HORIA SIMA

ERA LIBERTÃTII

STATUL NATIONAL-LEGIONAR

VOLUMUL I

-continuare-

VI. ÎN CENTRUL GUVERNARII

În scurtul timp de guvernare ce ne-a stat la dispozitie, miscarea legionara a dat un stralucit examen de energie creatoare în toate domeniile. Poporul a fost smuls din starea de disperare în care îl lasase regimul anterior si a prins noi puteri pentru a înfrunta cu încredere ziua de mâine.

1. Realizarile regimului legionar si întâmplari memorabile

Regimul legionar se caracterizeaza printr-o vulcanica activitate în toate domeniile, printr-un ritm trepidant de realizari. E ca si cum energiile încatusate ale neamului de zeci si poate de sute de ani „ar fi izbucnit navalnic spre lumina”.

Dusmanii n-au notat în perioada guvernarii noastre decât defectele si petele ei: infractiuni, delicte, nereguli, abuzuri, inerente oricarei revolutii. Comparata cu oricare alta revolutie, guvernarea legionara a fost extrem de blânda chiar si cu aceia care i-au cauzat miscarii suferinte atroce. Dupa strangularea Capitanului, dupa masacrarea elitei legionare, n-ar fi fost de mirare sa se produca razbunari care sa egaleze cel putin aceste crime monstruoase. În loc de a ne repezi pentru a nimici si „samânta acestor netrebnici”, cum spunea Argetoianu, când a luat puterea dupa Argeseanu, ne-am limitat la principalii vinovati si chiar si pe acestia era sa-i scapam din mâna, ocrotiti de Antonescu, fara fulgeratoarea reactie a legionarilor din noaptea de 26-27 Noiembrie, în fata gropii de la Jilava.

Ceea ce nu-si dau osteneala sa examineze inamicii nostri, este partea pozitiva a guvernarii noastre, una din cele mai fecunde etape din istoria contemporana a României. Într-un timp-record, Statul s-a consolidat, arca lui s-a umplut de bani si o frenetica activitate constructiva s-a notat în toate domeniile. O, daca am fi avut numai doi ani de guvernare, am fi schimbat fata României!

De unde venea aceasta vitalitate creatoare a regimului legionar? Din zvâcnirile întregii natiuni. Noi nu eram decât expresia din adâncuri a maselor populare, care de veacuri asteptau sa se reverse în istorie, pentru a o plamadi dupa geniul neamului nostru. Regimul legionar era totalitatea nationala integrata în Stat. Era vointa nationala ajunsa la maturitate politica. Daca s-ar fi facut alegeri, am fi luat majoritati zdrobitoare, chiar fara a recurge la ajutorul faimoasei „prime majoritare”, prin care guverna tara, în era partidelor, o minoritate.

În partea aceasta voi trata despre înfaptuirile Miscarii Legionare în scurta ei trecere prin Stat, ce a realizat în diversele sectoare ale vietii nationale si cum a reactionat in fata grelelor probleme ce se puneau poporului nostru, abia iesit dintr-o teribila încercare. Tot aici vor fi consemnate momentele de durere si de doliu ale Legiunii, petrecute în aceasta perioada, pentru ca fac parte integranta din aceeasi tonica generala a regimului, fiind împartasite si sustinute de participarea masiva a natiunii. Fie în acte creatoare fie în zile de întristare, simteam cum inima neamului bate alaturi de noi.

Evident, nu tot ce-a creat miscarea în scurta ei guvernare se gaseste adunat în paginile care urmeaza. În alte parti, cum e Batalia Economica, cititorul a facut cunostinta cu efortul nostru pentru a salva patrimoniul material al natiunii. Dupa cum n-am introdus în aceasta parte nici Deshumarea Capitanului, care, prin proportiile si consecintele ei, reprezinta o tema de sine statatoare.

Am concentrat în Realizarile Regimului si Întâmplari Memorabile piese istorice razlete, de o ordine sau alta, care nu-si gaseau locul nici în despartamintele precedente si nici în cele ce vor urma. În aceasta parte se gaseste miezul guvernarii noastre, înfatisat în actele lui culminante, cunoscute de toata tara. Calomniile si minciunile care s-au azvârlit asupra guvernarii legionare, ca un torent neîntrerupt de peste 40 de ani, nu vor putea niciodata sa-i anuleze sensul ei creator, bazat pe iubire adânca de neam si calauzit de dorinta unei împliniri drepte a misiunii lui în lume.

2. 13 Octombrie. Reaparitia „Libertatii”

Sugrumata în timpul dictaturii carliste, în rând cu toate publicatiile legionare, Libertatea îsi reia aparitia în 13 Octombrie 1940.

Libertatea era singura mostenire ce-a lasat-o Mota familiei sale. Nu avea nici o avere. Din munca lui de avocat n-a agonisit nimic pentru ai sai. Tot ce-a câstigat, în afara de strictul necesar pentru existenta, era pentru Legiune. În Testamentul lui a adresat o singura rugaminte personala Capitanului: „Nu lasati Libertatea sa moara”, socotind ca venitul foii va ajunge sotiei si copiilor lui pentru trai.

Mota, cu aprobarea parintelui sau, stramuta Libertatea de la Orastie la Bucuresti, unde îsi reia aparitia de la 1 Septembrie 1936, sub directa lui conducere. N-a avut decât câteva luni ragaz ca sa o reorganizeze, pentru a o adapta luptei legionare, caci în 24 Noiembrie ia drumul spre Spania.

În scrisoarea testamentara adresata Capitanului, cere ca „totul sa ramâna pe loc si sa continue ca si înainte de plecarea mea”.

”Cu concursul sau si lasând Libertatii sectorul operei ziaristice pe care o împlinea pâna acum în Legiune, foaia e asigurata si familia mea are din ce trai. Te rog deci, ajuta Libertatea sa traiasca”.

E de dorit ca, cu timpul, sa fie crescut si un element redactor. Va fi salariat, va face cariera aici...”

Acestea sunt dispozitiile testamentare ale lui Ion Mota referitor la Libertate.

Având în vedere ca, asa cum a lasat Mota, foaia a ramas proprietatea familiei sale, numai sotia lui, Doamna Iridenta Mota, putea hotarî când sa apara, sub ce conducere si în ce conditii. În aceasta chestiune, nu m-am amestecat sub nici o forma, nici adresându-ma Doamnei Mota si nici Parintelui Mota, desi se simtea lipsa gazetei în lumea legionara. În afara de faptul ca Libertatea reprezenta pentru noi un legat sacru, care ne amintea permanent sacrificiul de la Majadahonda, reaparitia ei ar fi fost salutata cu bucurie în masele populare romanesti. Libertatea trebuia sa-si reia functia gazetareasca ce-a îndeplinit-o întotdeauna de la nasterea ei; de a fi un luminator al maselor romanesti, de a aduce slova Legiunii în popor, tâlcuind-o pe întelesul lui si oferindu-i un material care sa corespunda si preocuparilor lui zilnice.

În consecinta, am fost extrem de bucuros când am aflat ca Libertatea va reapare si ca noul ei redactor, ales de Doamna Mota, era Viorel Trifa, Presedintele Uniunii Nationale a Studentilor Crestini Români. Însarcinarea lui Trifa era binevenita atât prin faptul ca era un bun administrator si organizator cât si prin pregatirea lui intelectuala. Colaborase multi ani la foaia Preotului Trifa, unchiul sau, „Oastea Domnului”, unde îsi însusise îndemânarea de a scrie articole pe întelesul poporului.

Primul numar al Libertatii apare sub guvernarea legionara în 13 Octombrie 1940 si va continua saptamânal pâna când, dupa 23 Ianuarie, gazeta, odata cu întreaga Legiune, va intra din nou în prigoana, fiind suprimata de Antonescu.

3. „Cuvântul” ziar al Miscarii Legionare

În prima jumatate a lunii Octombrie, primesc vizita Doamnei Nae Ionescu, o femeie mai mica de statura, dar energica si vioaie. Nu venise sa se plânga sau sa ceara ceva, ci ca sa faca un dar nepretuit Legiunii: sa treaca proprietatea ziarului Cuvântul.

În cuvinte simple, dar clare si hotarâte, mi-a spus ca sotul ei, Profesorul Nae Ionescu, s-a alipit în ultimii ani de Legiune din toata convingerea si a murit în credinta legionara, încât ea, ca proprietara legitima a Cuvântului, nu poate face altceva decât sa-i urmeze gândurile ce le-a avut pâna în ultima clipa. Ea crede ca ziarul nu poate avea o alta menire mai frumoasa si mai înalta decât sa serveasca Miscarii, pentru care Profesorul a trait si s-a jertfit. A venit sa-mi ofere mie, ca Sef al Legiunii, proprietatea ziarului Cuvântul, fara nici o obligatie pecuniara sau de alta natura.

Nu ma asteptam la aceasta propunere. Nu ma credeam vrednic sa iau succesiunea ziarului, gândindu-ma la uriasa distanta care ma separa de acela care nu mai este. O, daca ar fi trait, cât ne-ar fi ajutat Profesorul, prin relatiile lui la Berlin si la Roma si prin prestigiul de care se bucura în toata tara! Era venerat de toata intelectualitatea tânara a României si prin martiriul sau din lagar se ridicase pe culmile trairii legionare.

Dupa aceasta întâlnire, am facut actele la Tribunal, devenind proprietarul ziarului Cuvântul.

Darul Doamnei Nae Ionescu a coincis cu darul inginerului Nicolae Malaxa, care tot pe atunci mi-a predat pachetul de actiuni al Imprimeriilor Adevarul si Dimineata din Strada Sarindar, achizitionate de el de la grupul care le detinea pâna atunci. Cele doua fapte s-au petrecut concomitent, fara a avea nici o legatura între ele. Fiecare a actionat din imboldul sau propriu, fara a se fi produs vreo interventie sau sugestie din partea noastra.

Cu aceste doua ofrande pe Altarul Legiunii, s-au creat conditiile pentru aparitia Cuvântului. Nu numai ca eram stapânii ziarului, dar dispuneam si de o imprimerie de mare capacitate, unde putea fi tiparit în conditii optime.

În plina era legionara, aveam nevoie si de un organ de publicitate, care sa exprime si sa comenteze momentul istoric pe care-l fauream. Cuvântul poseda toate titlurile necesare ca sa devina „Ziar al Miscarii Legionare”.

Fondat în 1924 de Titus Enacovici, umpluse un gol în ziaristica româneasca de dupa razboi, înviorând constiinta nationala, care începuse sa se clatine sub actiunea fortelor subversive. Cei mai temuti polemisti ai timpului si cei mai alesi oameni de cultura au colaborat în paginile acestui ziar, ridicându-l la un prestigiu intelectual neegalat. De la 1933, linia ziarului s-a împletit cu destinul Legiunii, culminând cu moartea de martir a directorului si animatorului sau, Nae Ionescu.

Cântarind toate aceste merite si straluciri care se reflectau din trecutul acestui ziar, am acceptat propunerea colaboratorilor mei din domeniul presei si propagandei ca sa poarte subtitlul de „Ziar al Miscarii Legionare”.

Având în vedere cine a fost Nae Ionescu si ce-a reprezentat în cultura româneasca, am încredintat directia ziarului Profesorului P.P. Panaitescu, mare istoric, specialist în slavistica, cunoscut în tara si apreciat în cercurile savantilor peste hotare. Ca secretar general a intrat Stefan C. Ionescu, fratele Comandantului Legionar, Andrei C. Ionescu, un gazetar talentat si priceput în organizarea tehnica a unei publicatii.

De la aparitia lui în 14 Octombrie, Cuvântul a luat în scurta vreme o dezvoltare extraordinara. Sapte editii zilnice, cu un tiraj de 120.000 exemplare, întrecând atât Curentul cât si Universul, care detinea pâna atunci recordul popularitatii. Avea corespondenti în toate capitalele lumii si în orasele tarii, putând rivaliza cu cele mai bune gazete europene.

4. Batalia fierului vechi. Comandamentul materiilor prime

Urmând de-aproape conceptia si planul de lucru al Capitanului, din circulara lui din 15 Septembrie 1937, am reluat „Batalia fierului vechi” trei ani mai târziu. Se stia ce succes imens a avut campania deschisa de Corneliu Codreanu pentru strângerea fierului vechi. Dupa un prim raport ce i s-a adresat în 15 Decembrie 1937, deci, abia la trei luni de la lansarea apelului sau, toate organizatiile judetene dispuneau de cantitati enorme de fier si alte metale, care nu asteptau decât sa fie încarcate în vagoane si trimise la destinatie. Dar a venit viforul prigoanei carliste si aceste uriase gramezi de fier, adunate de mâini harnice de legionari, au fost confiscate de autoritati.

La o luna de la proclamarea Statului National-Legionar, am redeschis batalia fierului vechi printr-o circulara data în 14 Octombrie 1940. De asta data am extins aria de colectare la toate deseurile si resturile de materii prime care puteau lua din nou drumul fabricii, revenind sub forma de bunuri în consumul general. Am creat un „Comandament al Materiilor Prime”, care trebuia sa strânga, prin mijlocirea organizatiilor judetene, în afara de fier si metale neferoase, o serie de produse naturale sau ramasite de articole casnice, azvârlite dupa întrebuintare:

– ghinda si jir

– turte oleaginoase

– cârpe de lâna sau de bumbac

– par de porc

– foite de staniol

– resturi de hârtie.

Am încredintat conducerea Comandamentului Materiilor Prime Comandantului Legionar Constantin Jorjoaia.

M-am orientat în aceasta noua perspectiva de angajare a bataliei fierului vechi dupa situatia dificila a României în ansamblul economiei europene. Din cauza razboiului, eram taiati de o multime de surse de aprovizionare din strainatate si eram avizati din ce în ce mai mult la resursele proprii ale tarii. Orice materie prima care putea fi în timpuri normale ignorata si abandonata, reprezenta acum o valoare nepretuita si trebuia recuperata si reintrodusa în circuitul national al economiei.

Ca si în timpul Capitanului, batalia fierului vechi si a altor materii prime a dat în scurta vreme rezultate spectaculare. La începutul lunii Ianuarie 1941, din toate regiunile tarii se anuntau zeci de vagoane de fier si alte metale, de hârtie si resturi de lâna si bumbac. În afara de ajutorul ce-l dadeam industriei nationale, aprovizionând-o cu materii prime, convertibile în articole de consum, miscarea putea dispune în curând de capitaluri însemnate si de o sursa de câstig care se reînnoia permanent. Aceste capitaluri puteau fi apoi investite în întreprinderi ale miscarii, contribuind la emanciparea economica a poporului nostru.

5. Un dispensar al iubirii de oameni

Între înfaptuirile regimului legionar a trecut aproape neobservat si s-a scris prea putin despre existenta lui chiar si în presa, a dispensarului din Strada Cobalcescu, care merita sa fie asezat la loc de onoare. A fost o institutie-model, care a alinat multe suferinte si a carei activitate binefacatoare s-a desfasurat în tacere, cu discretie si modestie, desi participau la aceasta opera dezinteresata somitati medicale.

De fapt dispensarul din Strada Cobalcescu nu era ceva nou în istoria Legiunii. Ca multe alte institutii create din timpul Capitanului, a avut un precursor, în dispensarul care a luat fiinta pe Calea Grivitei, în fata Atelierelor Cailor Ferate cu acelasi nume, în toamna anului 1937. Se închiriase un apartament cu cinci camere, dintre care patru serveau pentru consultatii, iar a cincea era sala de asteptare. Chiria se platea din cotizatiile medicilor legionari. Dispensarul din Calea Grivitei era condus de Doamna Ana Maria Marin, sotia Comandantului Legionar, Vasile Marin, cazut în Spania, si umplea un gol în viata medicala a Capitalei, fiind asezat inima acestui cartier muncitoresc. Majoritatea bolnavilor, consultati si tratati gratuit, veneau din lumea muncitoreasca.

Dupa dezlantuirea prigoanei din 1938, dispensarul a mai functionat câteva luni pâna ce a fost închis de autoritati, fiind considerat o oficina subversiva, iar directoarea lui, Doamna Marin, internata în Mânastirea Suzana. „Din ce greseala a fost arestata”, se întreba Doamna Marin în cartea ei recent aparuta, caci nu contravenise cu nimic legilor dictaturii carliste? „Poate nu din greseala. Policlinica unde lucra acum avea succes: îngrijea gratuit bolnavii din contributia medicilor. Policlinica fusese socotita de autoritati loc de propaganda si nu loc de ajutor fratesc, iar initiatoarea ei a fost pusa pe lista neagra”.

În timpul guvernarii noastre, vechiul proiect a fost reluat de echipa medicilor legionari si realizat cu ajutorul Statului. Ministerul Sanatatii, prin Dr. Alexandru Popovici, le-a pus la dispozitie o casa încapatoare pe Strada Cobalcescu, unde noul dispensar a început sa functioneze din luna Octombrie 1940. Toti doctorii legionari din Capitala si alti prieteni de-ai lor, medici, dadeau consultatii gratuite în diferite specialitati. Se faceau si mici operatii, iar medicamentele, în masura posibilitatilor, erau oferite tot gratuit. Au lucrat la acest dispensar surori diplomate de spital, precum si surori improvizate, recrutate dintre legionare. Marieta Iordache, Maica Mihaela de mai târziu, si multe alte legionare faceau treburile cele mai grele, curatenia si dezinfectia. Conducerea dispensarului i-a revenit tot Doamnei Marin, în virtutea experientei ei anterioare.

Dispensarul a fost asaltat de bolnavi, dintre care multi cu boli cronice, crezând ca legionarii pot face minuni si în salvarea vietilor omenesti. Iata cum descrie Doamna Marin, în cartea ei, Poveste de dincolo..., munca grea de la dispensar:

”Niciodata n-am fost mai obositi si mai saraci ca atunci.

În Strada Cobalcescu se aduna o echipa de doctori veniti fiecare cu instrumentele de care aveau nevoie, doctori care îsi sacrificau timpul rezervat carierei lor pentru a se darui altora... Erau mai multe oferte decât locuri. O afluenta nebuna de oameni fara sperante, care îsi luau zilnic portia de încredere în viata, pe care o pierdusera. Surori de spital si surori improvizate ajutau cu caldura si dragoste. Asta cereau oamenii înfricosati, grabnic ajutor, si asta învatau si vindecatorii clasici de boli ca sa faca”.

Dupa lovitura de Stat a Generalului Antonescu, s-a închis si acest dispensar, înaltat pe temelia iubirii de oameni. Ministerul Sanatatii, din ordinul Conducatorului, a trimis o delegatie la dispensar pentru a ridica de acolo toate instrumentele si aparatele, desi ele nu apartineau Statului, ci au fost aduse de medicii care dadeau consultatii. S-a facut un inventar în fata Doamnei Marin si ea a semnat de predare. Localul a fost evacuat si închis, fiind considerat, ca si pe timpul lui Carol, „un centru de subversiune contra Statului”.

6. Asociatia „Prietenii Legionarilor” se încadreaza în Miscare

În 6 Noiembrie 1936, a luat fiinta Asociatia Prietenii Legionarilor. Initiativa nu a fost a Capitanului, ci a venit din partea unor oameni din afara miscarii, care, impresionati de lupta tineretului, vroiau sa-i dea o mâna de ajutor, fara a-si descoperi identitatea. Acest grup s-a prezentat Capitanului cu urmatoarea propunere:

”Am luat initiativa de a stabili o legatura între cei care n-au devenit si nu pot deveni legionari.

Sunt multi care au fost cu sufletul alaturi de aceasta miscare, dar nu s-au putut încadra, fie ca au fost functionari de Stat, întreprinderi particulare, fie pentru ca au fost comercianti sau industriasi îngramaditi de multe greutati în meseriile lor, pentru ca sunt în asa fel construiti sufleteste încât nu s-au putut integra complet în spiritualitatea severa a acestei miscari.

Totusi sunt o buna parte de Români din aceasta tara, care recunosc ca tinerilor acestora merita sa li se trimita o mâna de ajutor pe frontul pe care ei îngheata luptând pentru tara”.

***

”Aceste gânduri ne-au facut sa ne orientam catre un fel de asociatie discreta de ajutorare a tineretului, denumita Prietenii Legionarilor.

Grupului de initiativa, Capitanul ie-a dat urmatorul raspuns:

”Primim cu multa bucurie propunerea D-voastra. Ea ne va fi de un real ajutor pentru biruinta.

Aceasta propunere însa rezolva si o alta problema.

În jurul nostru avem prieteni, indiferenti si dusmani. Am considera un dezastru, daca mâine, când goarna biruintei va suna peste pamântul românesc, cei ce au fost prietenii adevarati ai neamului, ar fi sa fie aruncati cu dispret în laturi, iar cei ce ne-au învrajmasit sau au stat indiferenti pâna în preajma biruintei, ar fi sa fie încarcati cu rasplati nemeritate ca eroi de ultima ora. Acest tablou ne urmareste de multa vreme. Caci daca a doua zi dupa victorie s-ar întâmpla acest lucru, întreaga opera legionara s-ar sfarâma.

De aceea propunerea dv. este salvatoare: pe baza ei îi vom putea cunoaste pe cei care ne-au fost prieteni în ceasuri aspre, pe cei ce-au stat indiferenti la toate încercarile acestui neam si pe cei ce ne-au dusmanit, dusmanindu-i viitorul.

Nu urmarim razbunare, ci simtim necesitatea de a crea un sentiment al raspunderii în mijlocul acestei natii românesti.

Fiecare va trebui sa stie ca pentru atitudinea sa va raspunde. Nu poate trai pe lume o natie dispusa la toate parerile, la toate atitudinile, la toate schimbarile si la toate compromisurile”.

În urma acestui raspuns, s-a fixat, de acord cu Capitanul, Statutul Asociatiei Prietenii Legionarilor în urmatoarele puncte:

I. Prietenii Legionarilor îi ajuta pe legionari material si moral, dupa puteri, lunar si anual.

II. Ei sunt cu totul în afara organizatiei legionare, ale carei legi de primire sunt cu mult mai severe.

III. Ei nu se cunosc între ei si nu se întrunesc niciodata.

IV. Ei nu pot fi cunoscuti nici de legionari.

V. Cea dintâi adunare a acestor oameni se va face în ziua Biruintei. Atunci ei vor fi convocati nominal de Seful Legiunii, vor fi cunoscuti de legionari si sarbatoriti de întreaga suflare.

VI. Poseda un numar de ordine si o parola.

VII. Vor fi informati corect si la timp asupra tuturor problemelor importante. În timpul guvernarii noastre, solicitat de Comitetul de Conducere al Asociatiei, am împlinit punctul V din Statut, care stabilea ca prima adunare a Prietenilor Legionarilor se va tine în ziua biruintei. Atunci vor fi convocati, cunoscuti de toti legionarii si sarbatoriti de toata suflarea româneasca.

