în Decembrie 1942.

– Sunt inventii prapastioase de-ale lui Stoicanescu.

– Cum poti vorbi asa când eu am trait în miezul cercetarilor? Si asasinii si agentii sunt aici, locuieste împreuna cu ei.

– Las' ca stiu eu mai bine. Ni s-au adus la Dachau, printr-o legatura, declaratiile ulterioare de la acesti nevinovati. Au fost torturati mai rau ca pe vremea inchizitiei”.

Din citirea acestui dialog, rezulta cu claritate, insidioasa prelucrare a constiintelor, realizata de Papanace în cursul captivitatii de la Dachau. Trecuse peste orice limita de camaraderie fi bun simt, încât rupsese toate puntile de împacare între cele doua grupe.

10. SFÂRSITUL EXPERIENTEI PAPANACE

Cei ce si-au pus nadejdile în judecata politica a lui Papanace, au recoltat o amara deceptie. Ei si-au închipuit, asa cum i-a învatat Papanace, ca cu cât vor striga mai tare împotriva mea, acuzându-ma de starea lor actuala, prizonieri în lagarele germane, cu atât vor creste sansele lor de a se salva. Poarta spre libertate li se parea deschisa doar prin filtrul campaniei anti-Sima.

Incontestabil ca autoritatile germane si-au descarcat raspunderea asupra mea. „Sunteti aici din cauza fugii lui Horia Sima în Italia”, aveau obiceiul sa declare. Ei au luat aceasta afirmatie de buna si au amplificat diapazonul ei pâna la stridenta.

Dar efectele acestei campanii de ponegrire a mea nu se vedeau. Nici n-au fost scosi din lagar si nici n-au fost invitati sa colaboreze cu Maresalul Antonescu, cum îsi imaginau unii. Nu s-a schimbat nimic în statutul lor. Au patimit si ei alaturi de noi, pâna la sfârsitul captivitatii noastre.

De ce nu se putea face o exceptie cu ei? Pentru ca Hitler îsi luase angajamentul fata de Antonescu sa stinga orice urma de activitate legionara în Germania, pentru a nu mai zice acesta ca îi ocroteste pe dusmanii lui la Berlin. „Nacht und Nebel”, era formula utilizata de Gestapo, pentru a indica ce tratament sa se aplice celor destinati a fi taiati de orice legatura cu exteriorul.

Si într-adevar, în tara nu se stia nimic sau aproape nimic de viata legionarilor din Germania. Cazuse peste ei cortina de fier a lagarelor.

O colaborare cu Maresalul Antonescu era de neimaginat în perioada 1943-1944, când el cauta cu disperare un contact cu aliatii, pentru a se desprinde de Axa. Prezenta legionarilor – la orice nivel – alaturi de el, i-ar fi încurcat numai socotelile. De aceea veghea cu o strasnicie extrema ca situatia lor, din tara sau din Germania, sa nu sufere vreo schimbare. În modul acesta, el câstiga libertate de actiune ca sa-si azvârle antenele de partea cealalta, pentru a descoperi locul de ancorat al corabiei lui. Legionarii din tara, în perspectiva noii politici a lui Antonescu, trebuiau sa ramâna mai departe în închisoare sau în formatiile speciale, unde „sa se reabiliteze dupa moarte”. Cei din Germania trebuiau sa fie de asemenea supravegheati de aproape, pentru a nu întreprinde actiuni daunatoare planurilor lui. Garantul izolarii totale a legionarilor din Germania era însusi Hitler, care, pentru a nu-l pierde pe Antonescu ca aliat, n-avea alta moneda de schimb decât grupul legionar din Germania. Azvârlindu-i pe legionari în lagare, el credea ca i-a dat lui Antonescu o garantie de prietenie si de sinceritate netagaduite. Era un fel de „non plus ultra” al relatiilor dintre cei doi dictatori.

Pe masura ce zilele si lunile treceau, în acelasi tempo, scadeau si iluziile de eliberare ale grupului dizident. Unii, înselati de lunga asteptare, s-au întors înapoi, marturisindu-si eroarea de apreciere a evenimentelor.

11. DOUA PROFETII

În lunga captivitate de la Buchenwald, doi oameni, doua spirite lucide, si-au pastrat echilibrul interior, cautând ca, prin atitudinea lor, sa calmeze nelinistea din grup. Au fost Virgil Velescu si Iosif Dumitru. Acestia vedeau departe si împartaseau gândurile lor în masa legionarilor.

Velescu le spunea mereu: „De aici numai Roosevelt ne mai scoate”. Cunoscând opacitatea nemtilor în materie politica, spre deosebire de alte domenii unde exceleaza, el si-a dat seama ca Hitler nu avea istetimea necesara sa corecteze cursul gresit al politicii germane din România. „Câta vreme Antonescu tine frontul alaturi de noi, nu ne atingem de el”, excluzând orice combinatie cu legionarii. Velescu, în functie de mentalitatea germana, nu vedea eliberarea noastra decât printr-o catastrofa militara, care sa afecteze si soarta tarii noastre. De abia atunci Hitler îsi va aduce aminte de prizonierii din lagar, de care nici nu vroia sa auda pâna atunci.

Profetia lui Velescu s-a îndeplinit. Nu exact în sensul indicat de el, nu Roosevelt era autorul direct al schimbarilor din România, ci oamenii din România, românii nostri care, la sugestia aliatilor, l-au rasturnat pe Antonescu. Numai o catastrofa politico-militara, petrecuta în România, putea sa-l determine pe Hitler sa recurga la sprijinul legionarilor.

Iosif Dumitriu sustinea altceva. Referindu-se la eventualitatea iesirii din lagar, el afirma ca „de aici nu ne va scoate decât Horia Sima” si nu agitatia sterila a acelora care credeau ca punându-ma pe mine la index, autoritatile germane le vor zâmbi amabil si îi vor conduce în libertate. Calculul lui era înrudit cu al lui Velescu, desi se refereau la personaje diferite. „Nu vom iesi din lagar decât în momentul în care germanii vor fi siliti de evenimente sa faca apel la noi. Daca se întâmpla ceva în România de natura sa puna în primejdie si frontul, atunci nu-i ramâne guvernului alta solutie decât sa-i introduca în golul deschis pe legionari. Dar de ce Horia Sima? Pentru ca numai el ar putea sa mobilizeze fortele necesare, capabile sa se opuna invaziei sovietice în România, fiind cunoscut de toata suflarea româneasca. În acest caz, el va fi primul care va fi scos din lagar, pentru a lua contact cu forurile competente. Noi vom iesi dupa el, pentru a-l ajuta în actiunea ce o va întreprinde”.

Aceste doua profetii au mentinut moralul multor legionari din lagar. Nu erau fictiuni, nu erau inventii ale unor minti exaltate, ci o consecinta previzibila a realitatilor razboiului.

XVI.

PRABUSIRE SI LIBERTATE

„În conditiile politice în care ne aflam în Germania, prizonieri în lagarele de concentrare, nu aveam nici o iesire în perspectiva. Eram condamnati fara drept de apel, prin acordul Hitler-Antonescu. Trebuia sa se întâmple ceva extraordinar si neobisnuit de grav pentru ca sa ne recuperam libertatea. Nici Hitler si nici Antonescu n-au prevazut si nici nu s-au gândit cel putin ca regimul din România se îndrepta cu pasi repezi spre propria lui nimicire. Prabusirea Maresalului Antonescu a avut ca urmare saltul în libertate al legionarilor încarcerati.”

