Revista Iconar, Cernauti

Anul I, Nr. 4, 1935

„Credinta zugraveste icoanele 'n biserici, a spus poetul, prescurtand in predicatul cugetarii un camp de intelesuri. Icoanelor de credinta, fiecine le da viata in masura insufletirii sale. Iar Romanul insufletit din veacuri de icoanele dreptatii, curateniei si blandetii, si-a plamadit firea pe calea fara gres a virtutilor credintii. Te miri ca-l vestejeste viclenia, ca-l rascoala strambatatea si ca, totusi, le indura cu supunere ? Te uimeste neincrederea in straini si sufletul deschis intre ai lui ? Citesti in ochii lui mahnirea omului bun, omului liber, caruia i se da cinstea omeneasca ce i se cuvine? In isprava, in cantec, in punere la cale se vadeste cugetul drept si cumpana inteleapta a firii lui. Romanul e omul credintii, omul luminii.

Astazi, oranduirile targovetilor si napadirea paganilor il napastuesc si-l clatina. Ce se va alege din credinta lui, care mereu l-a calauzit spre bine? Nu sunt oare astazi legiuirile si legaturile intre oameni date prada unui duh rau ? Comoara cea mai de pret a sufletului romanesc, virtutile binelui crestinesc, din care isi trage puterile, stau de izbeliste sub navala oranduirilor si semintiei pagane. Dar inca mai rasare si se inalta in inimile romanesti credinta inchinata icoanelor curate, si sufletele crestinesti raspund chemarii de veacuri a neprihanirii neamului.

"Cum florile multe ele graiu de miresme schimba.

Nascut roman si crestin de legea rasaritului, crezi ca poti sterge din tine pecetea neamului si a credintei ? Esti si ramai om al sufletului neprefacut, al ochiului limpede, al nazuintei catre inalt, porti sadite in fire poruncile credintii lui Isus.

In casele bunicilor nostri icoanele stateau spre rasarit, postul era sfant, sarbatoarea era a lui Dumnezeu. Povara vietii o duceau cu multamire, calauziti de intelepciunea simpla a datoriei necartite. Ei nu cunosteau luxul usuratec al gandirilor gingase", nici petrecerile viclene ale desteptaciunii goale. Cugetarea lor era cucernica inaltare in contemplarea adevarurilor vesnice asupra vietii si a mortii. Ei nu luau in desert nici surcica, nici pe Dumnezeu. Morala lor era sanatoasa, asa cum se statornicise din imbinarea credintei stramosesti cu legile traiului. Era etica cinstei si temeiniciei, care izvodea oameni de isprava si de fapta dreapta. Ei acopereau sub bladete strasnicia credintei lor si infierau ceeace era rau sau netrebnic numai cu dojana ca nu e frumos. Suflete de iasomie in oameni dintrtr'o bucata ca trunchiul de fag, intre credinta, cugetarea si fapta lor nu era neindintare sau sovaiala.

Cu asemenea oameni era usor sa duci o tara. Inimile supuse cu cinste dreptatii si datoriei erau legate trainic intreolalta pe plaiul obstesc al neamului, si durau pod neclintit zbantuirilor istoriei. Astazi din popor se mai inalta icoana de clestar a firii romanesti, blanda, vanjoasa, urand amestecul, innoirile straine, iubitoare de asezare, de obiceiuri si oranduiri vechi si incercate. Credinta de demult mai insufleteste muntii padurosi si sesurile manoase, dar se opreste la zidurile targurilor.

*

Cugetul drept, inima cinstita si sufletul senin infloreau pe mosia noastra, cand flacara vanata a vicleniei, a pandei hotesti si a dulcegariei prefacute si jacmanitoare a navalit sub chipuri rosiatice si cu glasuri pitigaiate dinspre miaza-noapte. Balaia noua a necredintei otravitoare s'a inradacinat la noi sugand de rod ogorul granelor curate. Strainul pripasit nu s'a supus credintei romanesti, care l-ar pierde. Din necredinta lui si-a faurit unealta de izbanda asupra credintei romanesti. Si pe cat de tare se intemeia tara pe credinta noastra, pe atata o surpa necredinta lui. Lege, tara, neam, sunt cuvinte sfinte noua si goale lor. Porunca de sus ne afla grabnici si supusi la implinire, iar pe ei scarbiti si pusi pe fereala. Noi ducem cu drag partea noastra de povara, ei o ocolesc, caci tara si neamul acesta nu sunt ale lor, ci numai sangele supt. Dar pe ei atat de mult i-a inversunat necredinta, incat de dansa vor pieri. Omul neputincios de credinta, e mort. A fost o semintie care a scuipat, a biciuit si a rastignit pe Messia Cel Nascut din Fecioara, si nu s'a mantuit. Inchegat in ura, adasta de veacuri un desrobitor sa-i dea lumea in stapanire. Dar cand acela s'ar ivi, il vor lovi cu pietre si-l vor ucide. Caci sufletul lor mort credintei a ramas numai ranjet, rautate si pizma.

Acestia sunt dusmanii cei multi si tari ai credintei noastre. Pe nesimtite ei au otravit orasele si noi, copiii strabunilor credinciosi, ne desteptam intr'o zi schimbati si rupti dintre ei, cu sufletul inveninat si cugetarea stramba. Betia usurateca a ideilor moderne ne-a manjit simtirea curata. Dragostea, virtutea, datoria, cinstea - toata comoara credintei de demult se clatina in noi si cu ochii legati pasim fluerand in tabara dusmanului. Pagania si necredinta se lafaesc azi in toate cartile de invatatura. Descatusarea gandirii, ramasa zanateca, a inarmat mana straina impotriva chiagului sufletesc care facea trainicia neamului de demult.

Cu prilejul unei carti

 Cunoscuta cercetatoare a datinelor si credintelor poporului romanesc si vajnica luptatoare nationalista de ieri si de azi, d-na Elena Niculita Voronca, isi aduna in acest volum poeziile din alte vremuri, cand sufletul vibra in entusiasm de tinerete si aprinsa dragoste de tara. Din pragul anilor plecati sa nu se mai intoarca, autoarea poarta frumosul gand de-asi cinsti stradaniile de-o viata botezata'n sbucium si vis, prin inchingarea lor in volum. In copciile versului vechiu se sbat crampee de crang macedonean departat, pe unde mosi si stramosi si-or fi distramat gandul mucegait in temnita greceasca, sau melancolii de toamna, planse la graniti despartitoare de frati ce nu mai sunt. Peste tot vibrate de cald nationalism, care scoboara, pe drumul spre plinire - prin temnita jilava, legand mai clar inelul jertfelor noastre de totdeauna cu cele prezente „Odata am cantat o hora I O trista hora am cantat I Iar tinerimea a jucat I Cu veselie mandra hora I In pas usor si leganat I Precum e datina la hora pag. 16). In saracia poeziei bucovinene de dinainte de marele rasboi, volumul d-nei Elena Niculita Popovici isi gaseste loc merituos adaugandu-se la celelalte opere ale ei, cari constitue salbe de floare si vis in pomul vietii ce plin de vara infrunta toamnele si apusul.