Actul de încadrare al Prietenilor Legionarilor în Legiune s-a savârsit în ziua de 21 Octombrie 1940, în Amfiteatrul Facultatii de Drept din Capitala. Din toate colturile tarii au descins atunci la Bucuresti acesti anonimi, care desi neîncadrati si necunoscuti de lumea legionara, au adus servicii nepretuite miscarii, atât în prigoana cât si în perioada de pregatire a victoriei de la 6 Septembrie. Convingerile lor intime, care ardeau „ca un sâmbure nestins de lumina si dragoste în sufletul lor”, cum scria pe atunci ziarul Buna Vestire, acum si le puteau da pe fata, fara teama de a fi trasi la raspundere de o stapânire haina. În aceasta clipa, s-au desprins din anonimat si au pasit în rând cu nesfârsitele coloane de camasi verzi, pentru a lucra umar la umar cu ei la refacerea României.

Din comitetul de sapte al persoanelor care conducea organizatia, numai patru mai erau în viata. Profesorul Sumuleanu murise înainte de prigoana, iar Preotul Duminica-Ionescu si Inginerul Eugen Ionica cazusera victima valului de teroare carlista din noaptea de 21/22 Septembrie 1939. În dimineata zilei fixate pentru aceasta solemnitate, au luat loc pe estrada în jurul meu cei patru supravietuitori: Doamna Zoe Sturdza, Doamna Beiu Palade, Grigore Coanda si Profesorul Eugen Chirnoaga. În afara de acestia au fost invitati sa prezideze actul Colonelul Stefan Zavoianu, Avocat Dr. Ratescu si Profesorul Pantazi.

Mai întâi s-a oficiat o slujba de un sobor de preoti, raspunsurile fiind date de corul studentilor legionari. Cuvântarea festiva a fost tinuta de Profesorul Eugen Chirnoaga, care a explicat asistentei cum a luat nastere asociatia, rostul ei în cursul prigoanei ultime. Reproducem în întregime discursul Profesorului Chirnoaga, pentru ca evoca mai bine ca oricare alt comentar ce-a însemnat Prietenii Legionarilor în viata Legiunii si ce sacrificii a adus în groaznica înclestare cu regimul carlist:

”Peste câteva zile se împlinesc patru ani de când drept raspuns la propunerea unui comitet de initiativa, Capitanul a hotarât înfiintarea Asociatiei Prietenii Legionarilor.

Care era rostul acestei Asociatii?

Sa dea putinta acelora care prin vârsta lor, prin situatia lor în organismul de Stat, potrivnic Miscarii Legionare, sau prin conditia lor de viata nu putea sa-si manifeste fatis sentimentele lor fata de Legiune si sa activeze ca legionari încadrati în cuiburi.

Cu acelasi prilej, Capitanul a stabilit criteriile dupa care cererile de înscriere în Asociatie puteau fi primite sau respinse si a pus bazele de functionare ale Asociatiei.

Scrisoarea Capitanului, adresata Comitetului la 6 Noiembrie 1936, a fost actul de nastere al Asociatiei si legea ei fundamentala.

Mai mult decât oricare altul dintre organele create de geniul Capitanului pentru încadrarea multimilor românesti în slujba ideii legionare, Prietenii Legionarilor, care nu figurau decât ca niste simple numere, au reprezentat aportul maselor anonime la cladirea edificiului legionar.

Se cuvine sa punem într-o lumina deosebita rolul pe care femeile l-au avut în Asociatia noastra. Bine reprezentate în Comitet prin doua doamne, prietenele legionarilor au fost cele mai bune propagandiste ale Asociatiei, ducând cuvântul izbavitor de la casa la casa, sfarâmând cu râvna staruitoare de albine prejudecatile barbatilor, sosind brat la brat cu dânsii sau luându-le adeseori locul când acestia sovaiau sa-si ia raspunderea de a aparea chiar sub aceasta forma într-o organizatie legionara.

Multi dintre prieteni au adus admirabile servicii miscarii în timpul prigoanei. Gratie faptului ca relatiile lor cu Legiunea erau necunoscute Politiei si Sigurantei, dar cunoscute capeteniilor legionare, ei au putut fi folositi ca agenti de legatura si casele lor au servit ca locuri de întâlnire sau de adapost pentru camarazii urmariti ca fiarele salbatice.

Astazi dupa biruinta si dupa înscaunarea regimului legionar, anonimii de ieri pot iesi cu mândrie în lumina zilei, aducând prinosul lor de recunostinta si de munca rodnica la picioarele României legionare.

Dar mai presus de toate sa ne aducem aminte de jertfa suprema a celor doi eroi ai credintei legionare, fosti membri ai comitetului nostru, Parintele Duminica-Ionescu si Inginerul Eugen Ionica, ostasi neînfricati ai oastei mântuitoare. Numele lor sa fie slavit de-a lungul veacurilor.

Adunati aici de pe tot cuprinsul tarii ne întoarcem catre comandantul nostru, acela care a luat locul Capitanului în greaua lupta de izbavire a românismului si-i spunem:

Camarade Comandant!

Prietenii de ieri scuturând într-o pornire vijelioasa valul anonimatului, pasesc mândri în soarele diminetii si înconjurându-te cu nemarginita încredere si devotament ostasesc sunt gata la datorie si asteapta ordinele D-voastra.

Traiasca Legiunea si Capitanul!”

Dupa intonarea imnului Sfânta Tinerete Legionara, am spus eu câteva cuvinte, aducând omagiul Asociatiei Prietenii Legionarilor pentru aportul ei la lupta comuna si pentru suferintele îndurate pentru cauza neamului. Prigoana sangvinara a Regelui Carol n-a crutat nici Comitetul Asociatiei, care a trebuit sa plateasca un crâncen tribut în grozava înclestare cu regimul.

”Prieteni ai Legiunii,

Ati venit din tot cuprinsul tarii românesti ca sa împliniti o porunca a Capitanului. Prietenii legionarilor în ziua biruintei vor fi recunoscuti si sarbatoriti de întreaga suflare româneasca. Prin întemeierea acestei asociatii, Capitanul a aratat ca jertfa legionara, oricât de neînsemnata ar fi ea, e sfintita prin puterea de daruire a sufletului.

Prietenii Legionarilor nu au stat în rândurile dintâi în fata inamicului. Structura lor sufleteasca si desigur greutatile vietii nu le-au îngaduit sa intre în rândurile luptatorilor, dar tot atât de adevarat este ca nu au lipsit de la marea chemare a Capitanului, de la batalia dintre cele doua lumi.

N-a fost usor ca într-o vreme când eram huliti si batjocoriti, alungati si loviti de acei care ne ucideau în numele patriotismului, sa dai o mâna de ajutor acestei miscari, chiar în felul mai îndepartat al prieteniei, atunci când regimul asasinilor pândea din toate partile sa te umileasca, sa te îndoctrineze cu tradarea Garzii de Fier, ca sa-ti ia si pâinea de la gura si sa te doboare.

Capitanul a spus sa fiti sarbatoriti de întreaga suflare româneasca. Sarbatorile legionare, oricât de stralucite ar fi ele, vor fi pentru totdeauna însa umbrite de tristetea mormintelor legionare, pentru ca din rândurile noastre lipsesc cei ce ne-au fost mai scumpi si mai dragi. Lipseste Capitanul, lipseste cuibul Nicadorilor si al Decemvirilor, lipsesc cohortele eroilor si martirilor nostri.

Cu ce a gresit Miscarea Legionara?

”Ce greseli a facut Miscarea Legionara în fata neamului ca sa fie atât de cumplit lovita, sa fie atât de aspru pedepsita? Adevarata vinovatie a Garzii de Fier a fost prea marea ei iubire de neam. Era un climat politic care se crea treptat prin puterea de jertfa a legionarilor si pe care nu-l puteau tolera tradatorii de tara, si toti care au trait din exploatarea si îngenuncherea poporului nostru.

Capetele cuminti care ne-au asigurat de douazeci de ani ca politica lor e cea mai înteleapta, iar noi nu suntem decât agitatori vânduti strainilor, contra carora orice mijloc de distrugere si pedepsire este justificat, pentru ca asa cer interesele superioare ale tarii, astazi pot sa-si priveasca opera: sute de vieti tinere sacrificate pentru ca legiunea ucisa sa nu le mai tulbure banchetul permanent al vietii lor, sute de vieti tinere sacrificate, pentru ca sa apere nu o tara, cum spuneau ei, fiindca din trupul tarii curg siroaie de sânge, ci o clica solidara prin jaf, coruptie si vânzare de patrie”.

(…)

Încadrarea în Legiune

”În numele Capitanului, va multumesc voua, prieteni ai Legiunii, pentru ajutorul ce ni l-ati dat miscarii în vremuri grele pentru ea; ca recunostinta pentru jertfa voastra, Miscarea Legionara va scuteste pe toti aceia care vreti sa va încadrati, de stagiul de pregatire de trei luni.

Calitatea voastra de prieteni ai Legiunii a încetat, de azi, dar puterea voastra de jertfa trebuie sa continue sub o alta forma în mijlocul Legiunii. Închegati într-un regim puternic, întemeiat pe dreptate si omenie, stapân pe vointa si destinul vostru, aveti toata libertatea sa participati la munca de refacere a tarii si sa deveniti legionari”.

Dupa încheierea festivitatii, noii încadrati în miscare, proveniti din fostii prieteni ai legionarilor, au facut un pelerinaj la locul unde au fost expuse trupurile martirizate ale celor noua legionari care l-au pedepsit pe Armand Calinescu.

7. Legionarii ucisi la Vaslui sunt reînhumati la Predeal

În seara de 23 Octombrie, un grup de calatori urca în acceleratul de Moldova cu destinatia Vaslui. Sunt familiile legionarilor asasinati în noaptea de 21/22 Septembrie 1939 în lagarul din aceasta localitate, însotite de camarazii lor ramasi în viata, care merg sa ajute la lucrarile de dezgropare si identificare.

În Gara Vaslui oaspetii durerii sunt întâmpinati de un detasament de camasi verzi, sub comanda sefului garnizoanei locale. Dupa ce li se da onorul, se îndreapta spre cimitirul orasului, în marginea caruia se afla mormântul comun al celor 32 legionari ucisi din ordinul Regelui Carol.

La ora 7 dimineata, când abia se desprindeau zorii zilei, o echipa de 20 de legionari localnici încep sapaturile pentru a ridica stratul de pamânt ce zacea peste trupurile lor. De aici înainte, vom urmari reportajul ziaristului I. Diaconescu, trimis special al ziarului Buna Vestire, care a fost de fata la zguduitoarea scena a dezgroparii:

”Pamântul este umed si cleios; se prinde de unelte!

Lucrul merge anevoie.

Alaturi de mormântul comun, stau familiile mortilor!

Se aud suspine, gemete, îmbarbatari.

Un camarad povesteste la un colt al mormântului: „I-a împuscat pe la 5 dimineata. Apoi autoritatile au adunat jidanii din Vaslui, ducându-i in corpore la locul asasinatului ca sa se bucure de priveliste. Au fost adusi si câtiva români care au privit încremeniti, facându-si cruce.

Pe la ora 6 seara, 30 de legionari vasluieni din arestul jandarmeriei au fost adusi între baionete sa sape groapa comuna a camarazilor lor. La ora 9,30 groapa era gata.

A doua zi dimineata, camionul jidanului Galler, depozitar de alcooluri din Vaslui, a adus trupurile celor ucisi în cimitir. Primele sase au fost asezate în groapa, unul lânga celalalt. Dar comisarul era probabil grabit si a dat ordinul ca sa se arunce claie peste gramada, pentru ca lucrurile sa se termine mai repede.

Altfel va îngrop si pe voi, a spus el camarazilor care au sapat groapa. Dupa aceasta s-a turnat var. O parte din vesminte le-au fost ridicate si împartite de politie”.

(…)

”În timp ce se lucreaza sârguincios la scoaterea pamântului, corul legionar intoneaza Imnul Legionarilor Cazuti.

Pe marginea mormântului ard lumânari sfioase, picura lacrimi din toti ochii. Asistenta devine foarte numeroasa. În afara de camasile verzi, care se aduna neîncetat din toata Moldova, vin tarani din satele din jur si orasenii din Vaslui.

La ora 11,30 la un capat al gropii, se descopera primele ramasite mortuare. Sunt câteva bucati de stofa si par. Se sapa în continuare cu precautie. Se aduc fase, bandaje, acid fenic; camaradul doctor Valer Neagoe începe sa despresoare cu mistria oseminte din stratul ultim de pamânt. El este depus pe pajiste si acoperit.

Este Zosim Danielescu din Ploiesti; îl recunoaste mama sa.

Urmeaza dezgroparea celorlalti”.

Si asa, rând pe rând, pe masura ce sunt scoase din fundul gropii si întinse pe iarba, se trece la identificarea lor, dupa anumite caracteristice fizice, recunoscute de rudeniile lor, sau, când sunt prea desfigurati, dupa anumite obiecte personale ce le pastreaza în haine.

Cei 32 legionari ucisi la Vaslui, în ordinea deshumarii, sunt urmatorii:

1. Zosim Danielescu

2. Mircea Motoc

3. Vasile Popescu

4. Gheorghe Nicolicescu

5. Dorin Constantinescu

6. Virgil Borzea

7. Tucan Boris

8. Locot. Maricari Nicolae

9. Constantin Boboc

10. Gheorghe Volocanu

11. Ion Belgea

12. Petre Rioseanu

13. Spiru Popescu

14. Moraru Alexandru

15. Mircea Goga

16. Mircea Teohari

17. Spiru Bujgoli

18. Radu Dobre

19. Traian Clime

20. Victor Puiu Gârcineanu

21. Iordache Spânu

22. Teodor Tudose

23. Caratasu Chiriac

24. Valeriu Cardu

25. Sola Stavri

26. Nicu Comanescu

27. Calapar Mihai

28. Ion Antoniu

29. Teodor Stahu

30. Supila Polisperhon

31. Ion Busuioc

32. Gogu Racman

În general, noteaza corespondentul, trupurile sunt îngrozitor de mutilate. Se vede ca jandarmii, pentru a le grabi sfârsitul, i-au mai înjunghiat cu baioneta sau i-au lovit cu patul pustii. Ion Antoniu are teasta sparta de un pat de pusca.

Dupa ce parintii, fratii sau surorile adunate în jurul gropii, cu lacrimi în ochi si cu inimile strânse de durere, au stabilit identitatea celor ucisi, osemintele lor au fost înfasurate în cearceafuri si apoi învaluite în pânza tricolora. Chiar în cimitir s-a savârsit apoi o slujba de vesnica pomenire de catre un sobor de preoti, în mijlocul unei multimi încremenite de durere. Pe marginea sicrielor si în mâinile tuturor ardeau sute de lumânari, care aruncau vapaia lor tremuratoare în amurgul serii.

S-a format apoi cortegiul funebru. Sicriele au fost asezate pe care trase de boi si acoperite cu cetina. Dupa fiecare car, pasesc familiile celor ucisi, iar în urma convoiului, în pas domol, coloana legionara.

Cortegiul strabate strada principala a orasului, de-a lungul careia se vad arborate steaguri tricolore îndoliate. Ferestrele caselor crestinesti sunt deschise si pe pervazul lor ard lumânari. Din balcoane atârna scoarte românesti. Elevii si elevele din localitate, împreuna cu o mare multime de oameni, ocupa ambele trotuare, tinând lumânari în mâna. Clopotele tuturor bisericilor rasuna într-un dangat trist.

”Pluteste în tot orasul un duh de smerenie, reculegere si religiozitate. Ochii tuturor sunt umezi.

Vasluiul lui Stefan cel Mare, atât de înstrainat, astazi se întoarce cu gândul la vremurile stravechi când românul era stapân la el acasa”.

Coloana de care si oameni se apropie de Gara Vaslui. Aici sicriele sunt coborâte si apoi purtate pe umerii legionarilor pâna la vagoanele pregatite pentru transportul lor. Mâine dimineata, Vineri, 25 Octombrie, un tren special îi va duce pe martirii Legiunii si ai Neamului pe ultimul drum, pâna la Predeal, unde sunt asteptati pentru a primi crestineasca înmormântare în cimitirul din localitate. Familiile lor îndoliate si multi camarazi de suferinta din lagare pleaca cu acelasi tren al destinului tragic al miscarii pentru a le da ultimul salut când îsi vor gasi locul de veci alaturi de alti frati de-ai lor.

În timp ce se desfasura la Vaslui actul de deshumare al celor 32 de legionari, o alta ceremonie tot atât de cernita, se petrecea la Bucuresti, având ca decor crematoriul „Cenusa”. În urma unor informatii primite ca la crematoriul din Dealul Spirei s-ar gasi osemintele calcinate ale mai multor legionari, arsi în cuptorul de aici, o echipa legionara, sub conducerea lui Bartolomeu Livezeanu, face o descindere aici si începe cercetarile. Într-adevar, îndrumasi de mecanicul crematoriului si de preotul care slujea, au aflat cenusa celor ucisi în prigoana din 1939: Vasile Christescu, Locot. Nicolae Dumitrescu, Nicoleta Nicolescu, Victor Dragomirescu, grupul Nadoleanu si grupul Miti Dumitrescu. Sub titlul „Grozaviile de nedescris petrecute în hrubele crematoriului”, ziarul Buna Vestire din 27 Octombrie 1940, publica cutremuratoarea marturisire a mecanicului Ion Cerchez, care era angajat la crematoriu:

”Iata ce povesteste mecanicul.

În anul trecut, mi se pare în seara de 22 Septembrie, au fost aduse zece cadavre cu masina Societatii, spunându-se ca sunt cei ce l-au asasinat pe Armand Calinescu. Incinerarea s-a facut fara participarea noastra si în prezenta unui domn colonel si a mai multor civili. Cine au fost nu stiu nici azi.

Cenusa am scos-o eu dimineata, fiindca incinerarea a durat pâna la 6 în zori si am pus-o într-o ladita, ladita aceea de colo, pe care apoi am ascuns-o într-un colt din subsolul cuptorului. A stat acolo mai mult de sase luni. Mi s-a spus s-o arunc pe câmp.

Asta primavara am luat ladita si în loc s-o arunc pe câmp, am îngropat-o în coltul crematoriului, dinspre „Valea Plângerii”.

Cel de-al zecelea cadavru, fiindca zece spune mecanicul ca au fost, se pare ca ar fi al camaradului Victor Dragomirescu.

”În ziua de 26 Ianuarie 1939, s-au adus de la Institutul Medico-Legal doua cadavre cu auto-dricul Institutului. Incinerarea s-a facut în prezenta D-lui Comisar al circumscriptiei 23 precum si a altor persoane pe care nu le cunosc.

Cadavrele, dupa data, sunt ale camarazilor Vasile Christescu si Locot. Nicolae Dumitrescu.

”În ziua de 18 Februarie 1939, noaptea, pe la orele 11,30, s-au adus la crematoriu 7 cadavre, pe care n-am putut sa le vad, întrucât nu mi s-a permis sa ies din crematoriu. Cadavrele erau însotite de mai multi plutonieri de jandarmi. Tot ei aranjau cadavrele în sicrie bine acoperite pentru a nu putea fi vazute.

Macabra operatie s-a facut cu asistenta unui colonel, a unui procuror, a unui medic si a altor persoane din Prefectura Politiei pe care nu le cunosc. Despre identitatea celor arsi n-am cunostinta. Incinerarea a început pe la ora 24 si s-a terminat pe la ora 5 dimineata.

În ziua de 10 Iulie 1939, s-a adus la crematoriu pe la orele 23 sau 24, o femeie, cu masina de turism a Prefecturii Politiei. Depunerea în sicriu s-a facut în dosul crematoriului, pe întuneric, asa ca nu pot da alta relatie. Incinerarea s-a facut în prezenta delegatilor Prefecturii de Politie.

Dupa toate indicatiile, femeia aceasta a fost desigur camarada Nicoleta Nicolescu.

În ziua de 27 Septembrie 1939, au fost aduse doua cadavre de la închisoarea Jilava cu masina Societatii. Cadavrele au fost însotite de un jandarm, iar incinerarea s-a facut în prezenta jandarmului si a unui comisar civil. Cine sunt, nu stiu.

În ziua de 10 Octombrie 1939, s-a adus un cadavru cu mâinile legate la spate, îmbracat si pus cu fata în jos într-un sicriu. Incinerarea s-a facut în prezenta a doi comisari în civil.

În ziua de 31 Octombrie 1939, s-a incinerat de-asemenea un cadavru în asistenta delegatilor Prefecturii de Politie.

Alte relatii nu mai cunosc”.

Declaratia este semnata Ion Cerchez.

Pentru transportarea urnelor cu cenusa gasita la crematoriu a legionarilor incinerati aici, s-a format o coloana de 2.000 de legionari apartinând tuturor corpurilor din Capitala. În noaptea de 26/27 Octombrie, care cade spre Duminica, la ora 3 spre ziua, s-a oficiat o slujba religioasa în curtea crematoriului si apoi cortegiul cu urnele funerare a strabatut orasul în mars pâna la Gara de Nord. Aici legionarii s-au îmbarcat într-un tren special, cu destinatia Predeal. La Ploiesti s-a adaugat o garnitura de vagoane cu legionari din judetul Prahova.

Cele doua manifestatii de doliu, cea venind de la Vaslui si coloana de la Bucuresti, s-au întâlnit la Predeal, unde, Duminica, la ora 3 dupa masa, a avut loc actul reînhumarii în cimitirul din localitate, sub conducerea Comandantului-Ajutor Vasile Iovin. Urnele cu cenusa celor arsi la crematoriu au fost depuse într-un mormânt separat.

8, Iasiul proclamat oras al Miscarii Legionare. Marea manifestatie de la 8 Noiembrie

Sarbatoarea Arhanghelului Mihail si Gavril are o însemnatate deosebita pentru miscare, prin faptul ca l-a ales Capitanul pe Arhanghelul Mihail Patron al Legiunii si chiar i-a dat numele lui la întemeiere. Ziua de 8 Noiembrie reprezinta pentru Miscare un moment culminant al existentei ei, în care legionarii de pretutindeni se îndreapta spre altare pentru a-si aduce prinosul lor de recunostinta si multumire Arhistrategului ostilor ceresti. Ocrotirea de care ne-am bucurat din partea Arhanghelului s-a dovedit atât în taria si permanenta operei Capitanului cât si în sprijinul de care ne-am bucurat din partea lui la 6 Septembrie 1940. Daca Arhanghelul ne-a ajutat ca sa alungam ostile întunericului care se cuibarise chiar în incinta Palatului, tot la picioarele lui trebuie sa alergam ca sa-i multumim si sa-l rugam sa ne acorde si mai departe protectia în încercarile ce ne mai asteapta.

Nu puteam trece peste aceasta sarbatoare, în plina era legionara, fara sa-i fi acordat importanta cuvenita, ca piatra din capul unghiului a Legiunii noastre. Dar unde puteau sa se adune legionarii din toate colturile tarii sa se închine Arhanghelului, decât la Iasi, cetate care a vazut înmugurind viata legionara si unde s-a savârsit actul de botez al miscarii?