1. DEZNODAMÂNTUL DE LA 23 AUGUST

S-a scris enorm de mult asupra lui 23 August 1944, unii condamnând lovitura de Stat a Regelui Mihai, altii luându-i apararea. În realitate, cu rare exceptii, toti dau o versiune partiala a evenimentelor se ocupa mai mult de amanuntele loviturii si nu vad cauzele profunde care au determinat mersul inevitabil spre catastrofa.

Vom încerca sa concentram în câteva linii factorii care au jucat un rol decisiv la schimbarea de front din România. În realitate, nu actul de la 23 August e important, ci antecedentele lui, modul în care cei ce detineau atunci frânele puterii, în Germania si în România, au împins tara în sclavia bolsevica.

I. Politica lui Hitler

Cauza principala a dezastrului din România a fost politica nefericita a lui Hitler. De fapt, Cancelarul Germaniei nu era un om politic. Era mai mult un expert în problemele militare. Pe câmpul de batalie a obtinut succese remarcabile, gratie unor intuitii strategice care le depaseau pe cele ale generalilor lui. Dar bataliile militare ce le-a câstigat, le-a pierdut pe plan politic. În acest domeniu, orientarea lui era deficitara. El l-a asimilat gresit pe Clausewitz, care spunea ca „razboiul nu e decât continuarea politicii cu alte mijloace”. Pentru el politica se baza exclusiv pe relatii de forta. Dadea anumite lovituri si daca ieseau, le considera ca succese politice. Toate victoriile lui s-au bazat pe forta sau pe amenintare cu forta. De exemplu, ocuparea Renaniei, anexarea Austriei, rezolvarea favorabila a crizei Sudetilor, ocuparea militara a Cehoslovaciei. Când a atacat Polonia, era convins ca totul se va desfasura dupa calapodul anterior, adica anglo-francezii nu vor cuteza sa intre în conflict. Dupa capitularea Frantei, în Iunie 1940, era convins ca e stapânul Europei si poate dispune de harta continentului nostru cum vroia. Observam asadar cum politica hitlerista devenise o anexa a razboiului, a factorului militar si nu invers cum cerea Clausewitz.

Conceptia politica a lui Hitler se baza exclusiv pe aplicarea fortei. Cum noteaza Mihail Sturdza în cartea lui de memorii, întrebând odata un înalt functionar german de ce guvernul tarii lui nu cauta sa-si asigure prietenii între popoarele Europei acesta i-a raspuns:

„Wir brauchen keine Freunde. Wir haben Panzerdivisionen”.

Când a izbucnit conflictul din România între Antonescu si Miscare, Hitler a rezolvat problema dupa acelasi calapod. Antonescu are armata. Noi avem nevoie de armata în razboiul ce-l planuisem contra Rusiei. În consecinta sacrificam Miscarea si dam ajutor lui Antonescu. Diviziile germane din România au primit ordin sa-l sprijine pe Antonescu, participând activ la dezarmarea legionarilor. Nefiind un om politic, Hitler nu s-a gândit ca prin aceasta decizie alunga de la conducerea Statului Român întreaga tara, sufletul neamului, masele românesti, care abia se descatusasera din tirania carlista.

În cursul celor patru ani de razboi, Hitler a ramas rob aceleiasi formule simpliste. Cu Antonescu si contra legionarilor, fara sa-si dea seama ca Conducatorul nu avea nici un sprijin în popor. Era ca un om singur, atârnat deasupra abisului. Suportul lui Antonescu era armata germana din România si nu invers. Când acest suport va slabi sau va disparea, soarta lui era pecetluita. Cine sa-l sustina? Pe popor nu se putea baza, iar armata româna era contaminata de agentii aliatilor. Pâna în ultima clipa, ajuns în ajunul loviturii de Stat din România, Hitler credea atât în loialitatea lui Antonescu cât si în capacitatea acestuia de a se mentine la putere.

Daca ar fi fost un om politic, Hitler si-ar fi dat seama ca numai Miscarea Legionara reprezenta o contra-pondere suficienta pentru a se opune încercarilor de dezagregare ale frontului român. Dar el a procedat tocmai invers de cum ar fi judecat orice conducator cu simtul realitatilor. Legionarii în lagare, iar Antonescu primit cu onoruri, chiar cu doua saptamâni înainte de a fi arestat.

În ordinea de marime a cauzelor prabusirii de la 23 August, trebuie rectificata opinia de pâna acum: Hitler a fost principalul fauritor al dezastrului din România. De altminteri, ca si principalul fauritor al dezastrului celui de-al Treilea Reich.

II. Un conducator nebun si perfid

Capitanul spunea de Generalul Antonescu:

„Antonescu poate fi un bun general, dar vai si amar de Statul Român daca va ajunge pe mâinile lui”. Profetia lui s-a adeverit. Statul Român, ajuns pe mâinile lui Antonescu, a devenit o tara a nimanui. Toti trageau din toate partile, împingându-l în prapastie. Pe germani nu-i interesa poporul, ci cum sa scoata din România cât mai multe beneficii economice si în primul rând pretiosul petrol. Când a izbucnit razboiul, Hitler se gândea doar la diviziile tot mai numeroase ce le putea obtine de la Antonescu pentru frontul din rasarit. În perioada de victorii din Rusia, Antonescu i-a satisfacut toate cererile, fara sa se gândeasca la eroziunea economica si biologica a tarii. Sângele tineretului curgea din belsug în campaniile din Rusia, începând din Basarabia si pâna în Caucaz. Cu acest pret se tinea la putere (suportul german), si, în definitiv, cine murea pe front: „generatia rebelilor legionari”.

Dupa dezastrul de la Stalingrad, Antonescu îsi facuse planul sa se desparta de Axa si sa treaca, cu acelasi titlu, adica Conducator al Statului Român, în tabara aliatilor. Loialitatea lui Antonescu fata de Hitler se transformase acum în duplicitare si perfidie. Din acel moment, Maresalul l-a însarcinat pe Mihai Antonescu, Ministrul de Externe, pentru a lua legaturi cu Legatiile straine, cu scopul de a cauta o iesire din razboi. A dat frâu liber opozitiei Mihai a ocrotit-o chiar pentru a putea lua contacte cu aliatii, în vederea încheierii unui armistitiu. Dar ceea ce e mai grav, în interiorul tarii a tolerat formarea de centre de spionaj, alcatuite de agenti români si chiar de agenti straini, parasutati în România. A numit în administratia Statului si mai ales în serviciile externe oameni dispusi sa colaboreze cu anglo-americanii si chiar cu sovieticii. Cazul cel mai cunoscut este al lui Niculescu-Buzesti, caruia i s-a încredintat directia cifrului si care, mai târziu, a ajuns Ministru de Externe al României, în primul guvern al lui Sanatescu.

Conspiratia patrunsese adânc la toate nivelele Statului. Nici Hitler nu aflase nimic. Doar rareori mai scapa din tara vreun avertisment. Dar Hitler nu-l lua în seama, primind vesti linistitoare de la Killinger.

III. Carenta serviciilor germane din România

Pe cât de eficace era activitatea serviciilor de spionaj anglo-americane si sovietice din Bucuresti, pe atât de lamentabila, aproape inexistenta, era interventia serviciilor germane din România. Killinger, Ministrul Germaniei la Bucuresti, cu întreg staff-ul lui de functionari, cazuse victima campaniei de dezinformare, organizata în jurul lor chiar de guvernul român. Pâna în ultima clipa, conspiratia de la Bucuresti s-a bucurat de complicitatea involuntara a lui Killinger si a functionarilor lui. Un personal adormit, care n-avea alta preocupare decât sa-l asigure pe Hitler de „loialitatea” lui Antonescu.

