Haig Acterian
U R M A R E
 - s t i h u r i -
 1936


 Celui mai scump prieten, lui Mircea (N.N. Eliade).

    Răsuflet

Pe-aceste suflete m'aplec
ca un hornar bătrân pe hornuri
si'n ele sufletu-mi petrec -
o funie de zvon prin zvonuri.

Aici tacerea neagra s'a ascuns
boltind singuratati de nepatruns.
Funingine, te-ai asezat din greu,
te-ai plamadit în carne tot mereu
si risipindu-ti raul ca o mila
arar te-ai rupt de pe pereti si'n sila.

 

     Răsărit

Sa vii când noaptea va întârzia în năclăieli pe culmi,
să umbli fara betesug,
să te rastorni ca un belsug
pe lighioanele ascunse'n dealul visului si'n ulmi.

Ca apa'n ploaie pe pământ
de-a lungul sufletului meu în ropote te-oi risipi,
si pe sânii în rotocoale de noroaie te-oi iubi
uscându-te mereu în vânt.

Vom unge ochi de diavol si desfăsurându-i ca un sul
ma voi umbri, ca sa te scald
în lungi fâsii de aur cald
miscând în văzul soarelui ursuz tot întunericul.

 

     Pâinea cea de toate zilele

Rasare din mare
în mâini
cu pâini
si afini amare,
cu galben pe obraz,
tacut ca un extaz,
cu moarte si iubire
ocoalelor dând stire...

Inchipuire în miscare
închipuindu-se credintă,
miscare către o fiintă
urzind pe ape depărtare.

Priveam din înaltime ziua mea de mâine,
îmi plămădeam din fiecare zi o pâine -
priveam si nu voiam sa te îngân -
si nu stiam că pâinea cea de toate zilele
au împartit-o pesterilor negre ielele,
ca m'au vrajit pe maluri ca pe un spân.

 

     Zvon

El naste din pământ
si fara de cuvânt
din rasarit, din apus
ca un om nouă supus
dreapta din gând
siesi înăltând,
el creste din pământ.
Cum as vrea sa-l cânt !
Pământul întreg este un joc
un joc al său, din el un joc,
vârtej de bucurie...
Bucurie de noapte, de zad
cu ramura împletita -
o mireasa despletita
si un dor în care cad.
Bucurie de ziua, de foc
ca o apă nesfârsită -
ca un vânt din loc în loc.
Să-l cânt de bucurie...

 

     Dezacord

Luceafar,
tezaur de umbra si veghe de foc,
oprindu-ti naprasnica ardere'n loc
desfa-ne cu suliti tintita lumină
din ochiul ramas o uscata smochină.

 

     Inchipuire

Iubire, te întreb, când ai venit
în umbra gândului sarac sub care ma închin?
Un pas al tau ivit ân iarba fu un alb amin.
Te-ai împlinit ca un descântec,
te-ai subtiat ca un surâs
în acest munte singuratec
în care nimeni nu a râs.
Aici sunt vulpi, sunt regi si oi;
Iubire, te întreb, când ai venit
cu soare, smirnă si oloi?

 

     Pofta

Pofta,
poiana în carne, poiana cu jar,
albine umbrite cu crengi de stejar
lucreaza în tine pe-un pumn de smirdar,
sa fie lui Satan surâsuri si dar.
Caldura, caldare cu aburi ân cer,
zaduf, oboseala în care ma cer,
pofta,
zadarnic pe pleoape uitare asezi,
o ploaie cu soare poftesc când lucrezi.

 

     Pâinea cea spre fiinta

Ma doare...
nu frânge pâinea, nu mă frânge,
păstreaz-o încă în sânge;
în mâna ta mai uita-ma
si nu ma strânge, iarta-ma.
Ca rana'n soare
prin trup ma doare
si zilele se scurg
ca vinele în trup,
ca ziua în amurg
din gura ta ma rup -
fărâme dintr'un miez,
o coaja dintr'un crez -
si voi cadea la câini
ca celelate pâini.

 

     Carte

S'a deschis înalta carte,
s'a deschis si se împarte
miruind pe lungi altare
taina omului cel mare.
A cazut din cer lumina
ca pe-un suflet, ca pe-o vina -
taina, milostiva cina
strana lumii de-o alina.

In chilie si'n lumina
maica tremurând se'nchina,
se înclina în tacere
ca'ntr'un fagure de miere
sfiiciune de albina.
Parul ei, lipar de soare,
cade'n valuri de racoare,
cade'n vite unduloase
Pân'la mâinile-i miloase.
Toata-i suie asteptare,
o smerita înăltare.

Si luând în mână carte
cu cel gând de mama buna
cata'n fiecare parte,
fiului său vrând sa-i spuna
cartea cum se încununa.
Si în lacrimi se încrede,
dar pe fiul sau nu-l vede.
Maica, alba între temeri,
capul aplecând pe umeri,
ofilita ca'n icoane
lui Ioan îi zice: “Ioane,
sfinte, unde-i fiul meu,
Domn din Domnul Dumnezeu?”
-Maica sfânta, Maica mea,
plânge'n mine vestea rea;
cum sa-ti spun cum l-au luat,
ca pe-un miel l-au înjunghiat,
ni l-au tintuit pe lemn,
l-au luat si l-au pus semn?!
Ea surâde ca o moarta.
Mistuind un gol în soarta
flacari alburii o poarta.
Cararuie pe'nserate -
lacrimi, lacrimi cararate...