Acolo va trebui sa se strânga cohortele de camasi verzi, pentru a continua traditia acestei zile înaltatoare, când Legiunea îsi sarbatoreste patronul ei ceresc. Mergând mai departe pe firul acestei gândiri, am ajuns la concluzia ca si orasul în care s-a plamadit miscarea merita sa primeasca o distinctie, care sa aminteasca generatiilor viitoare de legionari însemnatatea lui istorica, fiind vatra legionarismului, locul unde a luat nastere o miscare de o putere si de o stralucire necunoscuta pâna atunci în neamul nostru. Calauzit de acest gând, am adresat o chemare legionarilor, în care am proclamat Iasiul oras al Miscarii Legionare. Proclamatia poarta data de 31 Octombrie si are urmatorul continut:

Iasiul, oras al Miscarii Legionare

”Legionari,

Iasiul, Capitala Moldovei, orasul unde Capitanul în 1919, împreuna cu muncitorul Constantin Pancu au început lupta contra comunismului, orasul care a cunoscut zbuciumul luptelor studentesti de la 1922 împotriva jidovimii si orasul unde, în 1927, a luat nastere Legiunea „Arhanghelul Mihail”, e strâns legat de sufletul si istoria Miscarii Legionare.

Iasiul va deveni din ziua de 8 Noiembrie 1940, Orasul Miscarii Legionare.

Îndeplinim astfel gândul Capitanului si traditia fixata de el în Capitala Moldovei, care a avut gloria sa vada începuturile Miscarii Legionare; ne vom închina în fiecare an Protectorului Legiunii, Arhanghelului Mihail, si ne vom întari puterile sufletesti pentru luptele si încercarile care ne asteapta.

Dupa 13 ani de înfrângeri si victorii, ne întoarcem în orasul unde au rasunat cele dintâi apeluri ale Capitanului adresate unui neam încatusat, cele dintâi razvratiri ale tineretului acestei tari, cele dintâi înfiorari ale cântecului legionar si de unde au izbucnit cele dintâi gloante contra dusmanului.

Cei care au disparut dintre noi, în frunte cu Capitanul, se vor pogori pentru o clipa între zidurile Iasiului si vor primi defilarea miilor de camasi verzi.

Moldova toata si Bucovina sa fie prezente la 8 Noiembrie la Iasi.

Bucuresti, 31 Octombrie 1940

Horia Sima

La câteva zile de la publicarea acestui comunicat în presa, Generalul Antonescu fara sa ma consulte, anunta ca ziua onomastica a Majestatii Sale Regele se va sarbatori la Bucuresti în ziua de 8 Noiembrie, cu asistenta Conducatorului Statului, a guvernului si a armatei. În aceasta zi, ar fi avut loc asadar, dupa dispozitia lui Antonescu, doua sarbatori cu doua semnificatii diferite: una la Iasi cu legionarii, de la care eu nu puteam lipsi, si alta la Bucuresti cu Regele, demnitarii Statului si corpul diplomatic. Era inevitabil sa se produca confuzie în tara si strainatate, speculându-se cu începutul unei scindari în structura Statului National-Legionar. Dându-mi seama de urmarile primejdioase ce le-ar avea asupra politicii generale a Statului desfasurarea a doua festivitati paralele de 8 noiembrie, de-o parte Legiunea cu Comandantul ei, de alta parte Regele, Conducatorul si Armata, i-am scris câteva rânduri Generalului, explicându-i interpretarile ce s-ar putea naste în opinia publica si rugându-l sa revina asupra deciziei luate. I-am propus contopirea celor doua manifestatii si deoarece noi nu puteam renunta la Iasi, fiind leaganul legionarismului, sa dispuna concentrarea tuturor oficialitatilor la Iasi, în frunte cu Majestatea Sa Regele. Generalul, ca niciodata, a raspuns prompt si constiincios invitatiei mele. Parea ca astepta sa-i fac aceasta propunere, caci a dat imediat dispozitii sa se schimbe programul. Invitându-i pe Majestatile Lor sa vina la Iasi, unde vor sarbatori concomitent ziua Regelui Mihai cât si ziua Legiunii. Regele si Regina-Mama au acceptat cu multa bucurie invitatia, încât ziua de 8 Noiembrie si orasul Iasi s-au convertit în momentul culminant al unitatii si fratietatii românesti din timpul guvernarii noastre. De la Rege pâna la opinca, întreaga natiune a vibrat de emotia acestei comemorari.

Dat fiind distantele mari si dificultatile de transport, am stabilit ca numai patru regiuni vor veni la Iasi, si anume: Suceava, Iasi, Galati si Dobrogea. Celelalte organizatii vor trimite numai delegatii. Am încredintat din nou organizarea si conducerea serbarii de la Iasi Comandantului Bunei Vestiri, Radu Mironovici, care daduse un examen stralucit, când a avut comanda marii manifestatii de la Bucuresti din 6 Octombrie.

Orarul trenurilor cu plecarea si sosirea în Gara Iasi a tuturor legionarilor participanti a fost întocmit de Alexandru Popovici de la Secretariatul General al Miscarii.

Din Gara de Nord de la Bucuresti s-au format trei trenuri speciale: unul destinat ministrilor, fruntasilor Legiunii si corpului diplomatic; al doilea era pentru Antonescu si sotia lui, pentru mine si familiile legionarilor cazuti în prigoana carlista. Al treilea tren era rezervat Majestatilor Lor si a suitei lor.

La ora 7,30 soseste în Gara Iasi primul tren cu oficialitati, din care coboara Ministrii Iasinschi, Papanace si Constant, apoi Comandantii Bunei Vestiri, Ilie Gârneata, Radu Mironovici si Mile Lefter, Cavalerii Ordinului Mihai Viteazul, Corpul Diplomatic al Puterilor Axei, atasatii militari ai Italiei si Germaniei si sefii celor doua misiuni militare germane, Generalii Hansen si Speidel, membrii coloniei germane si italiene din România, precum si un grup numeros de reprezentanti ai presei interne si externe.

La ora 8,30 soseste al doilea tren oficial, cu Generalul Antonescu, împreuna cu mine si cu familiile legionarilor cazuti. Peronul este împodobit cu ramuri de brad si cu un mare numar de steaguri tricolore, care dau cladirii un aspect maiestuos. Generalul, în camasa verde, primeste raportul Generalului Racovita si apoi trece în revista compania de onoare. Se îndreapta spre garda legionara în fruntea careia se afla Comandantul Ventonic, care îi da raportul si îl conduce sa treaca în revista camasile verzi. Urmeaza formalitatile prezentarii personalitatilor locale: Primarul Orasului, Prefectul Judetului, Comandantul de Armata, Comandantul Garnizoanei locale, Prim-Presedintele Curtii de Apel, Procurorul General si Rectorul Universitatii.

Înca din zorii zilei sosesc necontenit trenurile încarcate cu legionari. E o revarsare de mase legionare cum n-a vazut niciodata Iasiul si care ascunde pentru o clipa trista realitate etnica a acestui oras, dominat de evrei.

Iata cum descrie corespondentul ziarului Buna Vestire luarea în stapânire a Iasiului de camasile verzi.

„Trenurile cu legionari sosesc încontinuu. Te miri de unde mai vin. Toti mândri, cu ochii cautatori, senini. Zeci de mii de glasuri izbucnesc deodata si cântecele celor din Ardeal, cu cele din Oltenia si altele se împreuneaza si Iasiul clocoteste. Capitanul este prezent în sufletul si ochii fiecaruia. Doamna Elena Codreanu lacrimeaza.

Capitane, Capitane, parca se aude strigând fiecare grup.

Grupurile coboara din trenuri si într-o ordine desavârsita coloanele sunt refacute, rândurile perfect aliniate”.

La orele 9,30 soseste trenul cu Majestatile Lor. În momentul opririi trenului, fanfara intoneaza Imnul Regal. Coboara Regele în uniforma de general de cavalerie, urmat de Regina-Mama Elena. Generalul Antonescu îl întâmpina pe Suveran, urându-i bun sosit în leaganul nationalismului românesc. La fel ma îndrept si eu catre Majestatile Lor, urându-le bun sosit. Primarul orasului Spiridon Poleacu, ofera Regelui si Reginei traditionala pâine cu sare, în timp ce Suveranul trece în revista compania de onoare, Regina Elena se îndreapta spre Doamna Elena Codreanu si Doamna Antonescu, cu care se întretine. O legionara îi ofera un buchet de flori. De la compania de onoare, Regele se îndreapta spre formatia legionara, unde primeste raportul Comandantului Alexandru Ventonic si apoi trece în revista coloana camasilor verzi.

Dupa terminarea formalitatilor de prezentare a autoritatilor locale, se formeaza cortegiul regal pentru a se îndrepta spre Mitropolie. În fata, automobilul Majestatilor Lor, urmat de un escadron de cavalerie. Apoi vin masinile Conducatorului Statului, masina mea, automobilul Doamnei Antonescu si al Doamnei Codreanu. Un escadron închide cortegiul. Cortegiul urca spre Mitropolie prin mijlocul a doua ziduri de brate legionare, pe ambele trotuare ale parcursului. Urale nesfârsite îi întovarasesc pe Majestatile Lor pâna când cortegiul ajunge la Mitropolie. Aici o companie de onoare prezinta armele. Pe treptele Palatului Metropolitan, Majestatile Lor sunt întâmpinate de I.P.S.S. Mihailescu, Mitropolitul Moldovei. La intrarea în Biserica, îi asteapta un sobor de preoti cu Sf. Evanghelie. Îndata începe serviciul religios, pentru preamarirea Arhanghelului Mihail, patronul Legiunii si a Majestatii Sale Regelui.

Dupa Serviciul Divin, ilustrii oaspeti, în frunte cu Regele, se îndreapta pe jos, spre Palatul Administrativ, în fata caruia va avea loc actul comemorarii. Imensa coloana legionara, de-o parte si de alta a strazii, saluta cu bratul în sus. Urale nesfârsite se aud pâna la marginile Iasiului. Fatada Palatului Administrativ este împodobita cu un urias tablou al Arhanghelului. În fata Palatului, se ridica o tribuna maiestuoasa, tapetata toata cu verde si împodobita cu ghirlande de brad. În tribuna iau loc Majestatile lor, Conducatorul Statului, Comandantul Legiunii, Doamna General Antonescu, Doamna Codreanu, Profesorul Ion Zelea Codreanu si Corneliu Georgescu. La dreapta, reprezentantii Corpului Diplomatic, delegatii tineretului german si italian, membrii guvernului, Statul Major al Legiunii si Cavalerii Ordinului Mihai Viteazul. În fata tribunei sunt familiile legionarilor cazuti. Primul care ia cuvântul este Comandantul Bunei Vestiri Corneliu Georgescu, care, în numele Întemeietorilor Miscarii, a rostit urmatoarea cuvântare:

Majestatile Voastre, Domnule General, Legionari,

”Suntem în Iasiul începuturilor, în Iasiul suferintelor, în Iasiul nadejdilor noastre. Aici s-a ridicat munte, Capitanul, acum douazeci de ani, împotriva puhoiului, smulgând cu bratu-i hotarât stindardul rosu înfipt pe zidurile atelierelor din Nicolina de miile de muncitori bolsevizati.

Aici s-a ridicat acum douazeci de ani singur Capitanul împotriva miilor de studenti comunizati, abatându-i pe calea nazuintelor nationale. Aici au zidit Capitanul si Mota, cu mâna lor, primul camin al nationalismului, cu sutele de mii de caramizi framântate din lutul Basarabiei, cu sudoarea generatiei tinere si impregnate cu semnul neamului nostru.

În acest camin a amestecat acum 13 ani Capitanul tarâna sfânta, ridicata de pe toate locurile de batalie ale înaintasilor nostri, unind pamântul Sarmisegetuzei cu acela de la Rovine, tarâna mormântului de la Turda cu aceea de la Roscani de peste Prut si huma Marasestilor si aceea a Maramuresului românesc, legând astfel ostasii Legiunii sale sa fie aparatori pe veci ai întregului pamânt sfintit cu sângele stramosilor.

Iasiul Cetatuii, unde s-au adunat prima data trimisii întregii studentimi nationaliste din tara sa asculte cuvântul Capitanului, Iasiul Galatei, în care au suferit tortura foametei Capitanul si Mota, Iasiul icoanei marelui nostru protector Sfântul Arhanghel Mihail, simbol al dreptatii Dumnezeiesti, primeste astazi, dupa doua decenii de lupta, de suferinta si de jertfa, pe Regele de mult asteptat, pe Regele biruintei nationalismului legionar, pe Majestatea Sa Regele Mihai I.

De ziua numelui Majestatii Sale, nume care din vointa lui Dumnezeu este cel al protectorului nostru, marele Arhanghel Mihail, uram Regelui tineretii noastre multi ani!

Augustei Mame a Regelui nostru, Majestatii Sale Regina Elena, cu atâta dragoste urmarita de întreaga suflare româneasca pe drumurile pribegiei Sale de odinioara, Iasiul nazuintelor românesti îi ureaza: Bine ati venit!

Iasiul martiriului legionar, în acesti 13 ani de lupte a Legiunii Arhanghelului Mihail, face front în fata ostasului cu inima si credinta verde si asigurându-l ca va fi urmat cu toata hotarârea în lupta pe care o duce pentru înaltarea neamului, striga din toata inima: Traiasca Generalul Antonescu!

Decisi sa realizam prin orice jertfe idealul pentru care s-a presarat cu sute de morminte legionare, idealul Capitanului nostru de totdeauna, camasile verzi din Moldova si Bucovina, împreuna cu cei de aceeasi credinta de pretutindeni, salutam cu bratul ridicat prezenta în fruntea noastra a tatalui Capitanului, D-l Profesor Ion Zelea Codreanu, parintele care a dat cea mai mare jertfa pentru biruinta miscarii si strigam astazi în ziua aniversarii întemeierii Legiunii noastre:

Traiasca Legiunea si Capitanul!”

Cuvântarea lui Corneliu Georgescu a fost întrerupta de urale prelungite când i s-a adresat Regelui, Reginei-Mama Elena, Generalului Antonescu si Profesorului Codreanu.

M-am urcat apoi eu la tribuna, spunând urmatoarele cuvinte:

”Maria Ta, Majestate,

Domnule General, Camarazi

Capitala Moldovei traieste astazi o îndoita sarbatoare: a regelui nostru Mihai I si a Natiunii Române, întruchipata în acest ceas al istoriei si pentru totdeauna, în Miscarea Legionara.

E un moment de adânca semnificatie pentru poporul nostru coborârea Regelui Mihai de ziua Lui în mijlocul legionarilor, în orasul în care s-a întemeiat miscarea noastra si de unde au pornit cele dintâi chemari la lupta ale Capitanului.

Astazi Dinastia si Poporul Românesc formeaza o unitate desavârsita, iar Regele Mihai, care se afla la vârsta când în Legiune porti orice povara si câstigi bataliile, se bucura de încrederea nemarginita a întregului popor, desavârsind astfel armonia sufletului legionar, crescut de Capitan în dragoste si devotament pentru Coroana.

Iar Regina-Mama Elena întruchipeaza icoana nepretuita a suferintelor cumplite pe care atâtea mame de legionari le-au îndurat pentru fiii lor.

Pentru Iasi, aceasta participare, necunoscuta pâna azi în istoria lui, si aceasta revarsare de suflet legionar, este o reparatie pentru toate suferintele la care a fost supus si toate durerile cu care a fost încarcat. Cine vrea sa masoare rezultatele unei politici nefaste, înfeudata intereselor straine, pentru cine vrea sa patrunda acest spirit antinational – negatia trecutului si distrugerea viitorului unui neam – care a pus stapânire pe patura noastra conducatoare si i-a inspirat întreaga ei linie de conduita, Iasiul sta marturie ca o osânda permanenta a celor care au condus tara pâna acum si au îngaduit înstrainarea lui.

Nu este o întâmplare ca miscarea s-a nascut la Iasi pe pamântul Moldovei. Cotropirea straina a luat aici aspecte de nimicire a populatiei autohtone si era firesc ca în acest colt de tara, instinctul de conservare al poporului nostru sa se manifeste cu mai multa putere, sa izbucneasca si sa se organizeze pentru rezistenta.

Când în 1920, steagul rosu fâlfâia pe atelierele Nicolinei, studentul Codreanu, cu muncitorul Pancu, au cutezat într-o lume care-si pierduse legatura cu pamântul si sufletul tarii, sa-i înfrunte, sa-i trezeasca din amagitoarele visuri si sa le deschida zarea destinului românesc.

Când în 1922, iudaismul provocator si insolent invadase portile Universitatii si ameninta sa se infiltreze în sufletul studentimii, acelasi student, cu ochi scaldati în durerile neamului sau, le-a iesit în cale, le-a descoperit intentiile, le-a oprit înaintarea si i-a îngenuncheat în fata sufletului românesc.

Când în 1925, democratia corupta, aservita fortelor oculte, a încercat sa nimiceasca prin teroare rezistenta studentimii în fata cotropitorilor, când se parea ca abuzul a înfrânt pentru totdeauna legalitatea, tara a cunoscut razvratirea aceluiasi suflet mare al Capitanului.

Când în 1927, aceleasi forte oculte, ajutate de pseudo-nationalisti, vroiau sa nimiceasca miscarea nationalista, prin dezbinare si compromitere, acelasi Corneliu Codreanu raspundea dusmanilor din umbra cu închegarea frontului generatiei de luptatori în Legiunea Arhanghelului Mihail.

De atunci au trecut 13 ani si fiecare zi a însemnat pentru Legiune o jertfa încununata de biruinta. Unul câte unul, dusmanii de moarte ai Neamului Românesc s-au împotrivit vointei legionare de recucerire a pozitiilor pierdute, pentru ca mai târziu sa-si strânga rândurile într-o mare coalitie a puterilor întunericului si sa încerce cu eforturi unite si într-un asalt suprem nimicirea miscarii legionare.

Si atunci Capitanul a adresat Neamului Românesc cel mai mare discurs al sau si cel din urma: a primit moartea. Dar din moarte i-a fost dat înca odata Legiunii sa smulga biruinta si sa-i înfrânga pe dusmanii ei.

Legiunea, în drumul ei de lupte si suferinte, a avut întotdeauna alaturi de ea, în momente grele, prestigiul, întelegerea si dragostea Generalului Antonescu. Este singurul care ne-a înteles si în ochii caruia miscarea legionara si-a pastrat toata încrederea, iar legionarii au fost socotiti întotdeauna oameni de onoare.

În prigoana, Generalul Antonescu a crezut în noi, în biruinta noastra; noi credem în el si mergem cu el împotriva tuturor dusmanilor patriei.

În Iasi, la 8 Octombrie, avem lânga noi delegatiile tineretului national-socialist si fascist, care si-au verificat puterea de sacrificiu pe câmpurile de bataie, unde se decide soarta întregii lumi.

Miscarea Legionara, legata de marile revolutii nationaliste din Apus, prin jertfele pentru un ideal comun, este mândra si onorata sa-i salute în orasul miscarii legionare pe reprezentantii tineretului fascist si national-socialist si prin ei sa ureze marilor conducatori biruinta deplina. Prin geniul lor Europa sa ajunga clipa în care toate miscarile nationaliste sa sarbatoreasca împreuna ziua marii victorii, apoteoza glorioasa a celei mai îndraznete lupte din istoria omenirii.

Traiasca Majestatea Sa Regele Mihai I!

Traiasca Regina-Mama Elena!

Traiasca Generalul Ion Antonescu!

Traiasca delegatiile tineretului fascist si national-socialist!

Traiasca România Legionara!

Dupa fiecare din aceste urari, multimea legionara a izbucnit în urale prelungite.

În locul meu trece la tribuna Profesorul Ion Zelea Codreanu, care e ascultat într-o tacere desavârsita, respectându-i-se marea lui durere:

”Camarazi legionari,

În aceasta mareata sedinta de cuiburi, pe care ne-a daruit-o Dumnezeu si Minunea Sfântului Arhanghel Mihail, se cuvine ca la începutul cuvântului meu sa-i salut pe toti oaspetii nostri, pe care însasi voia lui Dumnezeu ni i-a trimis si ni i-a daruit.

Camarazi legionari, voi stiti ca noi legionarii Sfântului Arhanghel Mihail avem cea mai monarhica gândire din lume, deci de buna seama, dupa aceasta gândire, ar trebui ca mai întâi în frunte sa ma adresez Regelui nostru. Dar îmi spune ceva de sus sa înfrâng aceasta eticheta si sa ma adresez mai întâi Reginei Mama, Reginei inimilor noastre, a neamului nostru întreg, Reginei Elena.

Maria Ta, Regina noastra, nu-Ti închipui cât Te-a dorit poporul romanesc, cu ce dor si cu ce lacrimi Te-a asteptat Tara noastra, care este si Patria Mariei Tale, a plâns de bucurie când a vazut telegrama prin care Generalul Antonescu a trimis-o Mariei Tale, ca sa vii sa ne bucuri pe noi.

Maria Ta, daca ar fi dat Dumnezeu din ceruri sa fii venit în Tara cu doi ani mai înainte, câta crutare de sânge s-ar fi facut, câte lacrimi amare si ce noian de suferinte si ce pete de rusine ar fi fost înlaturate de pe Tara noastra. Dar ai venit mai târziu si bucuria venirii Mariei Tale noi a trebuit s-o platim înaintea lui Dumnezeu cu jertfe mari, cu sângele copiilor nostri, cu sângele fratilor nostri si cu ce are Neamul nostru mai sfânt. Am platit înaintea lui Dumnezeu, dar suntem foarte bucurosi ca voia lui Dumnezeu din Ceruri Te-a adus în mijlocul Neamului nostru, înaintea Tarii noastre, care Te primeste cu lacrimi de bucurie.

De aceea suntem foarte fericiti ca Te avem în sfârsit în mijlocul nostru, foarte fericiti ca ai binevoit sa vii, la aceasta sedinta solemna de cuiburi a noastra, de bucurie si de înaltare a sufletelor noastre catre Sfântul Arhanghel Mihail, care este patronul si stapânul nostru.

Si acum ma adresez Regelui nostru. Voi spune tot asa: Maria Ta, ce bucurosi suntem. O, Doamne, ce bucurosi am fi fost si nu spun mai mult.

Iar acum Maria Ta, noi îti multumim adânc ca în ziua de astazi, când îl serbam pe patronul nostru sfânt, pe stapânul nostru din ceruri, care este si patronul Mariei Tale, atâta dragoste ai avut pentru noi, încât ai venit la serbarea noastra, ca sa îl serbam împreuna pe Sfântul nostru patron comun din Ceruri, pe, Sfântul Arhanghel Mihail, marele arhistrateg al Cerului, marele voievod al ostilor ceresti.