Mai stranie ni se pare atitudinea grupului etnic german din România. Acestia aveau mari posibilitati sa informeze corect si la timp Berlinul. De ce au preferat sa taca decât sa-si asume raspunderea unor dezvaluiri alarmante asupra a ceea ce se pregateste în România, e un mister! Chiar Andreas Schmidt s-a multumit ca, din când în când, sa faca declaratii de loialitate Conducatorului!

IV. O clasa politica înstrainata

Dupa îndepartarea Miscarii de la putere, Generalul a devenit prizonierul fortelor care conspirau contra Puterilor Axei. Dupa dezastrul de la Stalingrad, el însusi s-a convertit în patronul suprem al operatiei de schimbare a aliantelor, acoperind cu autoritatea lui toate întreprinderile care minau frontul din rasarit.

Cu Antonescu în fruntea Statului, opozitia nu-si asuma nici un risc, caci el însusi urmarea acelasi plan, de a iesi din conflagratie. Nu numai ca asa-zisa opozitie nu risca nimic, dar miscarile de apropiere de inamic erau încurajate si acoperite de autoritatea Statului.

Din nefericire pentru tara noastra, nici în rândurile clasei conducatoare, a partidelor de opozitie, nu se gasea nici un lider care sa-si dea seama de valoarea strategica a României si sa o negocieze în relatiile cu aliatii. România reprezenta pozitia-cheie în sud-estul european si aceasta pozitie putea fi valorizata pentru salvarea independentei nationale. Maniu si Bratianu erau niste ignoranti în materie de politica externa, având încredere oarba în „marile” democratii occidentale, care, la vremea aceea, cum spunea Capitanul, devenisera niste anexe ale comunismului.

Începând de la Hitler si trecând prin Antonescu si pâna la Maniu si Bratianu, toti au facut jocul Sovietelor, condamnând poporul român la sclavie.

În acest timp de restriste, cum priveau ei Miscarea? Un zalog pe care Antonescu îl tinea în închisori pentru a-l preda aliatilor, ca un mijloc pentru a capta bunavointa biruitorilor. Mentalitatea partidelor era aceeasi. Si pentru ele, legionarii arestati nu erau decât o garantie a loialitatii lor fata de „principiile democratice”. Legionarii n-au fost eliberati dupa 23 August, ci au continuat la Aiud, fiind trecuti în lotul bolsevic, chiar de catre partide. Se schimbase regimul?

Dar nu se schimbase regimul lor de eterni detinuti ai închisorilor românesti.

2. UN FULGER ÎN CAPTIVITATE

Nu aflasem nimic de întâmplarile din tara, în seara de 23 August 1944, data loviturii de Stat si a arestarii lui Antonescu. Nici a doua zi, 24 August, n-am fost mai bine informati, desi ascultam emisiunile germane de radio. Ne urmam programul nostru obisnuit cu plimbarea de 3 ore si lecturile noastre. Eu ma adâncisem în cartile de istorie si traiam cu înfrigurare ispravile legendare ale nemuritorilor traci. Citisem numeroase opere ale savantilor germani si aproape nu mai percepeam realitatea sinistra în care traiam, cu gratii de fier la ferestre, cu sârma ghimpata si electrificata, care înconjura curtea închisorii. Începusem sa ma acomodez vietii celulare în asa masura, încât nici nu mai încercam sa speculez asupra viitorului nostru.

Alexandru Randa avea grija sa mute steguletele frontului, dupa fiecare comunicat militar, tot mai înapoi, tot mai spre Germania. Aflasem ca armata sovietica patrunsese în Basarabia, în primavara lui 1944, si se stabilise frontul la nord de Iasi. Dar nici prin gând nu-mi trecea ca s-ar putea produce schimbari politice spectaculare în România. Dimpotriva, îmi ziceam, ca acum, când pamântul tarii noastre este amenintat, toata natia, cu partide si Antonescu, vor forma un bloc inexpugnabil de energii, capabil sa opreasca invazia bolsevica. Alianta cu Germania mi se parea acum mai imperativa ca oricând, caci numai cu ajutorul ei armata româna va putea rezista presiunii din rasarit.

Rationamentul meu se baza pe o premisa logica: flacara patriotismului tâsneste cu tarie elementara din toate inimile românesti, când neamul se gaseste în primejdie. Instinctul national e mai tare decât orice realitate si orice divergenta. Îndrazneam chiar sa gândesc ca Antonescu e dispus sa înceteze prigoana contra legionarilor si sa accepte colaborarea noastra pentru întari frontul intern.

Cât de departe eram de realitate! În România, întreg Statul începând de la conducatorul suprem, era în plina descompunere si aluneca vertiginos spre alianta cu Moscova. Toate mi le puteam închipui, dar aceasta solutie funesta mi se parea de neconceput. Nici un om si mai ales nici o natiune nu se îndreapta spre propria lor pieire. Aceasta solutie nu mai era un act politic, ci un act de sinucidere colectiva.

În dupa amiaza zilei de 24 August, când totul parea ca se desfasoara dupa calapodul normal în prizonieratul nostru, apare plutonierul – seful închisorii, si îmi comunica ca sunt chemat sa merg la Berlin ca sa-l vad pe Generalul Müller. Cum de ani de zile de când dadeam ochii cu autoritatile Reichului, întotdeauna mi se comunica ceva rau, o deteriorare a situatiei noastre, si de asta data n-am presimtit nimic bun. Ma gândeam ca Antonescu, profitând de situatia grea a frontului din rasarit, i-o fi cerut lui Hitler, în termeni ultimativi, sa ma trimita în România. Nu era exclus, caci nebunul era obsedat de prezenta mea în Germania mai mult decât de situatia catastrofala a frontului. Nu mi s-a comunicat pentru ce sunt chemat. Am plecat imediat într-o masina, însotit de Borobaru, cu un ofiter de SS, pe care nu-l cunosteam.

Apoi la sediul central al Gestapo-ului din Alexanderplatz, am urcat imediat în biroul Generalului Müller, unde fusesem în timpul anchetei mele dupa întoarcerea din Italia. Am avut surpriza sa aflu în biroul Generalului Müller, pe cine credeti? Pe Andreas Schmidt, Seful grupului etnic german din România. Mi-au întins mâna amândoi, cu multa afectiune si dupa o scurta introducere. Generalul Müller îmi întinde o gazeta berlineza, unde, pe prima pagina, citesc cu mirare, scris cu litere mari, un comunicat asupra loviturii de Stat a Regelui si arestarea lui Antonescu. Se mai spunea în acelasi comunicat ca s-a constituit în tara un guvern national român, care a luat conducerea tarii si va continua razboiul alaturi de Germania.

În sufletul meu se zbateau doua tendinte: pe de-o parte nenorocirea ce se va abate asupra tarii cu aceasta lovitura, tocmai în plina ofensiva sovietica în Moldova; pe de alta parte, eram bucuros ca presimtirile mele negre nu s-au împlinit. Se îndepartase primejdia de a fi predat lui Antonescu, acum cazând el însusi în nenorocirea ce mi-o pregatise mie.