 

     Vedenii spre apus

Ziua, semicerc din întuneric nazarit!
Ziua, saritura de tigru din rasarit,
saritura în albastru luminând vedenii spre apus,
tigru urmărindu-si ca pe-o prada gândul care n'a apus.

Soare, tu sa ne desmierzi...
Peste capetele noastre ne ajunga
galbena lumina dintr'o toamna lunga.
Vom rămâne poate jnepeni pe un munte,
crengi întortochiate -amintiri pe-o frunte-
psalmi cântând a moarte cerul unui munte,
jnepeni, candelabre verzi.

Noua ni s'a spus
ca pe la apus
vom uita de-acest pamânt;
drag ne-a fost, drag ca un sfânt.
Soare, tu sa ni-l desmierzi...

 

     Luminile de seara

Au stralucit luminile de seara,
si mistuind moliftii mici de pe movila,
s'au aburit învaluindu-ma cu mila
ca pe un mort uitat scaldat în ceara.

Am tacut.
Un om tacut e-o pestera sapata
de ape nevazute si sarate,
cu taina si racoare afumata.
In întuneric si singuratate
am zăcut.

 

     Singuratate

Singuratate în om; singuratate de gând
sterp bolind surd prin os gol; singuratate crescând.
Când între oameni ma pierd, lasi peste mine vestmânt,
lespede lunga si grea între taceri pe pământ.
Fug si iar singur ma vreau, singur vin tie în dar;
singur cu mine când sunt, mort stau, un mort dat cu var.

 

     In munti

Când buciumul suna pomelnicul lung si albastru pe plai
e noapte; ospatul de îngeri se'ntinde în munti ca un nai;
în raiul luminilor lunii, al umbrei, al doinei în rai;
e noaptea în care piticii sfărâmă cu dintii argint,
mocanul în focul de brad stinge basme cu diavoli care mint
si namila cerului tace ca moartea cu care m'alint.

 

     Dupa cea din urma vama

Vom ocoli tacerea'n mersul ielelor
hotarele din cer sfintindu-le cu soapte;
umbrarul galben rasfirat în miazanoapte
ne va feri de tipetele stelelor.
Ne-om întâlni cu mortii'n acelasi pământ,
ne-om aduna ca sunetele într'un cânt,
la capul ei ne-om duce
sa ne-asezam în cruce
si dorul ei sa-l frângem
la capul ei sa plângem.
E vie viata noastra în acest mormânt.

 

     Intindere

Si tie inima ti se despica
si sângele îti sta ca apa'n balta?
Doar gânduri au ramas. In gol ma salta,
imagini înghetate ma ridica.

De mine mi-este teama, si de alta
cetoasa viata din trecut. Mi-e frica...
Nici asfintit, nici rasarit, nimica...
Nu vad decât întindere ânalta.

De-aici pământu-i suflet si respira.
Prin munti, prin mari si fiece tulpina
plamânul său rotund în nori expira.

Plamânii mei în haos har aspira
si inima se zbate în lumina.
Cuvântul începutului inspira.

 

     Pomenire

Astazi el nu poate fi decât un vames.
Mortii se desfac venind spre el si'n cântec
trec taiati de piatra vorbelor pe pântec.
Glasul sau vibreaza repetând un iades.

 

     Lepadare

Alearga! Uite-l! L-ai vazut?
Imi poarta sufletul prin ulita.
Ce stai? Se face nevazut!
Vreau mort sa mi-l aduci în sulita!

Oameni buni, hei, oameni buni
sufletul mi s'a furat;
mi l-a dus între nebuni
limba unui necurat.

Ia, priviti-l, cum se zbate.
Mort e greu de dus în spate.
Fuge'n lung, se da în lat
si tot nu-i îndestulat.

Suflete, tu cum te duci
între dusmani, te usuci.
Te-ai înstrăinat pe-alt os,
lepadat esti caraghios.

Hei, argat, întoarce-te!
Pentru câte suflete
vor veni pe îndelete
toarna har, ca-mi este sete!

 

     Cea din urma chilie

De tot si toate'n jurul meu uitasem
de când am început a scrie'n stihuri;
de când strigând mi-am varuit chilia
privesc mirat ca trupul n'are umbra.

Nici-un graunte negru în perete
în care vad nemarginire alba,
un zid în care fierbe înca varul,
în care se încheagă adevarul.

Arunc în râu uneltele gresite;
privesc cum cad si printre pietre'n fund
izbite stau si nu le ia nici apa.

Intors patrat de zid ma'ncercuieste.
Abia acum uitare nu mai este,
ca doar uitarea cânta'n stihuri gândul.

 

                                      Haig Acterian