Da, suntem bucurosi, suntem fericiti de aceasta înalta onoare si de mare bucurie pe care Maria Ta ne-ai adus-o noua astazi.

Apoi salut, îl salut ostaseste pe ostasul viteaz, care este Generalul Antonescu. Ne cunoastem de mult, de pe câmpul de lupta. Nu este ceasul s-o spunem, dar noi ostasii stim foarte bine ca cele mai multe din biruintele pe care le-am avut pe front au fost mai întâi concepute si scrise de tânarul maior de pe vremuri, care este Generalul Antonescu de astazi. Dar am spus, genialul strateg de atunci, Generalul de astazi. D-ta Domnule General, ai dovedit si altceva: un suflet viteaz în timp de pace. Sa stii ca istoria acestei tari nu va uita noaptea aceea în care D-ta ai îndraznit, cu riscul vietii D-tale si cu riscul vietii noastre a tuturor, câti suntem aici si înca de o suta de ori pe atâta, si cu îndrazneala D-tale, ai facut sa nu înecam într-un fluviu de sânge si noi si tara.

De aceea eu te salut împreuna cu camarazii mei, care te iubesc, pentru ca crezi în onoare, în destinul lor dat de Dumnezeu.

Multumesc si cavalerilor ordinului Mihai Viteazul, aceia care atrasi de iubirea pentru vitejia aratata de jertfele legionare, au parasit Bucurestiul si au venit sa asiste la sedinta noastra de cuiburi, pentru ca împreuna cu noi legionarii si cu oaspetii nostri, sa-l slavim împreuna cu D-voastra pe marele patron comun, care este si patronul D-voastra, pe Sfântul Mare Arhanghel Mihail al cerurilor, Marele Voievod al ostilor ceresti, a carui spada a fost creata de Dumnezeu înaintea tuturor celorlalte creatii ca sa fie etern biruitoare. Apoi dupa aceea, multumesc din toata inima tuturor celorlalti oaspeti alesi si înalti.

Multumim domnilor generali ai prea glorioasei armate germane care au venit la noi ca sa se înfrateasca cu ostasii nostri.

Apoi multumesc din toata inima vitejilor reprezentanti ai tineretului national-socialist german, va multumesc voua, camarazi din acest tineret, si multumesc Germaniei national-socialiste întregi, pentru onoarea si bucuria ce ne-a facut-o de a asista la aceasta mareata sedinta de cuiburi a noastra.

Întorcându-va în Germania, camarazi, spuneti Germaniei national-socialiste ca Neamul nostru întreg este alaturi de aceasta mare Germanie si sa spuneti ca privim cu admiratie la marea voastra armata.

Camarazi fascisti italieni, din toata inima va multumesc, Italiei fasciste, multumesc tineretului fascist care a tinut sa ne cinsteasca trimitându-va pe D-voastra la aceasta mare serbare a noastra. Va multumesc din toata inima.

Spuneti Italiei fasciste, când va veti întoarce acolo, spuneti Romei eterne ca noi, daco-romanii acestia de aici, suntem astazi România Legionara a Garzii de Fier, privim cu mare mândrie Legiunile Romei eterne, pasind pe pamântul de multe ori milenar traco-roman din Macedonia.

Spuneti Romei eterne ca poporul român priveste cu mândrie spre Roma.

Si împreuna, camarazi national-socialisti si fascisti, sa stiti bine ca poporul român legionar este acum si de-a pururi cu voi. De aceea strig:

Heil Gott Gesandtem Führer Adolf Hitler

(Strigate prelungite de „Heil, Heil”).

Victoria e gloria al nostro Duce Benito Mussolini (urale prelungite).

Si acum, camarazi, sa scurtam sedinta noastra de cuiburi. Astazi îl sarbatorim pe stapânul nostru cel vesnic, pe Sfântul Arhanghel Mihail. Noi, ca o Biserica, caci Legiunea este ca si o Biserica, avem doi patroni, doua hramuri: întâi pe Sfântul Arhanghel Mihail si în al doilea rând pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, purtatorul de biruinta, care a umbrit tot pamântul romanesc de pe steagurile lui Stefan cel Mare.

Este o deosebire între acesti doi Sfinti: Sfântul Arhanghel Mihail ne-a chemat el pe noi la el – va voi spune altadata prin ce minune, pe când eram închisi la Vacaresti în 1923; iar pe sfântul Mare Mucenic Gheorghe l-am luat noi.

Ridicarea Mânastirii de la Predeal

Camarazi, slavirea Sfântului Arhanghel Mihail se poate face numai într-un singur fel: îndeplinind înainte de toate juramintele pe care noi le-am luat. Si asa zic juramintele Capitanului: la Predeal, trebuie sa se înalte o mare Mânastire, cu hramul Sfântului Arhanghel Mihail si cu al doilea hram, acela al Sfântului Mare Mucenic Gheorghe. Si în acea Mânastire sa fie adapostite moastele sfinte ale tuturor legionarilor cazuti. Aceasta este o dorinta veche a Capitanului. Îndeplinirea ei va fi multumirea noastra în fata stapânului nostru ceresc. În iarna aceasta se va face totul pentru ca în primavara, daca ne da Dumnezeu liniste, sa se poata începe cladirea acestei sfinte Mânastiri. Iar cu aceasta ne-am gândit si la slavirea martirilor nostri si la sfintele lor moaste, asa cum se spune în sedintele noastre de cuiburi si trebuie sa facem.

Si acum trebuie sa ne mai gândim la ceva, la familiile mortilor nostri. Ei bine, declar aici, în scurta vreme vom lua initiativa ca sa se alcatuiasca din toata familiile legionarilor cazuti, o singura familie, a tuturor celor care s-au jertfit.

Nu trebuie sa uitam de altceva. Nu trebuie sa uitam de vitejia care a fost si care pâna la capat Va fi temelia esentiala a legionarului.

Camarazi legionari, încheind, noi îl rugam pe Dumnezeu ca pentru rugaciunile Sfântului Arhanghel Mihail si pentru toate suferintele noastre, sa ne învredniceasca sa trecem peste toate vicleniile, peste toate împotrivirile si peste toate vrajmasiile si sa cream acea tara pentru care a murit Capitanul si au murit toti martirii nostri. Tara pe care a visat-o sufletul mare a lui Ionel Mota, Patria noastra, România Legionara, care sa straluceasca ca Soarele Sfânt de pe Cer.

Iar noi cu totii sa strigam acum si în orice clipa:

”Traiasca Legiunea si Capitanul!”

Ultimul orator a fost Generalul Antonescu, Conducatorul Statului, care a tinut un vibrant discurs, în care a preamarit sacrificiul Capitanului:

”Sire, Majestate, Legionari, Români,

Prin vrerea Domnului, cea dintâi praznuire a zilei Regelui nostru o facem aici la Iasi – în Iasiul care a cuprins alta data ceasurile de grea cumpana ale Tronului. Aici Regele Ferdinand si-a trait anii de încercare domneasca. Aici, El a devenit Regele cel Mare, fiindca a stiut sa-si rezeme tronul pe suferinta si încercarile neamului.

Va doresc, Sire, sa va harazeasca Dumnezeu o domnie tot atât de vrednica.

Fiindca Regii mari sunt aceia care spala treptele tronului cu lacrimile suferintei întelese si care se înalta pe ele, ducând în spate poverile împlinite ale neamului.

A vrut Domnul, Sire, ca ziua Majestatii Sale sa fie însasi ziua de proslavire a biruintei Legiunii Arhanghelul Mihail. Este în acest semn, care ne vine de dincolo de noi, o împletire de destine. Sa ne legam credinta în Majestatea Ta de însasi credinta în biruinta legionara, pentru ca biruinta Legiunii trebuie sa fie biruinta Majestatii Tale, trebuie sa fie de-a pururi ziua Legiunii.

Aici în Iasi, Corneliu Zelea Codreanu si-a afirmat prima oara credinta lui nebiruita în puterile neamului si fapta lui de înnoire rascolitoare. Aici s-a zamislit cu harul Domnului si vointa Capitanului, Legiunea Arhanghelul Mihail, Legiune care a pornit în numele vechii credinte, la noua fapta româneasca, Legiune care, în numele Arhanghelului, si-a dezlantuit asprimea judecatii, alegerea adevaratilor Români si înlaturarea nevrednicilor.

De aceea ne-am adunat aici, sa reîmprospatam credinta, asa cum crestinii merg la altar sa-si întareasca viata.

Ziua de azi este ziua noastra de marturisire si închinare în amintirea Capitanului, este ziua faptei lui de martir al Neamului Românesc. Pilda lui de jertfire este o judecata si un strigat: e o judecata pentru toate lasitatile, tradarile si prabusirile trecutului; este un strigat pentru datoriile si chemarile viitorului.

Sa nu se uite de nepasatori si partasii trecutului; sa nu se uite de ziditorii viitorului: eroii si jertfitii Legiunii au pus sângele lor la temelia Regatului lui Mihai I si a generatiei lui Codreanu si Horia Sima.

Cu sângele lor, au spalat toate înfrângerile ceasurilor din urma. Sub semnul lor, vom duce biruinta ceasurilor ce vor sa vina.

Legionari! Un gând de slava si de rugaciune catre Arhanghelul Mihail, patronul Legiunii, proteguitorul luptei legionare si al noii Românii.

Un gând de pietate si de închinaciune în memoria Capitanului.

Legionari!

Un gând în Iasiul începutului de credinta legionara, în Iasiul încercarilor neamului si ale lui Codreanu: sa facem legamânt ca îl vom sluji cu vrednicie pe Arhanghelul nostru, pe Regele tarii si amintirea Capitanului.

Sire,

În numele tarii si al armatei, în numele Miscarii Legionare, va daruiesc de ziua Arhanghelului Mihail, aceasta spada istorica, purtata pe plaiurile românesti la începutul veacului al XVII-lea. Vointa tarii este ca aceasta spada sa n-o încingeti decât în ziua Sfântului Mihail, iar restul anului sa stea la Muzeul Armatei. Sa nu fie a voastra pe de-a-ntregul si sa n-o încingeti în orice zi, decât atunci când Arhanghelul Mihail va va învrednici sa redati neamului toata bucuria dreptatii si toata întruparea noua pe care o merita; când neamul va ispasi, se va izbavi si va izbândi, când Regele si tara prin suferinta, prin jertfa si prin munca, vor înalta din nou gloria Neamului si a Tronului.

Sa traiti Sire!

Traiasca România!

Traiasca Legiunea!”

(Urale prelungite)

Terminându-se seria cuvântarilor, toti s-au îndreptat spre Caminul de la Râpa Galbena, edificat de Capitan, unde a luat nastere miscarea. Acum a fost transformat în muzeu al miscarii, cu obiectele ce s-au putut aduna în pripa. Oaspetii au zabovit mai mult în odaia în care Capitanul a citit actul de întemeiere al miscarii si care a servit ca sediu al ei în primii ani. Acolo au vazut Icoana Arhanghelului Mihail, carti, manifeste ce-au putut fi salvate din prigoane. Nu era mult de vazut. Nici timpul n-a permis. O colectie mai bogata si multe marturii despre Capitan si Legiune au cazut prada prigoanelor, arse sau distruse.

În drum spre Camin si la întoarcere o multime imensa ocupa strazile pe care trecea cortegiul. Abia mai poate fi oprita de cordoanele legionare. Iata cum relateaza corespondentul aceasta scena de neuitat: „O multime imensa s-a adunat pe strazi, la ferestre, pe acoperisuri. Strazile pe o mare distanta, pe parcursul cortegiului, sunt tixite de lume. Cordoanele legionare abia mai pot sa tina valurile de oameni, copii, care vreau sa-si vada conducatorii. Mici bentite de culoare verde erau prinse în piepturile tuturor. Portretul Capitanului, în mici rame, este de-asemenea prins în piept. Uralele nu se mai sfârsesc.

Regina priveste necontenit în jur, cautând sa vada cât mai departe. Zâmbeste încontinuu, multumind dragostei mari ce-i arata poporul.

De peste tot se arunca flori.

Din departare se aude „Stefan Voda al Moldovei”.

Uralele izbucnesc în valuri din ce în ce mai puternice.

Dupa vizitarea Caminului, cortegiul se îndreapta la Universitate, unde va avea loc defilarea. Lânga Statuia lui Mihail Kogalniceanu s-au ridicat tribunele frumos împodobite în verde. Chipul Capitanului, într-un desen de proportii uriase, patroneaza solemnitatea. Alaturi de Capitan strajuieste chipul Arhanghelului Mihail. În tribuna principala iau loc Regele Mihai si Regina-Mama Elena, Generalul Antonescu, Conducatorul Statului, Comandantul Miscarii Legionare, Doamna General Ion Antonescu, Doamna Elena Codreanu si Profesorul Ion Zelea Codreanu, tatal Capitanului. În tribuna din dreapta iau locul corpul diplomatic, membrii guvernului si familiile legionarilor ucisi. Sunt de fata Parintele Mota, Doamna Florica Clime, Doamna Liliana Cotiga, Doamna Inginer Ionica, familia Profesor Cristescu, familia Sterie Ciumetti. În aceeasi tribuna se gasesc si Comandantii Bunei Vestiri.

Începe defilarea. În frunte apar misiunile tineretului german si italian. Urmeaza ofiterii garnizoanei, elevii liceului militar, unitati din armata si clerul. Apoi începe defilarea coloanelor legionare. Peste 50.000 de legionari au trecut prin fata tribunelor, marturisindu-si credinta lor si hotarârea lor de a împlini testamentul lui Mota, al unei tari ca soarele sfânt de pe cer”. Defilarea a durat doua ore si jumatate, sfârsindu-se abia pe la ora patru dupa masa.

Dupa sfârsitul solemnitatilor, a avut loc o masa la Palatul Administrativ, la care au participat, în afara oaspetilor de la Bucuresti, Parintele Mota, Profesorul Ion Zelea Codreanu, Doamna Elena Codreanu si familiile celor cazuti. În cursul mesei au tinut toasturi Spiridon Poleacu, Primarul Orasului, Generalul Ciuperca, Comandantul Armatei a IV-a si la urma, Generalul Antonescu.

Într-o atmosfera de mare cordialitate, fara restrictii protocolare, s-a desfasurat aceasta masa. Un moment unic în istoria Legiunii si a Neamului, când Regele si Regina au stat la aceasta masa si-au vorbit cu umilele familii ale celor cazuti, cum era mama lui Fleschin, al carei copil a fost ucis la Huedin. Distantele s-au topit la Iasi între detinatorii de înalte raspunderi în Stat si sufletele îndoliate ale celor cazuti, pentru a nu ramâne decât oameni. Si Generalul Antonescu parea multumit si fericit. Niciodata nu l-am vazut într-o dispozitie mai buna.

9. Deschiderea Universitatii Transilvane la Sibiu

Ca urmare a cedarii Transilvaniei de Nord Ungariei, Universitatea româneasca de la Cluj n-a mai putut functiona si întreg corpul profesoral s-a retras în Ardealul liber, în cautarea unui oras unde sa se aseze si sa-si poata continua activitatea.

Îndata dupa formarea guvernului, s-a discutat între ministri unde ar fi mai bine sa fie mutata Universitatea de la Cluj. Erau patru orase în perspectiva: Brasov, Timisoara, Sibiu si Alba Iulia. Brasovul atragea prin intensitatea vietii românesti din timpul dominatiei maghiare; Timisoara era un oras modern, cu cladiri impunatoare, unde era usor de gasit localuri corespunzatoare pentru functionarea Universitatii; Alba Iulia aspira la aceasta onoare prin semnificatia ei istorica, iar Sibiul ca sediu al Mitropoliei Ortodoxe, unde plutea înca duhul Marelui Saguna. În cele din urma, alegerea s-a redus la Alba Iulia si Sibiu. Organizatiile noastre din Ardeal pledau pentru Alba Iulia, sustinând ca acest loc istoric, unde Mihai Viteazul a pus temeliile unitatii nationale, trebuie sa devina si un centru cultural. În favoarea Alba Iuliei mai intervenea si faptul ca se gasea într-o regiune româneasca, în timp ce Sibiul era centrul minoritatii germane. Alba Iulia a cazut pâna la urma din cauza unui argument de ordin material. Era un oras mic, incomod, care cu greu ar fi putut gazdui Universitatea, cu profesorii si studentii ei. Ar fi avut nevoie de mari performante urbanistice, ceea ce nici timpul si nici bugetul Statului nu permiteau. În cele din urma a iesit biruitor Sibiul. Aici s-au concentrat majoritatea Facultatilor, cu exceptia celei de Stiinte, care a trecut la Timisoara, si a Academiei Comerciale, care si-a gasit adapost la Brasov.

Rector al Noii Universitati a fost numit Profesorul Sextil Puscariu, alegere cum nu se poate mai nimerita atât prin renumele lui de om de stiinta, cunoscut si peste hotare, cât si prin darurile lui de excelent organizator. Sextil Puscariu a depus o munca titanica si, în scurta vreme, în conditiile vitrege de atunci, a izbutit sa puna pe picioare institutia;

– a obtinut localurile necesare pentru tinerea cursurilor si pentru laboratoare;

– a repartizat echitabil fortele didactice pentru a nu suferi calitatea învatamântului;

– a fixat tinerea regulata a examenelor, pentru ca studentii sa nu piarda anul scolar.

Redeschiderea Universitatii de la Cluj la Sibiu a fost si o replica data de intelectualitatea româna si de forta creatoare a Statului National-Legionar barbariei maghiare, care a urmarit din primul moment ca, în teritoriul ocupat, sa distruga orice urma de cultura româneasca. Românii refugiati nu s-au descurajat, ci, într-un efort suprem, profesori si studenti, au aprins la Sibiu faclia stinsa la Cluj.

Inaugurarea Universitatii de la Cluj la Sibiu a avut lor Duminica, 10 Noiembrie, în prezenta înaltelor autoritati ale Statului. Evenimentul era prea important ca guvernul sa nu-i acorde cea mai mare atentie. La Sibiu s-a deplasat Conducatorul Statului, însotit de un grup de ministri, din care faceam parte eu, Ministrul Educatiei Nationale, Traian Braileanu si Ministrul Justitiei, Mihai Antonescu. Am plecat din Bucuresti cu un tren special, în seara de 9 Noiembrie si am ajuns la Sibiu în dimineata de 10 Noiembrie.

În Gara Sibiu, oaspetii au fost întâmpinati de Alexandru Constant, Ministrul Propagandei, si Alexandru Rioseanu, Subsecretar de Stat la Interne, veniti mai înainte. Se mai aflau pe peronul garii Sextil Puscariu, noul Rector al Universitatii C1ujene, P.P. Panaitescu, Rectorul Universitatii din Bucuresti, Generalul Leventi, Comandantul Corpului VII Armata. Generalul Antonescu a trecut mai întâi în revista compania de onoare si apoi s-a îndreptat spre formatiile legionare. Seful judetului, profesorul-preot Spiridon Cândea, i-a dat raportul. Dr. Albert Dorr, primarul orasului, i-a prezentat traditionala pâine cu sare.

În continuare, la Catedrala Ortodoxa, s-a savârsit slujba religioasa de catre IPSS Mitropolitul Nicolae Balan, înconjurat de un sobor de Episcopi si Arhimandriti. Corul Scolilor Normale de baieti si fete din Sibiu a dat raspunsurile. La slujba de la Catedrala au mai luat parte, în afara de autoritatile amintite, Maiorul Hake, reprezentantul Misiunii Militare Germane, Protopop Unit Dr. Badilu, reprezentantul Cultului Evanghelic, Vicarul Dr. Müller si presedintii centrelor studentesti cu drapele.

Solemnitatea inaugurarii s-a desfasurat în Aula Noii Universitati. Nu au vorbit decât Rectorul Universitatii Sextil Puscariu si Conducatorul Statului, Generalul Antonescu. Sextil Puscariu în cuvântarea sa nu s-a limitat la traditionala dare de seama a activitatii desfasurate de Universitate în anul precedent, ci având în vedere consecintele ocupatiei maghiare, a facut un scurt istoric al Universitatii Daciei Superioare, expunând realizarile ei în cursul a doua decenii de stapânire româneasca, de la 1920 la 1939.

”Domnule General,

Am onoarea a va raporta ca azi, 10 Noiembrie, am deschis la Sibiu Universitatea din Cluj Regele Ferdinand I. Ca în toti anii – ca si când nimic neobisnuit nu s-ar fi întâmplat – s-au tinut examene în Octombrie si începerea cursurilor în prima jumatate a lui Noiembrie.

Traditia Universitatii noastre cere ca la inaugurarea unui nou an universitar, Rectorul sa dea seama în public despre activitatea din anul expirat. Dati-mi voie sa trec repede peste aceasta parte a discursului meu.

As vrea sa arat înainte de toate cât de adânc simtita a fost durerea ce-am îndurat-o pierzând pe iubitul nostru coleg Nicolae Draganu, unul dintre stâlpii Universitatii noastre de la întemeierea ei, pe care a slujit-o ca rector, ca pro-rector, decan si profesor cu toata iubirea si cu adânca sa eruditie.

Din cauza limitei de vârsta, au iesit din rândurile noastre profesorii Valer Moldovan si Bogdan Ionescu de la Facultatea de Drept si profesorul Emil Racovita de la cea de stiinte. Ne bucuram totusi ca în calitate de Director al Institutului de Speologie, acest mare savant si acest nepretuit sfatuitor, a ramas în mijlocul nostru. Din momentul când – acum douazeci de ani – primise sa-si paraseasca o stralucita situatie în strainatate, spre a ne ajuta sa ridicam o cetatuie a stiintei în Dacia Superioara, el ne-a fost un nepretuit îndrumator si astazi înca, la o vârsta când altii cauta odihna binemeritata, sta neobosit în primele rânduri ale celor ce instaleaza la Timisoara Facultatea noastra de Stiinte.

Aceasta Facultate se îndreapta cu recunostinta si catre D-l Dimitrie Pompeiu, celebrul academician, pe care, desi profesor la Universitatea din Bucuresti, îl consideram ca un scump coleg si parinte al sectiei matematice, organizate de el.

Strainatatea cu care am mentinut, ca si în anii trecuti, raporturi vii de colaborare stiintifica, i-a distins pe trei din colegii nostri, alegându-l pe unul membru corespondent al Academiei din Berlin, iar pe D-nii profesori Ion Lupas si Coriolan Petran, membri corespondenti ai Academiei din München.

Am evocat numai câteva momente din cele petrecute în cursul anului trecut pentru ca sa va pot da câteva date asupra Universitatii noastre în cursul celor doua decenii care tocmai se încheie.

În acesti douazeci de ani Universitatea Dacica Superioara, privita la început cu putina încredere la noi în tara si mult hulita de dusmanii nostri peste hotare, a izbutit sa se impuna ca un factor cultural de prim rang si sa dezvolte o activitate apreciabila.