În continuare, Generalul Müller m-a întrebat – Andreas Schmidt traducea – daca as fi dispus sa iau conducerea acestui guvern national si sa continui lupta alaturi de Germania. A adaugat ca tratamentul ce l-am suportat pâna acum nu trebuie sa joace un rol important în decizia ce o voi lua. E vorba de destinul Europei întregi si trebuie trec peste nedreptatile ce le-am suferit.

Am raspuns imediat ca în fata noii situatii create în România si a ruperii aliantei cu Germania, eu nu pot decât sa-mi fac datoria în spiritul testamentului lasat de Capitan. Trecutul nu intereseaza în fata tragediei prin care trece România.

Führerul trebuie sa fie sigur ca voi lupta cu ultima energie si cu toate fortele de care dispun pentru a restaura alianta cu Germania si a feri poporul român de invazia bolsevica.

Ca urmare a acestei declaratii, Generalul Müller mi-a comunicat ca în asta seara voi pleca cu trenul spre Prusia Orientala, la Cartierul General al Führerului pentru a vorbi cu Himmler si cu Ribbentrop. Andreas Schmidt ma va însoti si va asista la toate convorbirile mele, al caror obiectiv este formarea unui guvern national care sa ia conducerea României.

M-am despartit de Generalul Müller cu multa prietenie. Am stabilit cu Andreas Schmidt gara de unde pleca trenul spre Prusia Orientala si ora întâlnirii si apoi eu m-am înapoiat cu aceeasi masina spre lagarul Oranienburg, pentru a-mi lua strictul necesar în vederea calatoriei.

3. CU TRENUL SPRE PRUSIA ORIENTALA

Întors în lagar, i-am comunicat lui Alexandru Randa, tovarasul meu de suferinta, convorbirea avuta cu Generalul Müller si iminenta noastra plecare, chiar în seara aceea, spre Cartierul General al Führerului, în Prusia Orientala. Pe de-o parte eram bucurosi de întorsatura, caci scapam de închisoare, dar, de alta parte, ne gândeam, si cu strângere de inima la soarta nefericitei tari, invadata de armatele rosii.

Am început îndata sa ne facem bagajele. Nu aveam cine stie ce, dar, în cursul celor doi ani de detentie, ni se strânsesera o multime de lucruri, în special carti, manuscrise si dosare, de care nu vroiam sa ma lipsesc. Fiecare si-a îngramadit lucrurile ce le avea în geamantanele proprii si am facut o revizie de ultima ora prin toate celulele. Erau sase în total. Dispuneam de un apartament în aripa stânga a închisorii si acum ne desparteam cu greu de el, caci o parte din viata noastra se scursese între aceste ziduri. Uitându-ne la hainele ce le aveam, ne-am dat seama ca erau de proasta calitate, necalcate si chiar mototolite. Ghetele, camasa si cravata salvau aparentele.

Ne-am despartit cu efuziune de plutonier, seful închisorii, care ne-a „betroit” cu multa solicitudine. În cadrul regulamentului si al ordinelor primite, s-a purtat extrem de cuviincios cu noi, înlesnindu-ne viata cu tot ce putea. N-a lipsit de la despartire nici seful lagarului, un ofiter maruntel de statura, dar de o rara distinctie. Ma întrebam adeseori cum de un astfel de om a ajuns sa conduca un lagar de concentrare. Nu stiu care va fi fost soarta lor, dupa capitulare.

Bagajele le-am lasat în grija plutonierului, pâna ce se va întoarce cineva dintre noi sa le ridice. Am plecat toti trei la Anhalterbahnof, de unde pleca trenul spre Prusia Orientala.

La gara ne astepta Andreas Schmidt. Aveam locuri rezervate în „Wagon-Lits”. Eu cu Borobaru într-o cabina de doua paturi, iar Andreas Schmidt cu Randa în alta cabina. Ni s-au dat si merinde de drum. Cu tot razboiul si apropierea frontului de granitele germane, trenurile functionau normal. Întreg personalul îsi facea datoria ca si cum ar fi trait în vremuri de pace. Berlinul cumplit bombardat, dar lumea, cât am putut observa în trecere din masina, îsi vedea de treburile ei zilnice, ca si cum n-ar fi fost expusa sa suporte noi atacuri.

În cabina noastra, am stat mult de vorba cu Borobaru, comentând brusca noastra libertate. Prabusirea din tara ne-a saltat pe noi în libertate. Dar ce vom putea face ca sa oprim invazia bolsevica? În acel moment nu stiam cât de adânca era ruptura din tara. De nicaieri, din nici un sector al tarii nu se ivise o reactie, o forta capabila sa îndiguiasca penetratia inamica. Speram ca se va produce o rezistenta de ultima ora, împiedicând ca toata tara sa cada în mâna bolsevicilor. Speram ca sa poata fi salvat cel putin lantul Carpatilor. În spatele muntilor, ne vom putea organiza si rezista avalansei de tancuri sovietice. Dar situatia era mult mai grea decât ne-o puteam închipui. A fost o prabusire interna totala si din acest naufragiu nu s-a putut salva nimeni.

Înainte de culcare, pe o bucata de hârtie, am scris ordinul de înaintare în grad al lui Traian Borobaru, de la legionar la Comandant Legionar. Era cea dintâi avansare ce-o faceam de când fusesem proclamat Sef al Legiunii. În timpul guvernarii noastre, n-am avut nici atâta vreme disponibila ca sa rasplatesc cu grade pe cei ce s-au purtat eroic la 3 Septembrie, riscându-si viata pentru salvarea patriei. Cu Borobaru împartasisem anii de închisoare si m-a ajutat mult ca sa pot suporta umilinta si nedreptatea pe care le sufeream tocmai din partea camarazilor nostri germani.

4. ÎNTREVEDEREA CU HIMMLER

Am plecat în seara de 24 August 1944 din Berlin si am ajuns în dimineata de 25 într-o gara din Prusia Orientala, de unde trebuia sa ne continuam drumul cu masina pâna la Cartierul General al Führerului. În gara ne astepta un trimis al Reichsführerului, cu o masina. Eram însotit de Andreas Schmidt, Borobaru si Randa.

Timpul era splendid. Am intrat în padurea care adapostea baracile Comandantului Suprem al teatrului de operatiuni. Am trecut prin mai multe controale. (Dupa atentatul contra lui Hitler, paza se înasprise). Ofiterul însotitor se oprea la fiecare bariera si arata soldatilor de paza împuternicirile ce le avea.

Am fost condusi la baraca unde-si avea resedinta Reichsführerul SS Himmler. Fiind dimineata, mai întâi ni s-a servit un dejun copios, din care n-a lipsit nici cafeaua adevarata, în locul Ersatzului obisnuit.

Pe la orele 11 am intrat în biroul Reichsführerului, numai eu împreuna cu Andreas Schmidt, care-mi servea de Dolmetscher. M-a primit cu multa amabilitate si chiar cu caldura. Himmler era de înaltimea mea, dar brunet. Purta cunoscutii lui ochelari. Eu eram stângaci si nu stiam cum sa ma comport în fata lui. N-am intrat direct în politica, ci conversatia a alunecat în alte directii. Mai întâi mi-a comunicat informatiile ce le primise de la Buchenwald. Un raid al aviatiei anglo-americane, savârsit în ziua de 24 August, a atacat lagarul si a facut victime numeroase si printre legionari. Dupa stirile primite azi dimineata telefonic ar fi fost peste 70 de legionari ucisi. M-am speriat când am auzit. În ce priveste ranitii, iarasi numerosi, a dat ordin sa fie trimisi si tratati în sanatoriile SS. Si-a exprimat sincerul lui regret pentru cele întâmplate. „Ce tragedie pentru Miscarea D-voastra dupa atâtea suferinte!”.

