Haig Acterian
12 SONETE CRESTINE
 Bucuresti, 1939

                        I

Spre miez de noapte cu întunecate
aprinse'n gol pe umeri de-aratare
-amiezilor amagitoare frate-
se duce grav fior în rasfirare,
acolo unde marea mereu bate
orizontale linii de mirare
si spuma ei recade în visare:
o destramare de divinitate.
Sub bolti de sunete ce nu se curma,
al veghilor si vremurilor mire,
pornesc halucinant prin strania fire
si somnul cauta ursuz în urma...,
Îngroapa-ma'n surâsul tău subtire!
Surâzi, paloare! Nu lasi nici o urma.

                        II

Nelimitat m'am risipit în noapte.
Real absent dintr'o eternitate
m'au limitat masurile de soapte.
Am contemplat infima unitate.
Greselile, livezi cu poame coapte,
aevea'n nevazut stau luminate.
Miscari, în hore rele aninate,
nuante dau memoriei rascoapte.
O veghe vesnica prin madulare
deschide închisori moleculare
si libertatea faptei însasi moare.
În taina jucariei seculare
viata mea cu insomnii solare
e visul unei umbre iubitoare.

                        III

Alerg...Te port pe brate'n cer, candoare!
Adormi, vis înselat de raze line,
si du iubirii spaima, ca s'aline
chiar tresarirea unei caprioare...
De nu, printre tacutele coline,
sub al pamântului meu zilnic soare,
nervura linistii eterne doare.
Nimicul doare pornit e sa se'nchine.
În geniul orb un gând sta peste fire:
“matania clipelor sa se desire,
lui Dumnezeu cu-adevarat să-i semeni.”
Sa nu mai fim ca robii jertfei, gemeni?
Sa sugrumam natura? Savârsire,
divina furie de a nu fi oameni!

                        IV

Destinul meu cu zari imemoriale
din armonii îsi faurise lutul-
funebre melodii pe memoriale.
Am lapidat cu ciuda absolutul.
Ramas-am vid si timpul-rege, slutul,
m'a umilit fantasmei sensoriale,
efemeridelor irationale.
Tristete, risipeste-ti tot avutul!
S'au furisat dupa furtuni amare
sfioase aurori în destramare.
S'a pustiit în verb simtirea vasta,
s'a nimicit si marginirea casta.
În gerul pur cereasca mea armare
credinta unei dimineti adasta.

                        V

Ma tolanesc pe farmec de cuvinte.
Sunt prizonier cu rozele în glastre.
Masura mi-am înscris-o în cadastre.
Miscarea pe cadrane ia aminte.
În lumea aparentelor dezastre
neantul clar încearca sa m'alinte,
când catedrale de pareri în minte
dispar la vazul razelor din astre.
Ceva s'apleaca pe cuvânt si creste
învolburând iluzia în treacăt,
si umilind ideea, se sfârseste...
Cu fiecare gând ma duc la capăt;
acolo doar smerenia îmi sopteste,
tacerea nefiintei cum s'o capăt.

                      VI

Si zorile întârziind ivirea
uimirilor pe ape si pe maluri
ti-ai tulburat în asteptări privirea
si te-ai desprins horind de pe namoluri.
Aluneca si tremura suirea
prin cel amar de necuprinse goluri
în sunetul vazduhului de doruri
izbind nestiutoare'n larg vuirea...
O linie limpede în libertate
pe plutele celestelor hotare
a desfacut luminile în zare,
în departarile des alintate
si desgolindu-ma de rautate
ma duce pe doinita ei carare.

                      VII

Tu, unitate neagra, nu te-asemeni
vremelnicei zadarnicii de vise,
nadejdiilor si dragostei de oameni;
tu ai zbura prin spatiile abise,
prin întunericul de rugi deschise,
în aerul neobosit de nimeni,
mereu necunoscuta printre semeni.
În noapte departarea se albise.
Faptura lumilor crescuse scundă.
Cu zorile culorile inundă
intensitatea unitatii mele.
Acum fărâma de erori si jale
îmbujorata are sa patrundă
în sira disperarii, înspre stele.

                    VIII

Silabele vin iar să mă îmbie
la vechea lor magie si învie
o dialectică de târîtoare,
Zadarnicia mea numaratoare.
Cuvintele bolesc suparatoare,
simetrice si sterpe rugatoare
cerând prin maieutica sa fie
un adevar, un cerc de armonie.
Dar formele au îndoieli si ele,
chiar când le urca si le schimba vântul,
chiar când înseamna pe asprimi inele,
serpuitoare vraja pentru sfântul
inteligent si fals, citind în stele
că va răpune în sfârsit pământul.

                      IX

Din abur vin himerele osoase
pazind absurdul, vin încovoiate
sub tipatul de pasari coroiate
călcând noianele cu ghiare roase.
Au adunat din funduri noroiate
în ochi nemultumirile poroase
scrutând înalturile nenoroase
si văile regale înfoiate.
Desi pândesc în rânjet sugrumate,
cu coarne, pliscuri, solzi si fulgi sa sară
din nou printre simtirile ciumate,
cu toate ca e dimineata'n tară,
sfielile se rumenesc brumate
redesteptând frunzisul greu de vară.

                       X

Simtirile s'au arcuit sarcastic
în pânzele anticelor trireme
si cugetul a hoinărit fantastic,
s'a hainit îndelungată vreme.
Ades, când ancorez în teoreme,
încerc, îndrept un orthos logos drastic;
dar totul pare fara de probleme,
un început înselator de plastic.
Un alhimist cu logica'n furnale
îsi bate joc de alge si de daruri
Intoxicând umanitati cu săruri
meditatiuni si lume, naturale,
vestigii plumburii din saturnale.
Dar harul este undeva în ceruri...

                      XI

Trairile încep în nesfârsire
la întâmplare'n cosmos, unde gândul
neauzit si nevăzut -flămândul-
categoriei vrând sa se însire
colinda absolutul îngânându-l.
Trairi, ce nu mai cata ispasire,
se rasucesc pământul atingându-l,
avide de sublima lor scrâsnire.
Un stol de matematici zburatoare
va săgeta departe nestiutul;
melancolii atotstapânitoare
vor recunoaste ziua visatoare,
împreunarea soarelui cu slutul,
identitate-atotînselatoare...

                        XII

Zvâcnirea din pământ printr'o tulpină
cu îndrăzneala, care urcă dreaptă
si se desface ramuri, nu asteaptă
din frunze'n aer trecere deplină;
zvâcnirea trupurilor nu desteaptă;
nici o apoteoză de lumină
andante coborînd din treaptă'n treaptă,
nici mersul umbrei, legănata vină
în minunata zilei suferintă.
Atâtea învelisuri de'ntuneric
a îndurat maiastra necredinta,
atâtea ceruri au rotit feeric,
au dat puteri iubirii în sământa,
că inima se-aprinde'n jarul sferic.