Ea poate fi ilustrata prin urmatoarele cifre:

Au fost înscrisi în anii 1920-l939, 65.652 studenti, dintre care 4.068 licentiati si 505 de doctori au împânzit tara si cu deosebire Transilvania cu tineretea lor creatoare, întemeiata pe o solida pregatire profesionala.

Profesorii nostri au tiparit o serie de manuale pretioase pentru studenti, iar asupra cercetarilor facute în institutele si laboratoarele noastre marturisesc cele 20 de publicatii periodice, în 201 tomuri cu 65.021 pagini, tiparite în româneste si în limbi straine.

Unele din aceste studii au o importanta deosebita prin faptul ca dau un substrat din cele mai solide revendicarilor noastre nationale.

Înfratirea daco-latina

”Analizele sanguine întreprinse în laboratoarele noastre au dovedit ca, din punct de vedere rasial, sângele ce curge prin vinele noastre e ca vinul nobil, ale carui calitati cresc cu vechimea lui si care înnobileaza vinul nou cu care se amesteca. Neamurile straine, care de buna voie s-au lasat absorbite de noi, nu au alterat calitatea superioara a sângelui nostru traco-geto-dac, lamurit cu sânge latin, iar indicele sanguin, în Carpatii estici, dovedeste originea romana a celor ce si-au însusit în mare parte graiul secuiesc.

Sutele de harti ale Atlasului Lingvistic Român dovedesc o admirabila solidaritate nationala ce nu tine seama de obstacole geografice si de vremelnice hotare politice si pe care nimic nu o poate zdruncina.

Dezgroparile facute de arheologii nostri dau la iveala asezari ale stramosilor din cele mai vechi timpuri. În cimitire acoperite cu straturi groase de pamânt, oasele navalitorilor barbari sunt asezate dupa orânduirile conlocuitorilor lor români. Ajunge sa râcâi pamântul pe ambele versante ale muntilor pentru ca sa te convingi de autohtonia si continuitatea noastra. Cununa de lauri a împaratului Traian, pe care nu de mult ati evocat-o, Domnule General, nu e la noi o piesa, ci un simbol.

Noi nu suntem venetici, ci suntem înfipti cu radacini de multe ori milenare în solul tarii noastre, pe care n-am cucerit-o prin norocul schimbator al armelor, ci prin calitatile noastre de rasa. Noi nu ne-am largit hotarele etnice printr-o conjunctura politica favorabila, ci prin calitatile cu care ne-a înzestrat firea, cu frumusetea noastra fizica si sufleteasca, cu omenia si inima noastra de frumusete si dreptate. Cu asemenea calitati am trecut biruitori prin furtuni si asupriri, asimilându-i pe cei ce au râvnit la bogatiile pamântului care nu era al lor, ci noua ne-a fost prieten, caci noi l-am muncit cu credinta si i-am încredintat din batrâni pe mortii nostri iubiti”.

Cetatea Sibiului

”Sibiul, din care Gheorghe Lazar, protejatul baronului Bruckenthal, a descins în Tara Româneasca, în care, la începutul secolului trecut, editorii sasi raspândeau temeiuri de veci bisericii noastre stramosesti, în care se tineau adunarile nationale si aparea Tribuna, din care Consiliul Dirigent a condus destinele Daciei Superioare, a primit trei Facultati ale Universitatii noastre între zidurile lui, iar Timisoara, capitala ospitaliera a Banatului, binecuvântat de bogatii materiale si spirituale, adaposteste Facultatea noastra de Stiinte.

Tuturor celor ce în zilele grele ne-au întins o mâna de ajutor, le exprim cele mai vii multumiri. Sentimentele noastre de gratitudine se îndreapta înainte de toate catre D-voastra, Domnule General, atât în calitate de Conducator al Statului cât si de Ministru al Armatei. Ne-ati pus la dispozitie cu generozitate sumele mari de care aveam nevoie, iar acum în urma ati donat, din economiile realizate la presedintia Consiliului de Ministri, cinci milioane pentru procurarea unui camin pentru studentii nostri. Armata a adus sacrificii grele, cedându-ne doua din cladirile de care avea nevoie pentru pregatirea ofiterilor de infanterie.

Multumirile noastre se adreseaza de asemenea D-lui Ministru al Educatiei Nationale, care cu suflet larg a dat ascultare cererilor noastre, a caror dreptate nimeni nu o putea mai bine judeca decât acest distins profesor universitar. Toata întelegerea si toata bunavointa de a ne ajuta am gasit-o si la D-l Ministru al Sanatatii, care ne-a pus la dispozitie spitale pentru instalarea unor clinici si ne-a fagaduit material sanitar.

Si autoritatile sibiene s-au grabit sa ne ajute dupa posibilitatile, pe care le-au conceput într-un mod mai larg decât altele. Tin în deosebi sa multumesc cu acest prilej Comitetului scolar al liceului de fete „Domnita Ileana”, care, prin doamna directoare Iliescu, ne-a cedat pentru vremelnica noastra asezare la Sibiu, cladirea mareata, terminata în rosu, a noului lor liceu.

Multumim tuturor celor ce ne-au înlesnit mutarea de la Cluj la Sibiu si Timisoara. Tin sa accentuez ca aceasta mutare n-o întelegem in sens geografic, ci istoric. Noi nu schimbam numai un oras ardelean cu altele din Transilvania si Banat, ci parasim o mentalitate spre a ne încadra în noul curs politic pe care l-a impus marea revolutie la care asistam”.

Apostolatul Profesorilor

”Daca în 1919, când mi s-a facut cinstea sa organizez Universitatea din Cluj, ceream profesorilor sa faca apostolat de dascali si de cercetatori stiintifici, ferindu-se de chemarile ademenitoare ale partidelor politice, azi le spun: voi, conducatorii spiritualitatii din Ardeal sunteti datori sa deveniti cei mai aprigi propagandisti ai marii primeniri politice prin care trece tara, sa cautati sa creati aceasta noua forma mentis de care România are nevoie.

Stiinta si politica de partid nu se puteau face în acelasi timp. Partidele politice au sterilizat nenumarate talente. Dar stiinta si politica nationala nu se exclud, ci se întregesc. Noi care n-am înteles la timp ca ceea ce ni se parea, la elevii nostri, razvratire, era de fapt entuziasm, trebuie sa îngrijim ca prapastia, pe care un birocratism academic o sapase între profesori si studenti, sa înceteze. Cei ce vor izbuti sa cladeasca poduri cât mai multe si cât mai solide de la sufletele generatiei tinere la sufletele generatiei batrâne, vor avea mai mare merit decât cei ce vor scrie, în izolarea camerei sau a laboratorului lor, o carte mai mult sau vor face un curs bazat pe o biografie mai bogata.

O spune colegilor, la sfârsitul carierei lui, unul care, în tot cursul activitatii sale de profesor si cercetator, si-a impus si a cerut elevilor sai o cât mai riguroasa documentare stiintifica si a considerat orice contributie noua a stiintei românesti ca o victorie nationala. Sunt convins însa ca mai mult decât o carte scrisa valoreaza în fata studentilor, care se îndreapta cu toata încrederea vârstei lor spre dascal, pilda unei vieti curate si a unei tinute demne si intransigente”.

Ascultatii Pe Batrânii Cu Suflet Tânar

”Iar voua, iubiti studenti, care ati înteles chemarea vremii înaintea noastra, tin sa va spun urmatoarele. „Batrânii” despre care multi dintre voi aveti o parere rea, au fost cei ce au sângerat pentru izbândirea României Întregite. Ei si-au dat tributul lor cu dragoste curata pentru neam. Daca dupa ajungerea idealului, n-au fost în stare sa conceapa un nou ideal, e în firea lucrurilor. Cei douazeci de ani de la Unire încoace au fost atât de sterpi nu pentru ca generatia mea a fost lipsita de dragostea de tara, ci fiindca s-a încapatânat sa o conduca tinându-i la distanta pe tineri, care aveau credinta erei noi ce începea.

Cu dragostea, care e principiul de baza al Miscarii Legionare, apropiati-va de dascalii vostri, care nu au alta dorinta decât sa se primeneasca împreuna cu voi si sa dea curateniei voastre sufletesti temelia solida a pregatirii profesionale si dorul sacru de a descoperi adevarul stiintific.

V-o spune voua unul care, atunci când a trecut prin Cluj sicriul lui Mota si Marin, n-a considerat ca atâtia altii din generatia sa ca sacrificiul lor a fost un gest inutil de fanatism, ci a crezut în „Învierea prin moarte”. De aceea a spus câteva cuvinte de bun ramas, în numele Universitatii, celui ce ca presedinte al societatii „Petru Maior”, a fost un apostol al studentimii clujene.

Când spiritul de sacrificiu legionar si altruismul totalitar al lui Ionel Mota îi vor însufleti deopotriva pe profesorii si studentii acestei Universitati, atunci nu este important daca vom sta câteva luni sau câtiva ani în adapostul provizoriu de la Sibiu; caci atunci putem avea încredintarea deplina ca suntem folositori acestei tari, Regelui, care vegheaza cu iubire asupra ei, înteleptului Conducator al Statului si vrednicului conducator al Miscarii Legionare.

Traiasca Majestatea Sa Regele!

Traiasca Generalul Antonescu!”

În cuvântarea sa, Generalul Antonescu a evocat tragedia Ardealului sfâsiat din cauza unui regim care s-a facut vinovat de prabusire si de crimele contra tineretului. Pornind de la aceasta trista realitate, a facut apel la profesori si studenti ca sa transforme Universitatea clujeana pribeaga la Sibiu într-o citadela a românismului.

Domnilor ministri,

Domnule Rector si Domnilor Profesori,

Români,

Legionari,

Din ceasul când Dumnezeu si sfâsierea Neamului mi-au adus pe umeri raspunderea viitorului, azi este prima oara când pun piciorul pe pamântul Ardealului însângerat.

De aceea, ca ostas, ca român si Conducator al Statului, socotesc ca nu-mi pot cinsti raspunderile, venind aici, decât îndreptând cel dintâi gând al meu si al tuturor, spre toti fiii Transilvaniei zbuciumate.

Ardeleni, Frati dragi si încercati,

Cugete risipite,

Vetre stinse si tradate,

Români smulsi din glia sfintita de sudoarea muncii stramosesti.

Voua, va închin azi toata durerea si toata nadejdea mea.

Întelegeti-ma, întelegeti-ma.

În tacerea noastra masurata, ca si în actiunea noastra sincera, demna si dârza...

Sa nu vedeti nici uitare, sa nu aflati nici o îndoiala.

Si voi, Ostasi Ardeleni, care v-ati parasit tindele, tradând legea stramoseasca a Sarmisegetuzei, sa nu va zdrobiti inimile, pentru a lasa sa curga veninul deznadejdii.

Toti trebuie sa aveti încredere. Generalul Antonescu, în numele tuturor constiintelor, va cere încredere. Trebuie sa i-o dati.

Nici eu, nici Legionarii n-am dat pâna acum o lupta de dreptate si redesteptare, pentru ca sa ne tradam azi Tara si Neamul.

Noi platim azi greu si aspru greselile trecutului.

Un ostas, care am luptat pentru granite si pentru înaltarea Armatei – care am primit prigoana si umilirea închisorii, fiindca ma îndârjisem sa apar onoarea si ostirea tarii – stau azi cu fruntea sus în fata voastra, Ardeleni, si azi stau cu fruntea în fata acelora care pândesc din umbra si cu perfidie, vinovatii de ieri, vinovatii de totdeauna.

Odata cu mine si Legionarii va pot privi cu mândrie, ardeleni, fiindca, ani de-a rândul, au strigat ca Neamul se pravaleste si si-au dat viata în lupta neegala, primind botezul mortii în frunte cu Comandantul Miscarii, Ardeleanul Horia Sima.

Vina nu e a noastra.

Vina e toata numai a acelora, de la voi si de la noi, care au primit ca Tara sa se prabuseasca sau au dus-o la prabusire.

Istoria pe ei îi va judeca si nu pe noi.

Noi peste ei si fara ei, ne facem astazi datoria de a pazi Neamul, de a-i reda linistea, siguranta si puterea.

În continuare, Generalul Antonescu exalta rostul Universitatii în viata unui neam, cerând „sa câstigam înauntru ceea ce am pierdut în afara”. „Adevarata Universitate, spune el, nu este numai scoala cartii, ci si scoala Neamului”.

Adresându-se studentilor, le aminteste datoriile lor în clipa de fata:

”Domnilor, Universitatea este si scoala vietii si scoala lumii. Adevaratul profesor daltuieste sufletele si caracterele, ca sculptorul în piatra.

Prindeti dalta, domnilor profesori, si taiati în piatra caractere si constiinte. „Tara le asteapta. Tara are nevoie de ele. Numai prin ele, putem cladi Neamul.

Înlaturati pe aceia care risipiti în scopuri s-au îndepartat de la datoria exemplului, au umilit caracterele si au facut scoala lingusirii, a lasitatii si a tradarii.

Fiti apostoli. Numai asa va veti cinsti locul de îndrumatori spirituali ai Neamului.

Iar voi, studenti dragi si legionari, plini de râvna, simtiti-va datoria.

Sunteti viitorului Ardealului Românesc. Pe umerii si pe piepturile voastre se va rezema si va trai puterea Neamului.

De mintea si sufletul vostru atârna viitorul Tarii.

Ati suferit, v-ati întunecat, v-ati razvratit, v-ati jertfit pentru ca sufletul Ardealului sa fie zidit în Duhul Capitanului si Ardealul sa devina legionar. Fiti mândri ca Comandantul Miscarii Legionare este fiul Ardealului.

Aveti însa azi de facut mai mult. Aveti sa ziditi.

De entuziasmul si dezlantuirea fortei voastre atârna soarta României. Ea nu poate fi sigura si mândra decât daca uniti forta cu întelepciunea.

Munciti, munciti, munciti.

Din zorii zilei pâna în zorii viitorului.

Aplecati-va puterea pe carti, oteliti-va bratele, întariti-va sufletele.

Un neam poate fi redesteptat prin viforul entuziasmului, dar nu poate fi înaltat decât prin dogoarea muncii si patima raspunderii.

Neamul Romanesc a pierdut si alta data granitele, el a primit si alta data ropotul cotropitorilor.

Sufletul si constiinta lui nu au putut fi însa cotropite de nimeni, fiindca veac de veac, nenumarate veacuri, el a zidit pe mintea româneasca a generatiilor care pe pamântul Ardealului si pretutindeni au primit toate împilarile si toate umilirile, dar au stiut sa duca nestinsa lumina culturii si credintei românesti.

Jertfa lor va este straja.

Fapta lor de ieri este în mâinile voastre de azi.

Cinstiti-o.

Întemeiati româneste si legionareste o traditie studenteasca si româneasca si jurati-va sa închideti ochii cu acelasi suflet tânar de studenti si de Români”.

Sensibil la argumentele organizatiilor legionare din Ardeal ca Alba Iulia ar trebui sa adaposteasca Universitatea pribeaga a Clujului, Generalul Antonescu a fagaduit solemn în fata profesorilor si studentilor ca guvernul va începe zidirea Cetatii Culturii Românesti a Ardealului în orasul lui Mihai Viteazul si al Încoronarii.

Alba Iulia – Cetatea Culturii Românesti din Transilvania

”Pentru ca Ardealul nu trebuie sa aiba Universitatea lui pe drumuri de pribegie.

Pentru ca lasând Sibiului rosturile sale duhovnicesti si asezarile sale etnice si comerciale, trebuie totusi sa dam Universitatii Ardelene zarile sale proprii.

Pentru ca acolo unde este mintea, este si puterea, si unde este unitatea sufletului, este si a pamântului, am hotarât sa zidim Cetatea Culturii Românesti din Transilvania la Alba Iulia.

În Alba Iulia marelui si nepieritorului Mihai, în Alba Iulia Unirii si a încoronarii întregitoare a lui Ferdinand I si a Reginei Maria, acolo va fi cetatea spirituala, de peste Carpati, a Neamului lui Mihai I.

Ne-o porunceste trecutul si umbrele lui sfinte.

Ne cheama acolo viitorul.

Vom sprijini cu toate jertfele noastre aceasta întemeiere.

Fiindca asa raspunde un Neam întreg si mândru la actele brutale de darâmare ale altora.

Zidind cu spiritul”.

Dupa încheierea solemnitatii, oaspetii s-au îndreptat spre Palatul Metropolitan, unde au vizitat Muzeul si Academia Teologica.

10. Cutremurul

Eram în drum spre Sibiu, în dimineata de 10 Noiembrie, când Generalul Antonescu mi-a comunicat stirea ce-o primise prin teletip ca la Bucuresti si în alte localitati din tara s-a petrecut un mare cutremur. Alte amanunte nu avea. Vizita de la Sibiu a fost întunecata de aceasta veste. Tot în cursul sederii la Sibiu am aflat de prabusirea blocului Carlton si ne întrebam daca alte cladiri cu mai multe etaje n-au avut aceeasi soarta. Ce proportii a avut cataclismul? Vom gasi Capitala o mare de ruine?

Când ne-am întors, am aflat cu usurare ca pagubele materiale si victimele omenesti au fost mult mai mici decât ne imaginam la început. În afara de caderea spectaculara a blocului Carlton, nici o alta cladire de caracteristici asemanatoare nu s-a darâmat. Numarul victimelor în alte cartiere ale Capitalei era redus. Câtiva morti si acestia din cauza cosurilor sau a acoperisurilor care s-au prabusit. Caramizi sau bucati de zid le-au cazut în cap omorându-i, precum si peste 300 de raniti. Echipele legionare au identificat vreo 200 de imobile cu zidurile crapate, în primejdie de a se darâma si pentru prevenirea accidentelor, locatarii din ele au fost evacuasi în alte case.

Toate eforturile de ajutorare s-au concentrat asupra blocului Carlton. Cladirea avea la subsol o sala de cinematograf, încât s-a prabusit în sine, afara de partea superioara, care a fost proiectata pe Bulevardul Bratianu, întrerupând circulatia. O imensa gramada de moloz si fiare zaceau pe Bulevard. S-au putut salva putini si numai din cei ce locuiau la etajele de sus. Se cunosc câteva cazuri miraculoase de salvare. Un tata s-a închis cu copilul în sifonier, si sotia lui n-a mai avut vreme sa intre. De sub darâmaturi a fost scos sifonierul, iar tatal cu copilul au fost gasiti în viata, în timp ce mama zacea alaturi zdrobita sub moloz. Un soldat-pompier, care facea de paza la postul de observatie al blocului, a fost azvârlit de la etajul al XII-lea în strada, iar, în urma lui, se întindea marea zidarie gata sa-l prinda din urma.

Din primul moment, legionarii din toate corpurile au alergat la locul nenorocirii, pentru a ajuta la dezgroparea victimelor. Au mai participat la lucrarile de salvare unitati ale armatei, soldati germani si chiar tineri fascisti care se întorceau de la serbarea de la Iasi, în drum spre Italia. Legionarii au lucrat zi si noapte, la lumina reflectoarelor, mai bine de o saptamâna, în echipe care se schimbau încontinuu, pentru a scoate cadavrele si a-i afla pe ultimii supravietuitori. Conducerea operei de salvare a luat-o Comandantul Legionar Sandu Valeriu. S-au scos si s-au carat peste 500 de vagoane de material.

Am fost si eu a doua zi, seara, la locul dezastrului. Era un spectacol dantesc. Cadavrele erau desfigurate si greu de identificat. Se scoteau mâini, picioare si capete separate de corp. Tocmai atunci Sandu Valeriu mi-a aratat trupul unei femei, din care nu mai ramasese decât craniul cu parul ei negru si bazinul atârnat de sira spinarii. Restul disparuse.

În subsolul cladirii se refugiasera mai multe persoane. Spre surprinderea lor, telefoanele din aceasta parte mai functionau, cablul fiind subteran. Cei îngropati acolo au putut comunica cu lumea din afara. Strigau disperati sa fie ajutati, caci aerul se împutineaza si vor muri asfixiati. S-au facut toate sfortarile ca sa fie salvati. S-a sapat si un tunel dintr-o cladire învecinata, dar emanatiile de gaz, de la conductele sparte, au întrerupt lucrarile.

Spre nenorocirea lor, s-a aprins pacura care era depozitata în subsolul cladirii si au pierit din cauza fumului si a arsitei. Flacarile au izbucnit la suprafata, învaluind uriasa gramada de moloz. Glasul lor, a doua zi dimineata, nu s-a mai auzit prin telefon. În speranta ca ar mai fi totusi cineva în viata, s-a format atunci o echipa de sacrificiu de zece legionari, care, îmbracati în costume de azbest, erau decisi sa patrunda la subsol. Nici aceasta ultima încercare n-a reusit. Echipele legionare n-au mai descoperit decât cadavrele pe care le-au transportat la morga.

La Carlton locuiau 236 de persoane, în afara de aceia care dormeau acolo întâmplator. Din acestia au murit 140.

Cutremurul s-a simtit în tara pe o arie la poalele muntilor, cuprinsa între Iasi si Craiova, având epicentrul în Vrancea si a fost de gradul 9. Localitatile mai rau lovite de cutremur au fost urmatoarele:

– Oraselul Panciu fiind în centrul zguduirii, a fost total darâmat. Nici o casa în picioare. 44 de morti si un mare numar de raniti;

– La Galati, un mare numar de case si de cladiri publice avariate. 34 morti, 141 în întreg judetul Covurlui;

– La Focsani, strada principala în ruine. Cladirile publice au suferit mari daune. 12 morti;

– Bârlad, aproape toate casele atinse. 12 morti;

– Tecuci, 19 morti, Biserici si cladiri publice în stare jalnica;

– Buzau, mari distrugeri în centru. 20 morti;

– Iasiul a avut mai putin de suferit. 8 morti.

În Muntenia, judetul cel mai încercat a fost Prahova, cu peste 100 de morti. Cutremurul s-a simtit în toate localitatile din acest judet, dar oraselul cel mai lovit a fost Câmpina, cu numerosi morti si raniti. Case prabusite, mai ales în centru.

Închisoarea Doftana distrusa. Printr-o minune, Celula Capitanului a ramas intacta, cu chipul Capitanului, cu florile si icoanele sfinte din ea.

La Târgoviste, mari stricaciuni la cladirile publice. Liceul Militar de la Mânastirea Dealului complet distrus, încât n-a mai putut fi utilizat. Scoala s-a mutat la Predeal.

Craiova a avut 5 morti si multe case crapate. Cutremurul s-a simtit aproape în toata tara, dar fara sa produca daune mari sau multe victime. Total în tara, 593 morti si 1271 raniti.

Generalul Antonescu, impresionat de munca depusa de echipele de salvare, a dat un comunicat în care a elogiat fapta lor.

Comunicat

”Peste tot în tara, germanii în cap cu sefii lor, legionarii, autoritatile si multi oameni de bine, au facut minuni de vitejie. Datorita lor multe vieti au fost salvate, multe suferinte alinate si multe alte catastrofe înlaturate.

Cinste lor.