A abordat apoi un alt subiect, al originii poporului român. Nu era prea bine informat. Ne considera mai mult „valahi” decât români, resturi din Balcani care au trecut Dunarea si au înaintat cu turmele de oi pâna în Transilvania. Mi-am dat seama ca era tendentios informat. Cât am putut si timpul scurt mi-a permis, i-am vorbit de stramosii nostri traci, cel mai vechi popor din Europa, înrudit cu germanii, caci triburile trace se extindeau pâna în patrulaterul Boemiei. Am continuat cu colonizarea romana si cum din amestecul celor doua popoare a luat nastere poporul românesc. Cine a avut interes sa ne defaime si sa ne transforme într-o adunatura venita din Balcani?

În sfârsit am abordat si domeniul politic. I-am declarat – Schmidt traducea – ca eu sunt gata sa-mi asum raspunderea unui guvern care sa continue lupta poporului român alaturi de germani. Am condamnat evenimentele din tara, ruperea aliantei cu Germania, care nu vor avea alt rezultat decât pierderea independentei nationale si înrobirea poporului nostru sub dictatura Moscovei. Întâmplarile din trecut nu ma afecteaza. Singurul meu regret este ca nu am fost eliberat cu o luna de zile înainte, caci as fi putut împiedica dezastrul actual din România. Noi vom lupta cu aceeasi ardoare contra bolsevicilor ca si în trecut si nu ne vom da înapoi de la nici o jertfa pentru a-i ajuta pe camarazii nostri germani. Vom împlini testamentul Capitanului, care a fost asasinat pentru ca a declarat ca „în 48 de ore de la victoria legionara, România va avea o alianta cu Puterile Axei”.

Himmler a fost vadit impresionat de declaratia mea clara si categorica si m-a asigurat din partea lui de întreg concursul pentru a organiza o linie de aparare în România, care sa opreasca invazia bolsevica.

Conversatia noastra a durat aproximativ doua ceasuri. La orele unu, am trecut cu totii în sala de mese. Himmler era însotit de o suita numeroasa, formata din mai multi ofiteri SS, cu înalte grade fi cu pieptul plin de decoratii. Decorul era impresionant. Noi, eu, Borobaru si Randa, nu aveam nici haine cuviincioase. Eu am fost asezat la dreapta lui Himmler, Andreas Schmidt la stânga, si ceilalti camarazi ai mei, printre ofiteri. Prânzul servit a fost frugal. S-a închinat un pahar cu vin, la care am strigat cu totii „Heil Hitler ”.

Dupa masa am fost condusi într-o baraca, unde ni se rezervasera locuri de dormit, fiecare cu camaruta lui. Am profitat de timpul liber pentru a ne spala si barbieri, asteptând sa facem o vizita Excelentei Sale von Ribbentrop, asa cum ni se comunicase. Ne-am odihnit putin si apoi am mai conversat cu Andreas Schmidt, întrebându-l de ultimele stiri din tara.

5. ÎN VILA LUI RIBBENTROP

Pe la orele 5 dupa amiaza, am plecat însotit numai de Andreas Schmidt, pentru a face o vizita Ministrului de Externe, von Ribbentrop. Acesta îsi avea resedinta într-un loc mai îndepartat, la 5 kilometri aproximativ de centrul cartierului general al Führerului.

Am fost din nou luati într-o masina si condusi pe drumuri de padure pâna la locuinta lui Ribbentrop, o vila de proportii modeste, ascunsa între copaci uriasi. Desi era înca ziua, camera în care ne-a primit era întunecoasa, încât pentru a ne vedea era nevoie de o lampa cu abajur. Interiorul era modest mobilat. Nimic de prisos. Nici un lux. Ribbentrop era un barbat înalt cu ochi albastri, impunator.

Ministrul de Externe a tinut sa-mi aminteasca mai întâi de originile rupturii noastre din Ianuarie 1941 si sa se dezvinovateasca de cele întâmplate. Faptul ca eu am refuzat sa merg la Obersalzberg, invitat de Führer, în 14 Ianuarie 1941, ne-a creat o situatie imposibila. Daca as fi venit, Führerul era decis sa accepte o masa rotunda, la care sa-mi expun si eu punctul meu de vedere. Refuzând invitatia, Führerul s-a simtit jignit si atunci i-a acordat tot sprijinul lui Antonescu, pentru a rezolva criza interna, adica conflictul cu Miscarea.

La aceasta chestiune nu am dat nici un raspuns, deoarece nu mai era de actualitate, iar evenimentele din tara dovedeau ca încrederea excesiva acordata Maresalului n-a fost cea mai buna politica a Germaniei. Nu vroiam sa intru în polemica cu Ministrul de Externe al Germaniei, în acest moment grav pentru alianta dintre cele doua popoare.

M-a întrebat apoi ce cred eu despre Maresalul Antonescu. A fost si el amestecat în întâmplarile din România sau a fost doar o victima a cercurilor din jurul Palatului? I-am raspuns, fara sa cunosc atunci si alte amanunte, ca am convingerea ferma ca Antonescu a participat cu cercurile Palatului la ruperea Aliantei, chiar daca a cazut si el victima conspiratiei urzite sub patronajul sau. Ministrul n-a fost prea bucuros de acest raspuns, caci acuzatiile contra lui Antonescu implicit loveau si în politica germana din România, al carei fauritor principal era el însusi. Nici Ribbentrop n-a raspuns la obiectiile mele. Vinovatiile erau prea evidente ca sa încerce o disculpare.

La urma m-a rugat ca în cursul zilei de azi sa redactez un manifest catre tara, pentru a fi emis mâine, 26 August spre România, prin postul de Radio Donau. Trebuie facut cu cea mai mare urgenta, deoarece el vrea sa-l citeasca si sa-si dea aprobarea asupra textului, înainte de a fi citit la Radio. I-am promis ca ma voi pune pe lucru îndata si într-o ora sper sa fie gata. Camaradul Randa, care era cu noi, îl va traduce imediat si textul va ajunge pâna spre seara, în mâinile Excelentei Sale.

La despartire, Ribbentrop a avut amabilitatea sa ma conduca pâna la iesire, dar pastrându-si tinuta rece si distanta. M-am întors cu Andreas Schmidt la baraca rezervata noua, unde am început sa lucrez la manifestul cerut de Ministrul de Externe.

6. UN MANIFEST CATRE TARA

În mai putin de o ora am redactat manifestul destinat sa fie difuzat spre tara. Nu mai am în arhiva mea textul acestui manifest, pierzându-l în valmasagul evenimentelor de mai târziu. Dupa cât îmi amintesc de continutul lui, se referea în primul rând la rasturnarea din tara, aratând ca schimbarea aliantelor si ruperea frontului reprezinta o mare primejdie pentru tara. Aminteam de declaratiile Capitanului, care avertiza de orice apropiere de Rusia.

Cum nu cunosteam în acel moment amanuntele loviturii de Stat si cine a realizat-o efectiv, n-am pomenit nici un nume în particular, nici pe Rege si nici pe seful partidelor, dar îi condamnam cu toata vehementa pe autorii acestui act.