Generalul Antonescu se înclina si le multumeste”.

Pentru ajutorarea sinistratilor, guvernul a deschis un credit extraordinar. Führerul Adolf Hitler a trimis un ajutor în medicamente si articole de prima necesitate în valoare de 10 milioane.

”Ajutorul Legionar” a intrat în functiune cu toate mijloacele de care dispunea, pentru a alina durerile si lipsurile populatiei lovita de cutremur. În acest scop a adresat si o chemare de solidarizare a poporului cu cei cazuti în nenorocire.

Catre toti Românii,

Dumnezeu a încercat amarnic poporul nostru. El ne-a trimis semne cutremuratoare si vrea sa ne mântuiasca încercându-ne.

Multi frati si-au pierdut viata, iar altii adapostul si agoniseala.

Cei care aveti putin si cei care aveti mult, daruiti din prinosul vostru ca si din prinosul nostru.

Fiecare poate darui – toti ne putem darui.

Nici un roman sa nu lipseasca de la aceasta batalie grea.

Daruiti bani, material de constructie, brate.

Trebuie sa câstigam batalia.

Vrem ca biruinta sa fie a natiei întregi”.

Ziarele legionare Buna Vestire si Cuvântul au deschis liste de subscriptie.

Organizatia „Munca Legionara”, creata la câteva zile dupa cutremur, sub conducerea Profesorului Constantin Stoicanescu, si-a fixat ca prim obiectiv reconstruirea oraselului Panciu.

În cadrul „Razletilor” s-au format echipe de ingineri si arhitecti care umblau pe strazile Capitalei si unde descopereau imobile avariate, ofereau proprietarilor lor planuri de reparatie în mod gratuit.

Miscarea Legionara, prin diferitele ei organizatii, a mobilizat toata tara în ajutorul sinistratilor. A fost un exemplu impresionant de solidaritate nationala cu cei loviti de acest cataclism.

Ministrul Japoniei, impresionat de eficacitatea echipelor legionare în actiunea de salvare a sinistratilor, a venit la Presedintie si mi-a prezentat personal felicitarile calduroase.

11. Organizatia „Munca Legionara”

A doua zi dupa cutremur, în 11 Noiembrie, a aparut circulara mea prin care anuntam înfiintarea Organizatiei „Munca Legionara” sub conducerea Profesorului Constantin Stoicanescu.

Aceasta organizatie avea menirea si continue opera taberelor de munca, începuta de Capitan în 1924. În împrejurarile de atunci, când aveam raspunderi de guvernare, activitatea taberelor de munca trebuia sa fie conceputa pe alte baze, mai largi, pentru a putea contribui la refacerea economica a României. Scopul „Muncii Legionare”, în noua perspectiva, era de a realiza lucrari publice si particulare în conformitate cu planurile stabilite de la Centru si cu mijloacele masive de care dispunea miscarea în acea vreme. Nu se mai lasau taberele de munca la discretia initiativelor locale, ci se fixau obiectivele de realizat în functie de necesitatile generale ale tarii.

Taberele de munca, în cadrul, Statului National-Legionar, mai aveau rostul sa combata somajul. Nu numai legionarii puteau sa lucreze în ele, ci oricare român care vroia sa-si câstige onorabil existenta, fiind platit conform tarifelor în vigoare. Lucrarile proiectate erau asa de mari încât ar fi fost nevoie de zeci de mii de oameni pentru îndeplinirea lor.

Am încredintat conducerea noii organizatii Profesorului Constantin Stoicanescu, fost sef al judetului Timis. Numirea lui era o garantie ca „Munca Legionara” va deveni în scurta vreme o forta creatoare în Statul National-Legionar. Era o personalitate dinamica, de o inteligenta rara, înzestrat cu o mare putere de convingere, fiind capabil sa trezeasca entuziasm între legionari pentru actiunile proiectate. Era, cum spunea Capitanul, nu un om ci „o forta omeneasca”.

În 15 Noiembrie, Constantin Stoicanescu, anuntând crearea noii organizatii, preciza scopurile ce le urmareste si modul ei de functionare:

Comandantul nostru, Horia Sima, mi-a încredintat comanda muncii de salvare si refacere urgenta a tarii.

Dupa un lant de alte suferinte, prin cutremurul din noaptea de 9 Noiembrie, o noua încercare a survenit naprasnic în viata noastra. Suferinta ne încearca pe toti si indiferenta în fata ei ar fi cutremuratoare.

Acum e vremea când trebuie sa înceapa înfratirea si refacerea prin elanul muncii. Încercarile sortii si lipsurile sunt dintre cele mai mari pe care le cunoaste istoria. Dar nu trebuie sa ne lasam prada descurajarii, ci, în fata suferintelor mari, vointa de salvare sa fie si mai mare. Si salvarea nu poate fi împlinita decât prin munca”. Dupa ce da îndrumari asupra modului de functionare al noii organizatii, Stoicanescu încheie apelul sau cu urmatoarele cuvinte:

”Reîncepem taberele de munca legionara, pastrând în inimi si în ochi imaginea îndemnatoarea a Capitanului, care ne-a faurit pentru vremurile acestea grele. Sub îndemnurile lui, simtind alaturi de noi, înfrigurati, pe toti cei dusi din rândurile noastre, pentru acelasi dureros ideal, vom îndeplini hotarârea Domnului General Antonescu si ordinul Comandantului nostru, Horia Sima”.

Birourile „Muncii Legionare” s-au deschis în Strada Cobalcescu Nr. 1, fiind conduse de un grup de tineri din elita Capitalei. Seful Statului Major-Tehnic a fost inginerul Alexandru Avram. S-au creat mai multe sectii, cu personal calificat si competent: studii si proiecte, organizarea economico-financiara, educatia legionara, inspectoratul de control al executiei lucrarilor, economatul, transporturile, secretariatul si propaganda.

Pornind la drum pe un plan bine conceput, întocmit înainte de aparitia ei publica, „Munca Legionara” a fost nevoita sa renunte pentru moment la ideea ei initiala de ajutorare a sinistratilor. Realizarile organizatiei au fost absorbite total, din ceasul înfiintarii ei, de problemele create de cutremur.

Constantin Stoicanescu a facut apel la toate organizatiile din judetele neatinse de cutremur ca sa îndrume spre Bucuresti mestesugari si muncitori, pentru ca de aici sa fie repartizati la locurile unde trebuia sa se faca reparatii la casele avariate.

Organizatia „Munca Legionara” catre meseriasi si muncitori

”Pentru a se veni în mod organizat si intens în ajutorul sinistratilor, Organizatia „Munca Legionara” a facut apel la organizatiile legionare din judetele nesinistrate sa-i trimita meseriasi si muncitori.

Apelul a fost înteles.

Zilnic sosesc muncitori din toate partile tarii. Cum însa nevoile sunt mari, Organizatia „Munca Legionara” continua apelul catre toti meseriasii si muncitorii sa se prezinte la organizatiile legionare cele mai apropiate pentru a fi îndrumati în regiunile administrative.

Adapostirea si plata sunt asigurate de Miscarea Legionara, Organizatia „Munca Legionara”, iar transporturile se vor face cu foi de drum eliberate de Organizatia „Munca Legionara”, prin organizatiile judetene sau prefecturile locale”.

Comandantul O.M.L. Prof. C. Stoicanescu

În 25 Noiembrie, C. Stoicanescu anunta ca un lot de 500 de zidari, tiglari si sobari au sosit în Capitala pentru a participa la repararea imobilelor. Ei au fost repartizati la cele 11 sedii ale organizatiei „Razletilor”, pentru ca de aici sa fie pusi la dispozitia cetatenilor din cartierele respective care aveau nevoie de brate de munca. Totodata Stoicanescu face apel la cadrele tehnice din Bucuresti, ingineri, arhitecti, conductori tehnici, profesionisti liberi, ca sa sacrifice câteva ore din timpul lor pentru a supraveghea si îndruma santierele de reparatie în diverse puncte ale Capitalei.

Munca de ajutorare a sinistratilor a fost organizata de la Centru în asa fel încât sa dea rezultate imediate. Într-un interval de 10 zile de la catastrofa, „Munca Legionara” a transportat pe tren dispensare, scoli primare si un spital capabil sa adaposteasca 100 de bolnavi. Au fost reparate mai întâi casele mai putin lovite de cutremur, ramânând ca acele ce nu mai puteau fi locuite sa fie cladite din nou.

Dar cum vor putea fi ajutati oamenii care au ramas fara adapost în pragul iernii, casele lor fiind darâmate? Stoicanescu a gasit o solutie ingenioasa. Se vor construi case de lemn demontabile, din panouri mari, care pot fi transportate la fata locului, oriunde este nevoie, si acolo vor fi reconstruite. Stoicanescu a întemeiat la Bucuresti un santier, pentru construirea acestor case care sa serveasca de prim adapost sinistratilor. Dupa planul Arhitectului Joja, seful biroului de proiectare al organizatiei, s-a început construirea de case de lemn de mai multe tipuri, dupa numarul membrilor unei familii. Tabara s-a deschis la o fabrica de cherestea de la marginea Bucurestilor, Strada Mieilor, al carei proprietar era un iscusit mester, Chirto, el însusi membru al miscarii. La aceasta fabrica s-au concentrat peste 300 de legionari, majoritatea tâmplari, care au lucrat zi si noapte la facerea locuintelor. „Munca Legionara” anunta, la o luna de zile de la înfiintarea acestei tabere, ca s-au construit 300 de case de lemn care nu asteptau decât sa fie transportate si montate unde era nevoie. Aceste case, care costau între 35 si 100 de mii de lei fiecare, dupa marimea lor, se puneau complet gratuit la dispozitia sinistratilor. Era o solutie provizorie pentru ca lumea sa aiba un adapost pentru iarna. „Munca Legionara” anuntase ca la primavara va începe construirea de case solide de caramida, iar cele de lemn vor fi ridicate si folosite la adapostirea legionarilor în taberele de munca.

În comuna Patârlagele-Buzau o echipa de studenti, sub conducerea legionarului Tomescu, în cadrul „Muncii Legionare”, a construit 17 locuinte pentru sinistrati. La inaugurarea si sfintirea acestor case am luat si eu parte la sfârsitul lunii Decembrie.

La Galati, Focsani, Tecuci si alte localitati lovite de cutremur, „Munca Legionara” a înfiintat tabere de munca locale, care au început sa lucreze la transportul darâmaturilor si la recladirea gospodariilor distruse.

În 12 Decembrie 1940, „Munca Legionara” anunta, printr-un comunicat publicat în ziare, ca au început lucrarile de reconstruire ale orasului Panciu, total distrus de cutremur:

”Realizarile santierului Panciu, înfiintat în 18 Noiembrie 1940:

Construirea si amenajarea unor barcamente demontabile, construirea de camere de lemn cu pereti dubli, umpluti cu rumegus de lemn. Ridicarea scheletului de lemn pentru un magazin legionar. Ridicarea unor magazii si depozite pentru materiale si alimente. Darâmarea caselor si a tuturor constructiilor care amenintau cu prabusirea.

De asemenea s-a dat o deosebita atentie organizarii asistentei medicale, deparazitarea cu etuve, dezinfectarea locuintelor, consultatii, pansamente etc.

Lucrarile continua în acelasi ritm si primele necesitati sunt pe cale de a fi satisfacute, ceea ce însemna rezolvarea uneia din cele mai dificile probleme, problema locuintelor.

Planul de reconstructie al orasului Panciu este în studiu si Statul Major Tehnic al Organizatiei „Munca Legionara” cauta formula unui stil unitar.

Desigur ca odata cu venirea primaverii, ceea ce acum este numai un proiect, va fi o realitate, caci Organizatia „Munca Legionara” a dovedit ca stie sa duca, legionareste, la bun sfârsit, hotarârile luate”.

Profesorul Stoicanescu era adânc preocupat si de problema Motilor, napastuiti sub toate regimurile. O echipa de ingineri legionari au plecat în regiunea lor pentru a studia modalitatea de a fi scosi din mizerie prin lucrarile executate chiar în satele lor, scutindu-i de a mai umbla în toata tara pentru un sac de malai.

Într-un timp record, de altminteri ca toate institutiile „Munca Legionara” a oferit primul ajutor sinistratilor. Oamenii loviti de cutremur au vazut ca sub regimul legionar nu sunt parasiti în voia sortii, în acest ceas de restriste, ci întreaga natiune îi cerceteaza si cauta sa le aline suferintele si nevoile lor.

12. Emisiunile de timbre legionare

Traian Popescu, sef de cuib din familia „Mihai Viteazul”, era Vice-Presedintele Asociatiei Filatelice din România. El însusi filatelist pasionat, a fost primul care a vorbit superiorilor lui din familia „Mihai Viteazul” de o emisiune de timbre care sa comemoreze existenta Statului National-Legionar. Sefii lui ierarhici, inginerul Stancescu si Vica Negulescu, au fost entuziasmati de idee si s-au alaturat initiativei lui.

Odata având asentimentul familiei lui, Traian Popescu s-a adresat „Ajutorului Legionar”, pentru a-i cere patronajul. Ilie Gârneata, seful acestei organizatii, a fost bucuros de aceasta initiativa si a delegat pe avocatul Nicolae Chisalicescu ca sa-l ajute la facerea demersurilor oficiale necesare pentru obtinerea autorizatiei.

Pe la începutul lui Octombrie, prin Nicolae Chisalicescu, Traian Popescu a ajuns la mine, la Presedintie. Mi-a explicat proiectul si i-am dat aprobarea. Dar cum rezolutia finala era de resortul Conducatorul Statului, i-am telefonat Generalului, rugându-l sa primeasca delegatia legionara.

Generalul Antonescu a fost cucerit de idee. Le-a spus: „Bravo, baieti, asa se lucreaza”. Generalul a telefonat personal Colonelului Teodorescu, Directorul Postelor, spunându-i sa astepte la birou pe cei doi delegati si i-a dat ordin sa aprobe emisiunile de timbre propuse de miscare. Cum era într-o Sâmbata, trecut de amiaza, Generalul le-a pus la dispozitia lui Chisalicescu si Traian Popescu o masina a Presedintiei, pentru a ajunge cât mai repede la Palatul Postelor.

În sondajele anterioare, facute de anumiti legionari în legatura cu emisiunea acestor timbre, Colonelul nu s-a aratat prea binevoitor, dar, dupa convorbirea telefonica cu Generalul, n-a avut încotro si a dat ordin Fabricii de Timbre sa puna în lucrare fara întârziere proiectele de emisiune prezentate de miscarea legionara.

Cliseele au fost executate cu o arta desavârsita de expertul Fabricii de Timbre, gravorul Serban Zainea.

Primul timbru legionar a aparut la 8 Noiembrie si a fost închinat serbarilor de la Iasi. Avea efigia Capitanului, iar dedesubt fraza testamentara a lui Ion Mota „Sa faci, Capitane, o tara ca soarele sfânt de pe cer”. În partea dreapta, erau datele aniversare, 8 Noiembrie 1927-l940, iar sus gardul de fier. Timbrul avea o valoare postala de 7 lei, plus o suprataxa de 30 de lei pentru „Ajutorul Legionar”. Emisiunea era cea obisnuita când se comemora un eveniment de catre posta, de 100.000 bucati. Timbrul s-a pus în circulatie la Iasi, în ziua serbarii de 8 Noiembrie. Pe stampila postei aplicata timbrelor cumparate în acea zi figura inscriptia „Iasiul oras al Miscarii Legionare”.

Al doilea timbru era destinat postei aeriene si a iesit în 30 Noiembrie, comemorând ziua în care osemintele Capitanului au fost depuse la „Casa Verde”. Avea tot chipul Capitanului, dar, în locul cuvintelor lui Mota, avea de jur-împrejur cunoscuta lui declaratie de politica externa. „În 48 de ore dupa biruinta vom fi alaturi de Axa Roma-Berlin”.

Traian Popescu si ceilalti initiatori au vrut sa sublinieze cu aceasta inscriptie faptul ca Alianta cu Puterile Axei fusese preconizata de Corneliu Codreanu. Generalul Antonescu tocmai se întorsese de la Berlin, unde semnase Pactul Tripartit. Timbrul avea o valoare postala de 20 de lei, plus 5 pentru „Ajutorul Legionar”. Emisiunea, cea obisnuita, de 100.000 serii. Aceasta emisiune s-a pus în vânzare la Alba Iulia, cu prilejul serbarii de 1 Decembrie. La posta se aplica o stampila speciala, în care se mentiona orasul si ziua serbarii.

A treia emisiune a fost închinata memoriei lui Mota si Marin, cu prilejul comemorarii lor la 13 Ianuarie 1941. S-au imprimat doua timbre separate, unul cu efigia lui Mota, iar celalalt cu a lui Marin. Valorile difereau: primul era de 15+15, iar al doilea de 7+ 7. Pe ambele timbre, în stânga, aparea icoana Arhanghelului Mihail, minunat realizata, iar în dreapta, pe margine ziua si locul marelui sacrificiu, în 13 Ianuarie 1937.

În afara de aceste timbre individuale, s-a mai imprimat si un bloc filatelic, în care cei doi eroi figurau împreuna. Blocul filatelic avea deasupra doua ramuri de lauri, încoronând imaginile lui Mota si Marin. Mai jos se distingeau monograma si gardul de fier. Sub chipul lor, cele doua date aniversare, 13 Ianuarie 1937-13 Ianuarie 1941. Valoarea blocului filatelic era de 300 de lei. În timp ce din timbrele individuale s-a tras emisiunea normala de 100.000 de bucati, din blocul filatelic nu s-au imprimat decât 20.000.

Din emisiunile de timbre legionare, conform conventiilor postale internationale, s-au trimis o mie de serii din fiecare Biroului Uniunii Postale de la Geneva. Aceasta institutie le repartiza apoi tuturor Statelor-membre si le imprima si în buletinul ce-l publica. În modul acesta emisiunile legionare au fost cunoscute în întreaga lume, iar cataloagele internationale le-au reprodus pe baza indicatiilor oficiale de la Geneva.

13. Ofensiva „Ajutorului Legionar”. Semnificatia spirituala si nationala a acestei opere

Pâna la sfârsitul anului 1940, „Ajutorul Legionar” luase o dezvoltare extraordinara, comparând cu timpul scurt de când intrase în functiune. În trei luni prezenta si eficacitatea acestui organism s-a raspândit în toata tara, patrunzând în cele mai umile paturi ale populatiei. Ca sa întelegem fulgeratoarea ascensiune a acestui asezamânt legionar, trebuie sa pornim de la starea de spirit a populatiei dupa biruinta de la 6 Septembrie, dispusa la toate sacrificiile. Reproducem aici comentariul unui ilustru gazetar, Ion Diaconescu, aparut în Buna Vestire din 1 Ianuarie 1941, în care se explica „misterul” reusitei acestei institutii. A fost o avalansa de generozitate a întregului neam, trezita si pusa în valoare de forta spirituala a miscarii:

Revista realizarilor dinamismului legionar „Ajutorul Legionar”

”Una din poruncile testamentului moral al Capitanului, lasat neamului pentru reînvierea sa, este: legea ajutorului reciproc.

Dupa biruinta Miscarii, acest comandament al fondatorului României Noi, a fost materializat de Comandamentul Legiunii într-o organizatie temeinica si cu ramificatii pe întreg cuprinsul tarii, denumita „Ajutorul Legionar”.

Rosturile acestei institutii nu sunt de milostenie si pomana, ci de a stârni si dezvolta solidaritatea Romanilor.

Oricare frate de un sânge cu noi, cazut în nenorocire, are drept, nu la pomana sau milostenie, ci la un sprijin spre a se ridica, pentru a se reface si a deveni un element bun al colectivitatii românesti;

Acest drept, al celui sarac în nenorocire, este, în celalalt talger al balantei, o datorie a tuturor consângenilor.

Fratele cazut este o pierdere morala si biologica a natiei. Ridicarea lui este un câstig pentru întreaga comunitate.

Scopul urmarit de Ajutorul Legionar este deci numai în aparenta de ajutorare materiala. În fond el urmareste trezirea si afirmarea solidaritatii natiei, fiind astfel de esenta pur morala si, daca vreti, rasiala.

Cu aceste atribute, „Ajutorul Legionar” poarta pecetea în sensul spiritual al cuvântului.

Si aceasta cu atât mai mult într-o tara, în care solidaritatea nationala era foarte precara si efemera.

Rezultatele obtinute de „Ajutorul Legionar”, în abia trei luni de activitate, sunt o dovada incontestabila asupra capacitatii ogorului sufletesc al natiei, de a primi si fecunda samânta revolutiei spirituale legionare.

Au daruit „Ajutorului Legionar” daruri de bani sau în natura, aproape un milion de români, sau daca socotim pe capete de familie, cam unul din trei.

Prin urmare, a treia parte din natie s-a solidarizat cu opera urmarita de „Ajutorul Legionar”, în scurtul timp de trei luni de zile.

Un asemenea rezultat a întrecut cele mai optimiste asteptari.

În sufletul neamului nostru, zac nestiute si nefolosite, virtuti împaratesti cu care se pot face minuni.

Este rostul Legiunii de a trezi la viata aceste virtuti si a le valorifica întru edificarea celui mai stralucit viitor.

În presa timpului, întâlnim numeroase informatii referitor la actele de caritate ale „Ajutorului Legionar”, si acestea, desigur, nu reprezinta decât o mica parte din acelea ce s-au înfaptuit. Legionarii, angajati în activitatile „Ajutorului Legionar”, nu erau preocupati de propaganda si afisaj personal, ci se aflau zi si noapte pe teren, pâna la epuizare, batând la casele celor nevoiasi, pentru a le asculta pasurile si a le da o mâna de ajutor.

Aproape nu era saptamâna sa nu se anunte deschiderea unei noi cantine sau a unui nou sediu al organizatiei, în diferitele cartiere ale Capitalei. În 23 Octombrie, într-o singura zi, „Ajutorul Legionar” anunta ca s-au distribuit în Bucuresti 3071 mese. În acel moment functionau la Bucuresti 11 cantine scolare, în care s-au servit 1525 mese. Copiii saraci s-au bucurat de masa în mod gratuit. La cantina „Voievodul Mihai”, se ospatau împreuna refugiati, intelectuali si muncitori, cu o capacitate zilnica de 1396 de mese. Nu trebuie uitat ca aceste ospatarii populare erau în functiune abia la o luna de la întemeierea „Ajutorului Legionar”.

”Ajutorul Legionar” a luat sub ocrotire de la primele saptamâni de activitate familiile legionarilor cazuti. În scopul grabnicei ajutorari, Ilie Gârneata, seful organizatiei, a adresat în 12 Octombrie un chestionar acestor familii, cu rugamintea de a raspunde întrebarilor puse:

1. Date biografice asupra legionarului cazut.

2. Date în legatura cu situatia materiala, în general, a întregii familii.

3. Date în legatura cu situatia personala a fiecarui membru al familiei (vârsta, studii, profesia).

4. Date asupra altor persoane care erau sprijinite de cel ucis.

5. Orice alte date în legatura cu întocmirea unei statistici în aceasta chestiune. Odata în posesia acestor raspunsuri, Ilie Gârneata s-a îngrijit ca familiilor celor cazuti sa primeasca un prim ajutor în numerar, ramânând ca prin masuri ulterioare sa se bucure de o asistenta permanenta.