Chemam apoi la rezistenta întreg poporul si toate fortele sanatoase ale natiunii pentru a îndigui invazia bolsevica. Am anuntat ca Miscarea Legionara îsi va asuma raspunderea luptei alaturi de Germania, în teritoriile ce vor putea fi salvate de ocupatia hoardelor rosii. Un guvern national român se gaseste în formatie si acesta va restabili onoarea poporului român, întinata prin actul de la 23 August. Îi îndemnam în primul rând pe legionari ca sa ia initiative locale, mobilizând toti românii dornici sa lupte pentru mântuirea patriei. Faceam apel si la armata româna ca sa se ataseze guvernului national român, opunându-se celor ce vor sa întoarca armele contra aliatului de pâna atunci.

Încheiam exprimându-mi încrederea în victoria finala a Reichului german si a Führerului Adolf Hitler. Toate puterile francmasonice din lume nu vor putea adumbri gloria celui ce lupta pentru apararea civilizatiei europene si crestine.

Îndata i l-am trecut lui Randa, care l-a tradus cu aceiasi iuteala batându-l direct la masina de scris, ce i-a fost pusa la dispozitie. Cu un curier special, manifestul i-a fost trimis lui Ribbentrop, care dupa ce l-a citit mi-a raspuns ca este bun si si-a dat aprobarea sa fie difuzat imediat prin postul Radio Donau.

A doua zi, 26 August, manifestul meu, emis prin Radio Donau de la Viena, a putut sa fie ascultat în tara. A provocat o puternica zguduire atât în inimile românilor, constienti de primejdia ce-i ameninta, cât si între legionari, care acum stiau ca eu traiesc si m-am pus în fruntea luptei de rezistenta contra cotropitorului. Ca urmare, multi legionari s-au îndreptat spre granita de vest a tarii, unde, se presupunea ca se vor concentra fortele germane disponibile si se vor constitui primele unitati de voluntari români.

7. O NOUA ÎNTÂLNIRE CU HIMMLER

Seara, dupa cina, pe la orele noua, am fost din nou chemat în biroul lui Himmler. De asta data nu eram decât eu, Andreas Schmidt si Seful suprem al SS-ului. Disparuse suita lui de ofiteri.

Convorbirea s-a desfasurat în trei si privea situatia din România. Reichsführerul era pe punctul de a lua anumite decizii referitoare, la frontul din sud-est si vroia sa afle si opinia mea. M-a întrebat cum vad eu evenimentele din România si cum s-ar putea zdrobi încercarea de ruptura a aliantelor, patronata de partide si de anturajul Regelui. I-am raspuns ca exista o Axa a tarii si anume linia Brasov-Bucuresti. Daca trupele germane pot sa asigure stapânirea acestei axe, invazia sovietica poate fi oprita la portile Moldovei, pe linia Focsani-Namoloasa-Galati, cum avusese intentia de altminteri si Antonescu. Totul depinde însa de rapida interventie a trupelor germane si daca acestea dispun de fortele necesare pentru a face fata confuziei ce s-a creat în tara. Când i-am dat acest raspuns, eu nu stiam ca în întreg spatiul vestic al tarii, Muntenia, Oltenia si Ardealul, germanii nu dispuneau decât de pâlcuri de soldati si ca grosul trupelor erau concentrate în Basarabia unde fusesera împresurate, dupa ruptura frontului de la Iasi.

Stiu ca Himmler, dupa raspunsul meu, a vorbit de mai multe ori la telefon, nu stiu daca cu Hitler sau direct cu Bucurestiul. Din documentele ce le-am citit mai târziu, rezulta ca Generalul Gestenberg, atasat al aerului la Bucuresti, a asigurat înaltul Comandament german ca poate zdrobi putsch-ul cu aviatia si trupele ce le are. Ori, ordinul ce s-a dat de a se bombarda Bucurestiul n-a avut efectul dorit. Trupele române au atacat bazele militare ale germanilor din împrejurimile Bucurestiului si le-au anihilat. Pe valea Prahovei si în Ardeal, micile contingente germane n-au putut rezista interventiei trupelor române, la care s-au adaugat în câteva zile si masele sovietice.

Hitler platea acum încrederea nelimitata ce-o acordase Maresalului Antonescu, când, în realitate, sub obladuirea suprema a acestuia, se tesusera toate firele conspiratiei. Toata România forma un imens gol militar, provocat de golul politic în care a operat conducerea germana. În cursul conversatiilor mele cu Generalul Müller, cu Himmler si Ribbentrop, mi-am exprimat amaraciunea ca nu am fost pus în libertate cu o luna de zile înainte. Cu certitudine ca as fi putut împiedica ruptura frontului.

8. CU AVIONUL LA VIENA

Chiar Himmler mi-a comunicat ca a doua zi voi pleca cu avionul la Viena si de acolo la Budapesta, pentru a lua contact cu Generalul Phleps si a discuta cu el situatia din România. Generalul Phleps era însarcinat cu apararea frontului din regiunea Arad-Banat.

În seara aceea, am vorbit cu Randa si l-am rugat sa se întoarca în lagarul de la Oranienburg, sa ridice bagajele noastre si sa le transporte la Viena, unde ni se comunicase ca va fi centrul de actiune al guvernului national. Asa se face ca zborul la Viena l-am facut însotit numai de Borobaru si Andreas Schmidt.

Avionul în care ne-am urcat nu era un avion oarecare, ci însusi avionul personal al Führerului. Ni se facuse aceasta onoare, pentru a ne arata grija ce-o avea guvernul german ca misiunea noastra sa se desfasoare în bune conditii. Pilotii erau militari cu experienta si am zburat tot timpul la joasa altitudine pentru a evita vreo întâlnire cu avioane inamice. Ziua era frumoasa, încât am putut sa admiram si peisajele pe unde am trecut. Am strabatut Boemia si ne-am apropiat de aeroportul de la Viena.

La coborâre, am avut surpriza sa constat ca sunt salutat de un numeros grup de functionari germani de la Radio Donau, în frunte cu Directorul postului Dr. Schaub. Erau circa 6-7 persoane, între care si Dr. Matthiae, originar din Ardeal. În cladirea aeroportului am conversat aproape o ora si apoi ne-am reluat zborul spre Budapesta.

În scurtul timp al acestei vizite, mi-am adus aminte de primul zbor la Viena, în Aprilie 1941.

Atunci fugeam din tara. Trecusem prin Bulgaria si neputând ateriza avionul la Viena, din cauza tulburarilor atmosferice, s-a îndreptat spre Wiener-Neustadt. De atunci au trecut 4 ani, timp în care noi am fost imobilizati în captivitate, din înalte ratiuni de Stat, pentru a se ajunge la rezultatul dezastruos de astazi.

9. LA BUDAPESTA

Chiar în dupa amiaza aceleiasi zile, 26 August, am ajuns cu avionul la Budapesta. Capitala Ungariei suferise de pe urma bombardamentelor, desi nu în aceeasi masura ca orasele germane. În Budapesta am poposit în perioada primului meu refugiu în Germania. Trecusem frontiera pe la Beba Veche, ajunsesem la Seghedin, de unde luam trenul spre Budapesta, însotit de Lica Popovici si Ilie Smultea.

O masina ne-a condus la Legatia germana, unde am fost primiti de Ministrul Wesenmayer. În aceasta seara nu s-a întâmplat nimic deosebit. Ni s-au rezervat camere la hotel si am luat masa la un restaurant. Dupa aceasta zi agitata, am dormit destul de bine. Cu Traian Borobaru am depanat din nou firul evenimentelor si cum ni s-a schimbat soarta în numai trei zile. În 23 August eram înca în închisoare si ne duceam viata obisnuita. Nu vedeam înainte decât o perioada de sedere în lagar. Ne întrebam doar cu îngrijorare daca la apropierea frontului de granitele germane vom fi pusi în libertate sau stramutati în alta parte, pentru a nu cadea în mâinile rusilor. Pentru ceilalti detinuti, venirea rusilor era libertatea, pentru noi însemna un nou prizonierat, mai lugubru si apoi moartea.