La 1 Noiembrie a fost inaugurata Cantina Comisariatului Refugiatilor de pe Strada Brezoianu, în prezenta Arhiereului Veniamin Pocitau, a Doamnei General Antonescu, Ilie Gârneata, Dr. Ilie Colhon, comisarul refugiatilor din Ardealul de Nord si Doamna Claudian Tell.

În provincie se desfasura aceeasi activitate febrila pentru ajutorarea refugiatilor si a familiilor sarace. Aproape n-a fost judet în care sa nu se fi creat un restaurant popular si sa nu existe o organizatie care sa se ocupe de cei lipsiti de mijloace.

În 20 Octombrie, „Ajutorul Legionar” concepe o operatie strategica de înalt nivel pentru cunoasterea nevoilor populatiei: Recensamântul Saraciei. În loc ca lumea saraca a Capitalei sa întinda mâna pentru a cere o bucata de pâine sau a bate pe la usile stapânirii, mergeau legionarii în întâmpinarea lor, cautându-i la ei acasa pentru a le cerceta lipsurile si a lua masurile de ajutorare. Comunicatul din presa spune urmatoarele:

Echipele „Ajutorului Legionar” pe teren

”Se întreprinde aici în Capitala tarii recensamântul întregii populatii nevoiase, facut dupa un plan de ansamblu, alcatuit în chip metodic.

Este cea mai vasta ancheta facuta în tara noastra pâna astazi, ale carei rezultate statistice vor constitui oglinda starilor sociale din Capitala, dupa care se va pasi întâi la ajutorarea si plasarea în servicii a celor nevoiasi si lipsiti de munca, pentru combaterea crizei economice actuale; apoi la stabilirea normelor ce vor calauzi mâine politica de Stat, în domeniul social si economic.

În odaitele mizere, adesea facute din scânduri, legionarii alcatuiesc fisa nevoiasului.

În fise se prevede nationalitatea si religia celor cercetati, cauzele saraciei, nevoile imediate si posibilitatile de plasare a celor fara lucru.

Ancheta nu se termina cu promisiuni, ci de îndata familiile vizitate primeau un ajutor minim: asistenta medicala, internari în spitale, alimente, lemne de foc, o mica suma de bani etc.

Echipele „Ajutorului Legionar” îsi îndeplineau aceasta misiune cu sobrietate si demnitate, dar si cu inima. Prezenta lor în mahalalele Capitalei a fost cea mai buna propaganda ce se putea face în grelele împrejurari de astazi”.

”Ajutorul Legionar” a întreprins o vasta actiune de ajutorare a sinistratilor din zonele atinse de cutremur. Ilie Gârneata, seful institutiei, a parcurs 1000 de kilometri pentru a vizita orasele lovite de cutremur si a luat masuri de ajutorare pe baza propriilor constatari pe teren. În zilele de 15, 16 si 17 Noiembrie s-a interesat de daunele suferite de populatie în Iasi, Vaslui, Bârlad, Tecuci, Râmnicu-Sarat, Panciu si Ploiesti, împartind un prim ajutor de patru milioane de lei.

În 14 Decembrie 1940, „Ajutorul Legionar” anunta proxima inaugurare, a zece cantine scolare numai în Capitala. Ziarele publica si o lunga lista a realizarilor „Ajutorului Legionar” în mai multe judete din tara.

Generalul Antonescu, în darea de seama asupra guvernarii de la 6 Septembrie la 31 Decembrie 1940, pune între înfaptuirile din aceasta perioada si realizarile „Ajutorului Legionar”:

Înfiintarea de cantine gratuite sau cu pret redus în toata tara, 500.000 mese gratuite, distribuite în trei luni de Miscarea Legionara”.

14. O manifestatie comunista

În ziua de 3 Noiembrie, partidul comunist a organizat o manifestatie de protest a ceea ce numeau ei „regimul fascist” si contra prezentei armatelor germane în România, pe care le denuntau ca „armate de ocupatie”.

Sefii lor au ales ca loc de manifestatie Halele Obor si au fixat-o într-o Duminica dimineata, când o multime de locuitori din cartier veneau sa se aprovizioneze la aceasta piata. Socoteala lor era clara. Cum putini ar fi raspuns chemarii partidului, numarul lor anemic s-ar fi amestecat cu masa precupetilor si a cumparatorilor si, în modul acesta, ar fi dat impresia unei „mari” adunari de protest.

Prefectura de Politie fusese informata de planurile comunistilor prin Florin Becescu, care conducea, sub Moruzov, sectia anticomunista din Serviciul Secret si ramasese în acest post si sub noi, fiind un specialist în materie.

Am avut prilejul sa vorbesc cu Florin Becescu dupa manifestatia de la Obor, fiindu-mi prezentat de catre Mile Lefter. M-am întretinut câtva timp cu el asupra problemei comuniste. M-a asigurat ca organizatia lor clandestina din Capitala nu prezinta nici un pericol real pentru Stat, fiind constituita din câteva zeci de persoane. Apoi si acest aparat minuscul, jumatate este infiltrat de agenti ai Serviciului Secret, încât toate miscarile lor sunt perfect controlate. Singura lor posibilitate de manifestare este sa azvârle din când în când manifeste prin curtile oamenilor, pâna ce se descopera filiera lor si multiplicatorul.

Ca si alte dati, informatia primita de la Florin Becescu s-a adeverit întocmai. Prefectura de Politie a concentrat în dimineata de Duminica, la Obor, un contingent puternic de comisari si agenti, care au ocupat punctele strategice ale pietei, pentru a putea taia fuga manifestantilor. Când au aparut agitatorii comunisti, s-a vazut ca desfasurarea de forte era prea mare. Nu erau mai multi decât 15- 20. S-au urcat pe niste scaune sau scânduri si unii dintre ei au început sa vorbeasca multimii, în timp ce altii împrastiau manifeste. Dar n-a trecut decât câteva minute, pâna ce au putut sa se strecoare prin multime si sa fuga. În goana dupa ei, s-a întâmplat un tragic accident, care a costat viata unui legionar. Functionarul de la Prefectura de Politie, Chirica Nita, alerga dupa un manifestant comunist pe care-l credea o capetenie a lor, vroind sa-l captureze. Ceilalti care veneau din urma l-au confundat pe Chirica cu unul dintre comunistii care fugeau si, dupa mai multe somatii, au tras în directia lor. Nita Chirica s-a prabusit într-un lac de sânge, ranit mortal, în timp ce comunistul urmarit de el se pare ca a scapat.

Manifestatia comunista planuita la Obor s-a dizolvat înainte chiar ca sa fi prins corp si lumea adunata în piata sa stie despre ce este vorba. N-a avut nici un rasunet si nici nu s-a vorbit de ea în Capitala. Punctul ei negru a fost tocmai moartea accidentala a acestui brav legionar, cazut la datorie în combaterea inamicilor patriei.

Legionarul Chirica Nita a fost înmormântat la Predeal în 6 Noiembrie 1940. S-a savârsit mai întâi slujba înmormântarii la Biserica Sf. Ilie Gorgani, unde i-a fost adus sicriul, în prezenta Colonelului Zavoianu, Prefectul Politiei Capitalei. Au mai asistat la slujba Maiorul Orasanu, Secretarul-General al Prefecturii, Inspectorul de Politie, Eremia Socariciu, chestor de politie Ilie Stânga, chestor Virgil Popa, Dr. Jianu, Comandor Popovici si Victor Apostolescu, care a comandat ceremonia.

Dupa slujba s-a format o coloana legionara de autobuze, care au transportat sicriul lui Nita Chirica pâna la Predeal, unde a avut loc actul înhumarii, în cimitirul eroilor legionari.

Pentru ziua de 13 Decembrie, partidul comunist a anuntat din clandestinitate ca se vor produce greve si tulburari. Cum s-a raportat în Consiliul de Ministri, ziua de 13 Decembrie a trecut în liniste în toata tara. S-au facut arestari de comunisti în anumite centre, la Radauti, Sibiu, Suceava, Botosani, Iasi si Giurgiu, prinsi pe când raspândeau manifeste. Marea majoritate a celor arestati erau evrei.

15. „Axa”

Un grup de intelectuali din Legiune considerând ca trebuie sa se accentueze cu mai mare energie coordonatele doctrinare ale Miscarii în presa regimului si ca gazetele ce le avem nu raspund deplin acestui deziderat, mi-au cerut aprobarea ca sa scoata un nou ziar, al carui nume sa fie Axa.

Alegând acest titlu, membrii acestui cerc vroiau sa arate ca sunt continuatorii vechii publicatii a Miscarii, Axa, aparuta în anul 1936, iar de alta parte sa sublinieze ca România apartine sistemului de alianta al Puterilor Axei, iar ei vor sustine, prin scrisul lor, noua orientare de politica externa a tarii noastre. Axa a aparut în 2 Decembrie 1940, purtând subtitlul „ziar de lupta politica si doctrinara legionara”. Era un cotidian de seara, avându-l ca director pe Pavel Costin Deleanu, iar ca prim-redactor pe Crisan Axente. Acesta era cunoscut în lumea legionara sub forma prescurtata a numelui sau de botez, Crisu Axente.

Paul Costin Deleanu era un vechi colaborator al revistei Axa, si îsi facuse un nume în publicistica româneasca. Avea o solida formatie filozofica, iar colaborarea lui, alaturi de Vasile Marin si Mihai Polihroniade la Axa, , era o garantie ca noua gazeta nu se va îndeparta de la linia de gândire legionara.

Crisu Axente era Doctor în Drept de la Paris si se tragea din istorica familie a tribunului Axente, care a jucat un mare rol, sub conducerea lui Avram Iancu, în luptele cu ungurii din anii 1848-1849. Tatal lui a descalecat din Ardeal si s-a asezat la Turnu Severin unde a profesat avocatura. Aici s-a nascut Crisu Axente.

Sub guvernarea legionara, Crisu Axente a fost numit, în graba primelor zile, Prefect al Judetului Mehedinti, pentru ca mai târziu sa renunte la acest post si sa vina la Bucuresti, unde, credea el, ca prin formatia lui intelectuala, va putea fi mai de folos luptei noastre.

Gazeta Axa, desi aparuta mai târziu decât confratii ei Buna Vestire si Cuvântul, s-a impus repede opiniei publice prin stilul ei sobru si rigoarea analizelor ei politice.

Prin aparitia Axei, presa legionara a atins apogeul posibilitatilor ei de dezvoltare din acel moment. Cele trei ziare au depasit tirajul vechilor gazete, Universul, Curentul si Timpul, devenind organele predilecte de informatie ale paturii urbane a poporului nostru. Fiecare dintre ele avea caracteristici proprii, în modul cum tratau aspectele vietii publice, dar, în acelasi timp, se completau armonios prin forul lor doctrinar comun. Printr-un Comunicat al Secretariatului General, din 19 Decembrie, cele trei cotidiane, Buna Vestire, Cuvântul si Axa, au fost recunoscute ca formând împreuna „presa legionara”. Dar nu era suficient sa existe o presa legionara; trebuia sa fie si ziaristi pregatiti care sa o si scrie. La noi în tara, oricine se putea improviza în ziarist, fara sa aiba nici macar o diploma universitara si nici macar bacalaureatul. Pentru a elimina acest neajuns, Ministrul Propagandei, Constant, împreuna cu Horia Cosmovici, au luat initiativa de a crea o universitate Libera de Ziaristica. Universitatea de Ziaristica a fost inaugurata în 17 Decembrie în Sala Studentilor în Litere si Filosofie, în prezenta ministrului si a înaltilor functionari de la Departamentul sau. Au luat cuvântul Alexandru Constant, P.P. Panaitescu si la urma Horia Cosmovici si-a desfasurat conferinta de deschidere, având ca subiect „Rolul presei si propagandei în Statul national-legionar”.

16. Reînvierea cartii legionare

E o norma constanta prigonitorilor Miscarii ca odata cu uciderea capeteniilor ei, sa urmareasca si sa distruga si gândul lor transmis prin cartile ce le-au scris. Fie ca acesti opresori au fost Carol sau Antonescu sau natia straina a comunistilor, procesul a ramas acelasi. Se asasineaza legionarul, dar se cauta si asasinarea spiritului lui, temându-se ca din aluatul lui sa nu rasara alti legionari. De aceea, prima grija a supravietuitorilor din aceste prigoane a fost sa salveze de la disparitie gândurile acestor oameni care s-au sacrificat pentru idealul de marire nationala. Trupurile lor se transformasera în tarâna, dar ramâne cartea, ca marturie suprema a vietii lor eroice. Cu toata furia distructiva a tiranilor, n-au putut fi gasite si arse toate exemplarele din cartile lor, publicate în perioada anterioara. În anumite locuri nestiute, s-a mai pastrat ceva în suflete pioase. Acest patrimoniu cultural ascuns a constituit baza de plecare pentru a reface biblioteca Legiunii si a o împrastia iarasi în lume. Odata cu biruinta de la 6 Septembrie si sfarâmarea catuselor care tineau neamul ferecat, a reînviat si gândul ctitorilor Miscarii de sub lespedea grea a tiraniei carliste. În acelasi ritm vertiginos în care s-a desfasurat toate activitatile noastre si în perioada guvernarii, „a izbucnit navalnic spre lumina” si cartea legionara. În câteva saptamâni, putinele exemplare salvate de la distrugere au luat calea tipariturii si slova legionara a patruns cu iuteala unui fulger în toate colturile tarii. Vasile Posteuca, conducatorul „Serviciului de Propaganda scrisa” al Miscarii, s-a pus pe treaba cu o energie titanica pentru a reedita tezaurul doctrinar si istoric al Miscarii. Munca lui a fost considerabil înlesnita de faptul ca dispuneam atunci de imprimeria moderna a Cuvântului si alte tiparnite în Capitala si în provincie. Nu trebuia sa ne mai ascundem de nimeni si nici probleme materiale nu aveam, caci cartea legionara se vindea atunci în zeci de mii de exemplare. Pasiunea de a reedita cartea legionara avea si o alta explicatie. Marea majoritate a autorilor acestor carti nu mai erau în viata. Cazuse victima terorii carliste. Ei nu mai erau fiziceste între noi. Trupeste nu mai existau, dar faceam efortul ca prin opera lor, sa-i mentinem vii în mijlocul nostru. Publicam scrierile lor nu numai dintr-un act de pietate, ca o aducere aminte a jertfei lor, ci pentru ca simteam nevoia sa-i încorporam luptei, noastre, sa le simtim îndrumarea lor binefacatoare în crearea Statului National-Legionar, sa triumfe conceptia lor în tiparele noi ale vremii. Zbuciumul si caldura lor spirituala sa ne ocroteasca si sa ne calauzeasca si pe noi care purtam poverile grele ale refacerii tarii. Cum era si firesc, Posteuca a acordat prioritate în activitatea publicistica a serviciului sau reeditarii scrierilor ramase de la Capitan: Pentru Legionari, Carticica Sefului de Cuib si Circulari si Manifeste. Însemnarile de la Jilava nu fusesera înca descoperite. În acelasi lot de urgenta au aparut cartile legionarilor cazuti în Spania, Cranii de Lemn a lui Ion Mota si Crez de generatie a lui Vasile Marin. Testamentul lui Mota si-a reluat zborul spre toate cuiburile si casele legionare.

Din Crez de generatie s-a extras articolul „Cuvinte catre Studenti” si s-a publicat într-o brosura aparte, pentru a servi la orientarea noilor generatii de studenti.

Au urmat apoi clasicii doctrinei legionare, care au interpretat mai precis conceptia Capitanului: Ion Banea, cu cartile lui Capitanul si Rânduri catre generatia mea, Alexandru Cantacuzino, cu puternicele lui studii, scrise cu vigoare si luciditate, Românul de Mâine, Ce suntem noi, Miscarea Legionara si lumea comunista, la care s-a adaugat brosura cu relatarea expeditiei legionare în Spania, Pentru Hristos; Victor Gârcineanu, cu micul lui eseu, dar profund ca inspiratie legionara, Din Lumea Legionara.

Au fost reproduse apoi povestirile capeteniilor legionare care au participat la expeditia din Spania: Însemnari de pe front a lui Neculai Totu, Crucificatii lui Banica Dobre si Cea mai mare jertfa legionara a Preotului Borsa.

N-au fost uitate nici cunoscutele lucrari de talmacire stiintifica a doctrinei legionare, Miscarea Legionara si Taranimea, Miscarea Legionara si Muncitorimea, de Traian Herseni; Suflet si Gând Legionar de Ion Veverca si seria de probleme tratate de Ernest Bernea în Cartea Capitanilor, Stil Legionar si Tineretul si Politica.

A vazut lumina zilei si studiul de politica externa al lui Mihail Polihroniade Tineretul si Politica Externa.

Au reaparut si doua studii mai putin cunoscute: Revolutia Fascista a lui Doru Belimace si Problema Aromânilor scrisa de Iancu Caranica.

Nu puteau lipsi din acest avânt editorial Cartea de Cântece si colectia de articole a Profesorului Nae Ionescu, Roza Vânturilor.

În cursul prigoanei precedente documentul de politica externa al lui Vasile Christescu, Situatia României dupa acordurile de la München. Tot o carte aparuta clandestin în prigoana este si Adevarul în Procesul Capitanului, care a fost oferita publicului într-o noua editie.

Din timpul guvernarii noastre prea putine lucrari s-au publicat, întâi pentru ca efortul organizatiei s-a concentrat în directia salvarii vechiului stoc de carti si apoi toate condeiele legionare au fost acaparate de ziaristica si problemele Statului. Evenimentul literar principal al acestei perioade este aparitia a doua magistrale lucrari ale Profesorului Traian Braileanu, Sociologia si Arta Guvernarii si Teoria Comunitatii Omenesti. Merita sa fie semnalate si cele doua eseuri politice ale lui Horia Cosmovici, România Legionara si Axa si Statul si Elita Legionara.

Marea majoritate a acestor carti au fost tiparite sub auspiciile „Serviciile de Propaganda Scrisa” al miscarii, dar, în anumite cazuri, au fost alte edituri, straine de miscare, care s-au însarcinat cu publicarea lor. Astfel Crez de generatie si Sociologia si Arta Guvernarii au aparut la „Cartea Româneasca”, iar Teoria Comunitatii Omenesti, la „Georgescu-Delafras”.

17. Conferinte la radio

Dupa proclamarea Statului National-Legionar, Presedinte al Consiliului de Administratie al Societatii de Radio-Difuziune a fost numit profesorul Nichifor Crainic, fostul Ministru al Presei si Propagandei din guvernul precedent, în timp ce Nelu Manzatti îndeplinea functia de director.

Într-o zi vine la mine Nichifor Crainic si-mi sugereaza ca la postul nostru de radio sa înceapa un ciclu de conferinte saptamânale, având ca tema generala momente din trecutul Miscarii. Propunerea lui Crainic mi s-a parut foarte potrivita si am pus-o îndata în aplicare. O serie de personalitati legionare au fost invitate sa vorbeasca la Radio, alegându-si liber subiectul.

În modul acesta s-au perindat prin fata microfonului de la postul nostru de radio o serie de fruntasi legionari care au tratat fie episoade din istoria Miscarii fie probleme doctrinare. Si-au dat contributia lor la acest ciclu de conferinte legionare profesorii universitari Traian Braileanu si Ion Gavanescul, Comandantii Bunei Vestiri, Corneliu Georgescu si Ilie Gârneata, Comandantul Legionar Andrei C. Ionescu, Constantin Papanace, Constantin Noica si altii.

Aceste conferinte sunt de o valoare nepretuita pentru cunoasterea trecutului legionar, încât ar trebui culese din presa timpului si reproduse într-un volum. Acei ce le-au pronuntat nu sunt istorici de profesie, cercetatori ai documentelor timpului, ci oameni care au creat ei însisi istorie, prin participarea lor la realizarea evenimentelor pe care le evocau.

18. Garzile legionare motorizate

Sub impulsul lui Radu Mironovici, ajuns mai târziu Prefect al Politiei Capitalei, s-a creat o scoala de motomecanizare, al carei scop era sa-i învete pe tineri sa conduca motociclete, masini si tractoare.

Instructorii acestei scoli erau legionari cu experienta în materie: tehnicieni, ingineri, mecanici. Grupul de comanda era format din comandantii legionari si ajutori de comandanti Bartolomeu Livezeanu, Matei Coriolan, Filon Lauric, Laurian Tâlnaru, Bucur Coriolan si Stapânoiu, sub conducerea suprema a lui Radu Mironovici. La început scoala de pregatire a viitorilor conducatori de masini nu dispunea decât de câteva motociclete si prima demonstratie a priceperii lor a fost cu prilejul marilor manifestatii legionare de la Iasi din 8 Noiembrie. 30 de motociclisti au deschis cortegiul oficial si au defilat prin fata înaltilor oaspeti. La întoarcerea Generalului Antonescu din Germania, automobilul Sefului Statului era precedat de un stol de motociclisti legionari, în fruntea carora se afla Radu Mironovici. Când automobilul a ajuns în curtea presedintiei, Generalul s-a dat jos si a strâns mâna motociclistilor care l-au însotit.

Radu Mironovici si comandantii legionari din jurul lui, care au pus bazele acestei scoli, au pornit de la ideea ca tara nu dispune de suficiente cadre de conducatori de vehicule motorizate. Aceasta lipsa putea fi remediata repede numai prin cursuri accelerate de pregatire a tineretului. Cursurile durau de la 10-15 zile si dupa predarea lor, elevii dadeau un examen în fata comisiilor de Stat si li se eliberau carnetele de conducere, dupa tipul de masini pentru care se pregatisera.

Scoala de motomecanizare s-a diversificat mai târziu, pentru a preda cunostinte si pentru conducerea de automobile, camioane si tractoare. Parcul ei de vehicule s-a îmbogatit si el, dispunând de motociclete cu atas, de masini de turism, autocamioane si tractoare agricole. Pentru a fi în nota timpului, unitatea aceasta legionara, care împartea gratuit cunostinte tehnice tineretului, s-a numit „Garzile legionare motorizate”.

Garzile legionare motorizate aveau trei centre unde se pregateau viitorii mecanici si soferi: la Facultatea de Agronomie, la garajul C.F.R. din Strada Zoe Râmniceanu si pe un teren din jurul Arcului de Triumf. Cel mai important centru a fost la Facultatea de Agronomie, unde studentii acestei scoli nu numai ca au urmat în mare numar cursurile, dar au colaborat ei însisi ca instructori la raspândirea cunostintelor între ceilalti elevi.