Acum, dupa ce ne luasem raspunderile în fata tarii, preocuparile noastre s-au schimbat radical. Cum sa facem ca sa raspundem încrederii ce si-a pus-o Führerul în noi? Aveam nevoie de un teritoriu din trupul tarii, unde sa ne instalam, si de unde sa putem recruta o noua armata, care sa lupte alaturi de armata germana.

A doua zi dimineata, un functionar al Legatiei ne-a luat si ne-a purtat prin mai multe magazine de îmbracaminte pentru a ne cumpara niste haine ca lumea. Si la Budapesta nu mai era belsugul de alta data. Si pe aici se simtea lipsa de articole în pravalii. În sfârsit, am gasit ce ne trebuia si îndata ne-am schimbat, uitându-ne unul la altul ca la niste nou-nascuti.

Ne-am vazut cu Andreas Schmidt la Legatie, care ne-a comunicat ca în dupa amiaza aceleiasi zile, vom avea o conferinta cu Generalul Phleps si cu mai multi ofiteri de rang înalt din SS. Generalul Phleps era Comandantul Diviziei „Prinz Eugen”.

10. CU GENERALUL PHLEPS

În dupa amiaza zilei de 27 August ne-am întrunit într-un salon al Legatiei germane la Budapesta cu Generalul Phleps si mai multi ofiteri din SS. Erau prezenti Andreas Schmidt si Traian Borobaru.

Subiectul de discutie, cum era si firesc, era situatia militara din România dupa lovitura de Stat a Regelui Mihai. Vorbeam româneste, caci Generalul Phleps, principalul interesat, era neamt din România. Cum am mai spus mai înainte, el a fost însarcinat de Comandamentul Superior German cu apararea granitei de vest a României, aproximativ regiunea Arad si Banat. De abia acum am aflat ca venirea mea la Budapesta îsi avea tâlcul ei. Ribbentrop se gândise si alesese ca sediu al guvernului national român de rezistenta orasul Arad. Aici trebuia sa ne instalam si sa se constituie noul guvern si noua armata nationala. Dar totul depindea de fixarea frontului pe linia Carpatilor. Daca diviziile sovietice vor patrunde prin pasurile Carpatilor, Aradul nu mai putea servi acestui scop. În acest caz, germanii ar fi facut apel la aliatii lor unguri, ca sa înainteze în partea româna a Ardealului, pentru a se opune actiunii combinate a trupelor sovieto-române.

În momentul acela nu stiam ca Generalul Phleps era un Comandant fara armata. În spatele lui se întindea un gol militar. Câteva detasamente din administratia Banatului sârbesc si Volksdeutsche din aceeasi regiune. Se mai adaugara ceva trupe razlete care se retrageau din Serbia. Cu fortele ce le mai avea nu se putea opune înaintarii sovietice.

Cerându-mi sa-mi dau parerea asupra aportului Miscarii Legionare la lupta comuna, i-am raspuns si lui ca si superiorilor sai ca eu nu pot interveni decât daca dispun de un spatiu suficient de mare pentru a recruta o armata de voluntari. Îmi trebuie si spatiu si o anumita perioada de timp. Ce puteam sa fac, când eu am fost tinut prizonier pâna la 24 August 1944? În câteva zile nu puteam mobiliza fortele de rezistenta ale natiunii. Am constatat la toti cei prezenti o anumita paralizie. Toti asteptau ordine, de undeva de sus si nu stiau ce sa faca. Generalului Phleps i se daduse o comanda, dar îi lipseau mijloacele necesare. Era redus la improvizatii. Asa mai târziu s-a dus în Banat, unde a luat contact cu legionarii care se refugiasera în Serbia. Din ce s-a putut întocmi atunci, s-a format un batalion de interventie mixt germano-român, care s-a pus în mars spre Timisoara, dar fara rezultat. Mai târziu Generalul Phleps a murit în lupta, cazând, mi se pare, într-o ambuscada.

Aveam impresia ca în acel moment nimeni nu stia ce sa faca cu noi. Nu le puteam oferi sprijinul la care se asteptau, din motivele mai sus amintite. Hitler platea lipsa lui de previziune politica, acordându-i lui Antonescu toata încrederea, iar pe noi ignorându-ne ca o cantitate neglijabila.

11. ÎNAPOI LA VIENA

În aceasta situatie nehotarâta, am stat la Budapesta trei zile pâna ce un ordin venit de la Marele Cartier al Führerului a comunicat Legatiei Germane sa ne readuca la Viena. Planul de instalare al guvernului national român la Arad cazuse din cauza înaintarii vertiginoase a trupelor sovieto-române. Trupele germane din Moldova si Muntenia care scapasera din încercuire, bateau în retragere spre Carpati. Atacul asupra Bucurestiului esuase si diviziile sovietice se apropiau fulgerator de capitala.

În dimineata de 28, eu si Borobaru am fost luati în primire de un ofiter SS, care ne-a invitat în masina lui. Cu aceasta masina am parasit Budapesta si am luat drumul spre granita austriaca. Dupa câteva ore de mers, fara întrerupere, pe la orele doua dupa amiaza, am ajuns la Viena. Andreas Schmidt nu s-a mai întors cu noi. El avea alte misiuni. Vroia sa se înapoieze în România, pentru ca în aceste momente grele pentru Grupul Etnic German sa fie în fruntea compatriotilor sai. Am descins la Hotel „Imperial”, unde am ramas tot timpul sederii mele la Viena.

De aici înainte începe un alt capitol de istorie legionara. La Viena am pus bazele guvernului national român si am continuat lupta alaturi de Reichul german pâna la capitularea lui, din 9 Mai 1945.

12. SÂNGE SI LIBERTATE LA BUCHENWALD

La Buchenwald, a doua zi dupa ce a avut loc rasturnarea din România, 23 August 1944, aviatia anglo-americana a atacat lagarul, ucigând mii de oameni. Cele doua actiuni nu sunt întâmplatoare, ci exista o conexiune politica între ele.

Sotia mea a fost cautata de o persoana ce avea legatura cu serviciul englez. Era doctorul radiolog Nedelcu din Bucuresti. Acesta a rugat-o sa-mi transmita un mesaj din partea Londrei:

„Daca se întâmpla schimbari în România, cu scopul de a îndeparta tara noastra din alianta cu Puterile Axei, d-l Horia Sima este rugat sa nu se opuna acestui plan, continuând lupta alaturi de Germania. Pentru acest serviciu, Marea Britanie e dispusa ca la sfârsitul razboiului sa-i acorde ospitalitate în Anglia si sa-i asigure si libertate pentru viitor”.

Sotia mea a raspuns ca ea nu are nici o legatura cu mine, nu stie unde sunt si nu-mi poate comunica nimic. Ea spunea purul adevar. Toate legaturile mele cu exteriorul erau taiate.

Sotia mea nu s-a încredintat acestor mesaje frauduloase si când s-a produs actul de la 23 August, a plecat cu trenul, împreuna cu Doamna Iasinschi si fiul ei, de la Brad spre Arad. Daca mai întârzia 24 de ore, ar fi fost arestata. Abia ajunsa la Arad, au intrat trupele maghiare în oras, care sarisera în ajutorul germanilor. Situatia generala a frontului înrautatindu-se, din cauza penetratiei diviziilor sovietice prin pasurile Carpatilor Meridionali, autoritatile germane au decis evacuarea orasului. Sotia mea, Doamna Iasinschi si fiul ei Dan, au fost evacuati cu ultimul tren ce se formase în gara Arad. Au trecut prin Budapesta si au ajuns cu bine la Viena.

Între anglo-americani si conspiratorii de la Bucuresti era o legatura continua. Comunicatiile erau înlesnite chiar de guvernul român, care avea cunostinta de existenta unor posturi de emisiune engleze si tolera activitatea lor. De alta parte la Ministerul de Externe Roman, sub conducerea lui Niculescu-Buzesti, exista o alta centrala de legaturi cu strainatatea. Cert este ca lovitura de la 23 August a fost cunoscuta cu anticipatie de serviciile aliate, care la rândul lor, au informat Londra. Numai asa se explica groaznicul bombardament de la Buchenwald, a doua zi dupa ce complotistii de la Palat operau arestarea lui Antonescu. De altminteri, dupa efectuarea lui, Radio Londra a anuntat raidul asupra Buchenwald-ului, al carui scop principal a fost nimicirea grupului legionar internat aici, pentru ca acest grup sa nu mai poata organiza o noua linie de rezistenta în România.

Bombardamentul s-a desfasurat în plina zi, pe la orele 12. Legionarii privisera de multe ori spre cer, când treceau stoluri de avioane americane si britanice spre orasele unde trebuiau sa-si descarce încarcatura lor mortifera. Si de asta data credeau ca asista la un exercitiu asemanator: avioane destinate sa împrastie moartea în alte localitati. Nu stiau ce sa creada când au început sa trosneasca bombele în jurul lor. Peretii baracilor cad sub presiune si lumea îsi cauta adapost sub mese, sub paturi, în santuri sau în adaposturi anti-aeriene. Dupa ce avioanele au trecut, cei ramasi si neatinsi descopera în jurul lor pe cei morti si raniti. Sunt cinci camarazi care si-au pierdut viata: Zaharia, Graur, Papanace, Calin si Voinea. Ranitii sunt foarte multi. Aproape 40 de insi, dintre care, unii grav. Acestia sunt luati si dusi cu brancardele în infirmeria lagarului, iar de aici, mai departe, în diverse spitale.

În focul bombardamentelor au disparut poarta, retelele de sârma ghimpata si turnurile de paza. În fata se întindea o padurice. Nu mai existau nici santinelele, care împartasisera aceeasi soarta: morti si raniti.

Efectele bombardamentului n-au fost atât de grave pentru grupul legionar, pentru ca avioanele n-au calculat exact amplasamentul lagarului Fichtenhain. Conform ordinelor primite, trebuia sa-l loveasca din plin. Abia primele bombe au cazut peste legionari, în timp ce covorul lor s-a deplasat masiv spre lagarul propriu-zis, semanând moartea între detinuti. Peste 8.000 au fost ucisi. Au fost lovite si fabricile de armament din lagar, unde lucrau acesti detinuti.

13. DACHAU: PUNCTUL FINAL AL UNEI DRAME

La Dachau taberele au ramas împartite pâna în ultimul moment. Deoparte partizanii lui Papanace, de alta parte, cei ramasi leali. Cum am scris mai înainte conflictul a mers atât de departe, încât cele doua gupe nu-si mai ziceau „buna ziua”. Mâncau împreuna, caci n-aveau încotro, dar nu mai vorbeau unul cu altul. O atmosfera grea si apasatoare. În sfârsit se apropie dezlegarea. Cum aveau un aparat de radio auzisera stirile din tara: proclamarea Regelui si ruperea raporturilor cu Puterile Axei. Mai departe, cu totii presupuneau ca soarta lor se va schimba. Printr-o ciudata întâmplare, legionarii de la Buchenwald au fost anuntati înaintea lor ca vor fi pusi în libertate. La Dachau nu venise înca ordinul de la Himmler. Asa se face ca în seara de 26 August, înca fiind prizonieri la Dacahu, fruntasii legionari au ascultat proclamatia mea catre tara, transmisa de Radio Donau. Bucuria a fost de nedescris la cei cari ramaseseram fermi pe pozitie. Taria lor sufleteasca fusese rasplatita. Ceilalti, partizanii lui Papanace, adica Gârneata, Lefter, Trifa, Groza, Mihailescu si Horodniceanu au respirat usurati ca scapa din lagar, dar, de alta parte, erau mâhniti de întorsatura evenimentelor. Germanii au preferat din nou pe Horia Sima, care le-a creat mari greutati cu fuga lui în Italia, si nu s-au adresat lui Papanace sau Gârneata, cum era firesc din punctul lor de vedere. Ei au ramas fideli aliantei cu Germania, au condamnat gestul lui Horia Sima, au înfierat atitudinea lui care punea în primejdie însasi testamentul Capitanului si acum iata rasplata. În relatiile cu Reichul german, lor nu li se putea imputa nimic, în timp ce Horia Sima nici n-a venit la Hitler când a fost chemat în Ianuarie 1941, ci a preferat sa se înfrunte cu Antonescu, provocând rebeliunea. Guvernul german a facut o greseala politica preferând pe acest om, capabil de toate surprizele.

Papanace, când a auzit mesajul meu, era livid. Din nou nu-i iesise socotelile lui politice. Primul exil din Germania se terminase pentru el cu alungarea Regelui Carol si formarea Statului National-Legionar; al doilea exil sfârsise cu iesirea la suprafata a aceluiasi om pe care îl detesta si l-a combatut cu înversunare în fata germanilor si a camarazilor lui, cu speranta ca nu va mai iesi teafar din lagar. În zadar au fost toate manifestatiile lui de fidelitate pentru Führer si Germania national-socialista, în zadar a fost toata campania lui de acuzare si condamnare a mea, ca unic responsabil de suferintele celor internati în lagare, prin calcarea angajamentelor fata de Reich. La nimic n-a servit aceasta pledoarie înfocata de desprindere a raspunderilor miscarii de actele fostului sef. Totul s-a ruinat într-o clipita prin naprasnicele întâmplari din tara, iar germanii au facut apel la omul care le-a creat, numai greutati, presupunând ca se bucura de încrederea Legiunii si a Neamului.

Între camarazii ramasi leali, a fost o iruptie de bucurie. Cu totii au fost pusi în libertate si îndreptati spre Viena, acelasi centru de concentrare al legionarilor. Cum o nenorocire nu vine niciodata singura, Papanace a mai aflat la Viena ca-i murise fratele în bombardamentul de la Buchenwald. Un element exceptional, care a jucat un rol important în revolutia de la Constanta. Ma gândeam, când am aflat stirea mortii fratelui sau, ca aceasta durere îi va atenua resentimentele lui Papanace si ne vom putea regasi, ca la 14 Septembrie la Bucuresti. Dar n-a fost asa. Cu aceeasi perseverenta a continuat drumul întunecat din lagar, fixându-si acum ca tel sa torpileze formarea unui guvern national sub conducerea mea, desi vedea si era clar ca eu nu faceam nimic rau în acel moment, luându-mi angajamentul sa lupt contra navalitorilor din tara.

-SFÂRSIT-

INAPOI LA

PAGINA ROMÂNIEI NATIONALISTE