Ca urmare a conventiei cu Germania, care s-a angajat sa livreze în primavara 1000 de tractoare pentru nevoile agriculturii românesti, Garzile motorizate au luat initiativa de a crea o scoala aparte, unde sa se predea cursuri exclusiv pentru conducerea tractoarelor. Scoala s-a deschis la ferma Academiei de Agricultura de la Baneasa, cu ajutorul parcului de tractoare existent aici.

În urma întelegerii cu ministerele respective si cu aprobarea Conducatorului, s-au realizat comenzi importante de motociclete, masini si camioane în strainatate, si mai ales în Germania.

Ziaristul Gheorghe Ganea, de la Buna Vestire, semneaza un reportaj în 12 Decembrie 1940, în care explica însemnatatea acestei scoli legionare, capabile, în scurta vreme, sa înzestreze natiunea cu mii de tehnicieni si conducatori de masini:

”Miscarea legionara este astazi în masura sa înzestreze tara cu toate cele necesare spre a da un impuls puternic vietii noastre economice si apararii teritoriale.

Tineretul trebuie pregatit în spiritul vremii, masina trebuie sa-i fie principalul auxiliar, sa luam exemple de la tarile ce-au realizat adevarate minuni prin tehnica si înteleapta întrebuintare a masinilor.

În masura în care va reusi formarea acestui corp de elita al conducatorilor de masini, actiunea de motorizare va fi extinsa în întreaga tara.

Din acest corp de elita vor fi recrutati viitorii tehnicieni si instructori ce vor fi trimisi la tara, unde vor forma centre în genul celor care functioneaza actualmente în Capitala.

Organizatiile legionare regionale vor imita exemplul organizatiei din Capitala, procurându-si masinile de care au nevoie, pentru o buna reusita a actiunii”.

Scoala de tractoare de la Baneasa si Garzile motorizate legionare au devenit piese de acuzatie contra miscarii dupa 23 Ianuarie 1941. În procesul politic ce ni s-a facut de Antonescu, aceste doua institutii legionare de mare interes national figurau ca „dovezi” în pregatirea „rebeliunii”.

19. Moartea Parintelui Mota. Funeralii nationale

În 20 Noiembrie, Miercuri, orele 7 seara, s-a stins din viata la Spitalul „Asezamintele Sfânta Elena” din Capitala, Parintele Ion Mota, tatal neuitatului erou martir, Ionel Mota. Cu prilejul serbarilor de la Iasi din 8 Noiembrie, a luat o raceala si la întoarcerea la Bucuresti, simtindu-se rau, a fost internat în spital. Medicii au constatat o congestie pulmonara, complicata cu o uremie. Cu toate îngrijirile date de un grup de distinsi medici, n-a mai putut fi salvat. Îndata dupa încetarea din viata, trupul neînsufletit al Parintelui Mota a fost ridicat de la spital si transportat la Biserica Sf. Ilie Gorgani.

Vestea trecerii la cele eterne a Parintelui Mota s-a raspândit ca fulgerul în Bucuresti. Biserica s-a umplut într-o clipa de legionari si de personalitati din lumea politica si culturala. La orele 12 noaptea, Preotul Mihailescu, parohul Bisericii, a savârsit o slujba. Îndata dupa asezarea pe catafalc, legionarii au început sa faca de garda la capatâiul marelui disparut. A doua zi, ziarele legionare au aparut cu chenar negru si în articole pe prima pagina au evocat viata venerabilului nationalist român.

A doua zi, Joi 21 Noiembrie, în cursul Consiliului de Ministri, tinut în absenta Generalului Antonescu, plecat în Germania, la cererea mea, s-a aprobat facerea de funeralii nationale Parintelui Mota, ca un omagiu adus de întreaga natie acestui neînfricat aparator al drepturilor Românilor Ardeleni în timpul opresiunii maghiare. S-a întocmit un Jurnal al Consiliului de Ministri, care a fost semnat de ministrii prezenti. În urma consultarii cu Doamna Mota, s-a stabilit ca înmormântarea sa se faca la Orastie, orasul de unde si-a desfasurat Parintele Mota întreaga lui activitate de preot, gazetar si fruntas al românismului de peste munti.

Totodata am întocmit un ordin de zi catre întreaga Miscare, prin care ceream ca toate cuiburile sa tina sedinta solemna în ziua înmormântarii Parintelui Mota, în care vor evoca figura marelui disparut:

Ordin de Zi

Se va citi în toate cuiburile, în sedinta solemna, în ziua înmormântarii Parintelui Mota la Orastie;

”Parintele Ion Mota, tatal eroului de la Majadahonda, dupa o viata de zbucium si dureri, închinata Neamului Românesc, a închis ochii pentru totdeauna în Capitala României Legionare.

Prigonit sub Unguri pentru credinta lui nationalista, Dumnezeu l-a învrednicit pe marele Preot al neamului nostru sa cunoasca si zidurile reci ale închisorilor românesti si sa fie lovit de cele mai cumplite dureri la o vârsta împovarata de ani.

Parintele Ion Mota si-a îndeplinit misiunea pe acest pamânt.

În vechea Ungarie, a luptat în primele rânduri pentru eliberarea poporului românesc din robia maghiara, iar dupa razboi, fiul sau, Ionel Mota, a continuat linia de jertfire si lupta a tatalui, întâlnit cu Capitanul pe marele plan de transformare launtrica a poporului nostru.

În marea înclestare dintre cele doua lumi, Parintele Mota a fost unul dintre cei putini din vechea generatie care a înteles sfortarile de înnoire ale tineretului, care le-a urmarit cu dragoste de parinte si pe care le-a ocrotit si aparat.

Parintele Mota a trait, zi de zi, framântarile generatiei noastre, pâna când Dumnezeu l-a încercat cu cea mai mare durere: jertfa de la Majadahonda.

Dupa pierderea fiului sau pe câmpiile însângerate ale Spaniei, o singura mângâiere a putut sa-i aline durerea de Parinte: BIRUINTA LEGIONARA.

Majadahonda va straluci în istoria neamului românesc si va înfrunta veacurile.

Prin ea s-a înaltat neamul romanesc spre Înviere si tot ce a scris si a gândit Ionel Mota vor ramâne puncte de reazem pentru toate asezarile de mâine ale poporului nostru.

Parinte al tuturor durerilor si rastignirilor, sa ierti neamului românesc umilirile si suferintele pe care le-ai indurat din pricina celor înstrainati, si, noua tuturor, sa ne dai iertarea ta, Parinte al lui Ionel Mota si Parinte al neamului romanesc.

Bucuresti, 23 Noiembrie 1940.

HORIA SIMA

Comandantul Miscarii Legionare

În cursul acestei zile, zeci de mii de cetateni al Capitalei s-au închinat în fata sicriului în care zacea Parintele Mota îmbracat în sfintele odajdii. S-au adus sute de buchete de flori care au învaluit de jur împrejur catafalcul. De-o parte si de alta stateau de straja legionari, facând cu schimbul, în pozitie neclintita. Afara, cordoane de legionari mentineau ordinea si conduceau publicul spre intrarea în Biserica, sub comanda studentului Bartolomeu Livezeanu.

Ceremonia oficiala a înmormântarii s-a desfasurat Vineri, 22 Noiembrie, tot la Biserica Sf. Ilie Gorgani. La orele 12 un sobor de preoti, între care si preotii legionari Imbrescu si Palaghita, în frunte cu Vicarul Patriarhiei, Arhimandritul Veniamin Irineu Felea, au savârsit Sfânta Slujba a prohodirii, în prezenta familiei, a guvernului, a armatei si a corpului diplomatic. S-au depus numeroase coroane de flori din partea autoritatilor si a asociatiilor patriotice. Majestatea Sa Regele a trimis, prin reprezentantul sau, o frumoasa coroana de flori din crizanteme rosii.

Din partea familiei au asistat la slujba Doamna Maria Mota, sotia Parintelui Mota, Doamna Elena Codreanu, fiicele Parintelui, Doamnele Dr. Bornemisa si Dr. Popp, nepoteii Parintelui, Gabriela si Mihai, însotiti de Doamna Profesor Codreanu.

De la Presedintie a venit Doamna Maria General Antonescu, însotita de doamnele Veturia Goga, Veturia Barbu si Alexandrina Cantacuzino, Presedinta „Societatii Ortodoxe a Femeilor Române”.

Guvernul a fost reprezentat de mine, care fusesem tocmai numit Presedinte de Consiliu de Ministri Interimar, în absenta Generalului Antonescu, plecat în Germania; de Traian Braileanu, Ministru al Educatiei Nationale, de Nicolae Mares, Ministru al Agriculturii, si de General Petrovicescu, Ministru de Interne. Au fost prezenti toti Subsecretarii de Stat de la Apararea Nationala : Generalul Pantazi, Ministru Subsecretar de Stat al Armatei, Comandor Jienescu, Ministru Subsecretar de Stat al Aviatiei si Amiral Kosciulschi, Ministru Subsecretar de Stat al Marinei.

Casa Regala a fost reprezentata prin Lt. Col. Erwin Kraus.

Din partea Armatei a participat un numeros grup de generali: Steflea, Popescu, Vasiliu, Ramiro Enescu, Sava, Boteanu, Petrescu-Togo, Badulescu, alaturi de alti ofiteri apartinând unitatilor din Capitala.

Puterile Axei au fost prezente la ceremonia funebra prin Pelegrino Ghigi, Ministrul Italiei, Ministrul Consilier Steltzer, din partea Legatiei Germane, Langenecker, delegatul organizatiei national-socialiste din România.

Cavalerii „Ordinului Mihai Viteazul” au delegat sa participe la funeralii pe Coloneii Malamuceanu, Bolintineanu si Cristodor.

Magistratura i-a trimis la înmormântare pe titularii celor mai înalte instante din Capitala: Dimitrie Lupu, Prim-Presedinte al Curtii de Casatie, Coman Negrescu, Procuror General la Curtea de Casatie, Iancu Petrescu, Presedintele Curtii de Apel, Benedict Stoenescu, Procuror General la Curtea de Apel, Emul Vântu, Prim-Presedinte al Tribunalului Ilfov, Ion Gheorghiade, Prim Procuror al aceluiasi Tribunal.

Lumea culturala a Bucurestilor a fost reprezentata de profesorii universitari Simion Mehedinti, Radulescu-Motru, Traian Herseni, Radu Gyr.

Sindicatul Presei din Ardeal si Banat l-a trimis pe profesorul Costea, iar Asociatia „Transilvania” din Bucuresti pe inginerul Ardeleanu si avocatul Macarie.

A facut o profunda impresie în asistenta prezenta unui grup de tarani din Orastie, îmbracati în traditionalele lor costume albe, din dimie si itari.

Dupa sfârsitul slujbei, la ora 1, sicriul a fost ridicat pe umeri de preoti, purtat afara din Biserica si asezat pe un afet de tun tras de 7 cai albi. În acest moment muzicile militare reunite, ale unui Batalion, din Regimentul de Garda al Palatului, si al Regimentului 30 Infanterie, au intonat Rugaciunea.

S-a format apoi cortegiul, care a fost deschis de o companie de soldati din Regimentul 30 Infanterie. În frunte, un legionar tinea Crucea ce urma sa fie depusa pe mormântul de la Orastie. Alti legionari purtau o icoana a Arhanghelului Mihail, coroanele si perina cu decoratii a defunctului. Dupa ei se încolonau un lung sirag de preoti.

Dupa cler, înainta afetul de tun cu sicriul, iar în urma lui familia. Profesorul Codreanu pasea tinându-i de mâna pe cei doi nepotei.

La o anumita distanta, apare reprezentantul Majestatii Sale, Lt. Col. Erwin Kraus, urmat de membrii guvernului si de înaltele autoritati ale Statului. Cordoanele au fost tinute pe dreapta de Comandantii Bunei Vestiri, Corneliu Georgescu, Radu Mironovici si Mile Lefter, iar în stânga de preoti, între care era si Arhimandritul Felea, Vicarul Patriarhiei.

Cortegiul s-a urcat pe Bulevardul Elisabeta, fiind încadrat de-o parte si de alta de formatiile legionare. Circulatia era întrerupta. Pe trotuare o multime de oameni salutau ultimul drum prin Capitala al Parintelui Mota si îsi faceau cruce cu lacrimile în ochi. Din Bulevard, cortegiul s-a îndreptat pe Calea Victoriei. În fata Palatului Regal, un moment de reculegere. Toata lumea s-a oprit. Gornistul din Garda Palatului, a început sa sune prelung onorul. În mijlocul unei taceri mormântale, nu se auzeau decât suspine si plânsete. De aici si-a continuat drumul pe Calea Grivitei, pentru a ajunge la Gara de Nord.

În Piata Garii de Nord s-a format un careu, cu afetul de tun în mijloc. În sunetele imnului national Desteapta-te Romane a defilat mai întâi un batalion din Regimentul 30 Infanterie. Apoi, în ritmul imnului Sfânta Tinerete Legionara, au defilat prin fata sicriului formatii din toate corpurile legionare din Capitala.

Dupa încheierea defilarii, sicriul a fost ridicat de pe afetul de tun de catre preoti si purtat pe umeri pâna la vagonul mortuar, împodobit cu cetina de brad si cu steaguri tricolore. În interiorul vagonului s-a savârsit un ultim serviciu religios si s-a cântat apoi Imnul Legionarilor Cazuti.

În vagonul mortuar au mai intrat un grup de legionari care aveau misiunea sa faca permanent de garda la capatâiul Parintelui Mota si trei preoti în odajdii, care vor rosti rugaciuni în tot timpul drumului.

În celelalte trei vagoane speciale, atasate trenului, au luat loc membrii familiei, Lt. Col. Erwin Kraus, reprezentantul Majestatii Sale, delegatii oficiali ai guvernului la ceremonia de la Orastie: Generalul Petrovicescu, Ministrul de Interne, Nicoale Mares, Ministrul Agriculturii si Profesorul Ion Protopopescu, Ministrul Lucrarilor Publice. În afara de acestia, au mai facut drumul la Orastie cu acelasi tren, Corneliu Georgescu, Comandant al Bunei Vestiri, Nicolae Petra, Subsecretar de Stat la Economie, Traian Herseni, Secretar General la Educatie, si Nicolae Petrascu, Secretar General al Miscarii.

În garile principale pe acest parcurs, Ploiesti, Predeal, Brasov, Teius, Alba Iulia, au iesit în întâmpinarea Parintelui Mota, Organizatiile Judetene si un numar mare de poporeni.

Ceremonia cea mai impresionanta a fost în Gara Brasov. Parintele Mota si-a petrecut copilaria în acest oras, fiind elev câteva clase al liceului „Andrei Saguna”. A stat permanent în legatura cu pleiada româna de intelectuali de aici în lupta contra tiraniei maghiare. Stirea mortii Parintelui Mota a avut efecte zguduitoare în acest centru de românism militant. Pentru Ardeleni, Parintele Mota nu era numai un preot venerabil, ci si un parinte spiritual al întregii natiuni. Cu moartea lui disparea o veriga care lega trecutul de viitorul neamului.

Cu mult înainte de sosirea trenului, peronul garii era întesat de lume. Au fost prezenti la aceasta ultima întâlnire cu patriarhul nationalismului ardelean, Traian Trifan, Prefectul Judetului, Traian Marian, seful organizatiei judetene legionare, Ion Bordeianu, Comandant legionar din vechea garda, Dr. Ion Mosoiu, Directorul Licelului „Andrei Saguna”, Dr. Sandu Udrea, Directorul Arhivelor Istorice ale orasului si reprezentantul cercului cultural italo-român din localitate.

La intrarea trenului în gara, fanfara Liceului „Andrei Saguna” a intonat marsul funebru, iar un detasament legionar a dat onorul. Un sobor de preoti, în frunte cu Protopopul Nistor, au oficiat un scurt prohod, dupa care legionarii au intonat Imnul Legionarilor Cazuti. Trenul si-a luat zborul spre alte locuri de popas.

Trenul special a sosit la Orastie Sâmbata, 23 Noiembrie, la orele 7 dimineata. Orasul era plin de lume, care venise cu o zi înainte din Tara Motilor si judetele învecinate, pentru a-l însoti în ultimul sau drum pe marele disparut. Gara era frumos împodobita cu flori, drapele tricolore si drapele verzi ale Garzii de Fier. Pe peronul garii asteptau autoritatile locale, reprezentate de Iosif Costea, Prefectul Judetului, Viorel Boborodea, Seful organizatiei judetene, Colonelul Leonida Popescu, Comandantul garnizoanei locale, Baranga, Primarul Orasului, si Parintele Pruteanu, din partea comunitatii ortodoxe locale. La coborârea sicriului, garda legionara a dat onorurile. Dupa un scurt serviciu religios, raspunsurile fiind date de corul liceului „Aurel Vlaicu”, s-a format cortegiul funebru. În frunte, un grup de legionari în formatie de cruce, apoi coroanele, între care s-a remarcat coroana Majestatii Sale. A urmat sicriul asezat într-un car tras de legionari, iar dupa el o coloana de preoti. Pe întreg parcursul, fanfarele Motilor si ale minerilor au intonat marsuri funebre, care alternau cu Imnul Legionarilor Cazuti.

Cortegiul s-a oprit în dreptul Noii Catedrale, ctitoria Parintelui Mota. Sicriul a fost ridicat pe umeri de legionari si depus pe catafalcul din interiorul Bisericii.

La orele 2 dupa masa a început slujba înmormântarii, savârsita de Mitropolitul Nicolae Balan al Ardealului. Împreuna cu el au slujit Prea Sfintia Sa Ciopron, Episcopul Armatei, si Vicarul Arhiepiscopiei de la Sibiu, Trandafir Scorobet. Un mare numar de preoti îi înconjurau pe înaltii demnitari ai Bisericii Ortodoxe din Ardeal. Raspunsurile au fost date de corul Facultatii de Teologie de la Sibiu. Biserica era neîncapatoare pentru lumea ce venise. Pe lânga reprezentantii guvernului, ai Universitatii de la Sibiu si ai autoritatilor locale, se aflau numeroase delegatii de moti, o delegatie a Grupului Etnic German, a comunitatii maghiare din localitate si a celorlalte confesiuni, greco-catolica, catolica si reformata.

Dupa slujba a luat cuvântul IPSS Mitropolitul Balan, care a scos în evidenta lupta dârza a Parintelui Mota pentru cauza nationalismului romanesc din Ardeal. Pentru trecutul sau de lupte si suferinte, Preotul Mota si-a câstigat merite nepieritoare în fata neamului, iar Biserica l-a ridicat la cinstea de Iconom Stavrofor.

Tot în catedrala a vorbit apoi Profesorul Ion Zelea Codreanu, aratând spiritul în care si-a crescut Parintele Ion Mota pe iubitul lui Ionel, care a stiut sa duca mai departe lupta pentru Neam si Hristos.

La orele 3 dupa masa, cortegiul s-a refacut si s-a îndreptat spre cimitirul orasului. Ajungând aici, sicriul a fost coborât si purtat pâna în fata mormântului deschis. O companie de ostasi din garnizoana locala a dat onorul, Parintele Mota fiind decorat si cu ordinul Ferdinand I. De jur împrejur s-au strâns membrii familiei, oficialitatile si o mare multime de oameni.

Elogiul defunctului a fost facut de Corneliu Georgescu, Comandant al Bunei Vestiri, care a înfatisat dârzenia de luptator a Parintelui Mota, pentru împlinirea idealului national al Unirii. „El n-a dorit, a spus Corneliu Georgescu, nici marimi si nici demnitati dupa ce si-a vazut visul cu ochii. Dupa înfaptuirea României Mari, Parintele Mota s-a retras în mijlocul credinciosilor lui din Orastie. Aici si-a crescut fiul în ideea crestina si nationala, învatându-l sa se jertfeasca pentru dreptatea lui Dumnezeu”.

”Guvernul si Legiunea se închina în fata jertfei Parintelui Mota si se roaga pentru vesnica sa odihna”.

A luat apoi cuvântul Nicolae Petrascu, secretarul general al Miscarii, care a evocat sacrificiile facute de familia Mota pentru izbânda Legiunii.

Au mai adus tributul lor de recunostinta amintirii si operei Parintelui Mota, Iosif Costea, Prefectul Judetului, Octavian Buzunea, din partea Sindicatului Presei din Ardeal, studentul Macri, în numele Uniunii Studentilor Crestini Români, Buta din partea ziarului Libertatea si Col. Leonida Popescu, Comandantul garnizoanei locale, în numele Armatei.

Dupa stihuirile ultimei prohodiri a Episcopului Ciopron, sicriul a fost coborât în mormânt. În timp ce legionarii cântau Plânge printre ramuri luna, bulgarii de pamânt se rostogoleau peste sicriul marelui preot al românismului ardelean, acest Deceneu al Daciei contemporane.

Parintele Mota a murit în plina apoteaza legionara. A trait sa vada biruinta de la 6 Septembrie, proclamarea Statului National-Legionar, marile serbari de la Bucuresti si Iasi, fara sa ceara nimic pentru sine, ca si în momentul împlinirii României Mari. Dupa caderea fiului sau la Majadahonda, ce mai putea astepta de la oameni? Nu l-am vazut decât rareori la Bucuresti si atunci se strecura tacut si sfios. Singura lui bucurie era sa contemple tara trezita la o noua viata de marsul camasilor verzi.

Dumnezeu i-a harazit ca un privilegiu sa moara înainte ca urâciunea din sufletul lui Antonescu sa-si arate toata ticalosia de care era capabil la 21 Ianuarie, lovind în acei care, cu pretul sângelui lor, l-au ridicat la putere. În timp ce Parintele Mota, împacat cu sine însusi si cu lumea, coboara în groapa de la Orastie, Generalul Antonescu la Berlin se îndeletnicea sa pârasca Legiunea în fata lui Hitler...

20. 10 Decembrie

10 Decembrie a fost ultima mare manifestatie legionara sub guvernarea noastra. Dupa 10 Decembrie, încordarea între Conducatorul Statului si Legiune a crescut în asa masura încât nu ne-a mai permis sa convocam legionarii pentru comemorarile noastre.

În a doua parte a acestei lucrari, la capitolul Reorganizarea Studentimii, am aratat ca, în 27 Septembrie, Consiliul Suprem al Studentimii l-a ales pe Viorel Trifa ca Presedinte al Uniunii Nationale a Studentilor Crestini Români. Noul presedinte era cunoscut pâna acum ca un bun orator, dar s-a dovedit a fi si un excelent organizator. Punându-se îndata „pe treaba”, cum m-a anuntat în telegrama ce mi-a trimis-o dupa alegere, în scurta vreme a reorganizat Uniunea si centrele studentesti din tara si s-a îngrijit paralel si de îmbunatatirea conditiilor de viata ale tineretului universitar. Caminele si cantinele studentesti au trecut sub administratia autonoma a Uniunii si sub noua conducere si-au schimbat înfatisarea, devenind oaze de sanatate si de voie buna. Ministerul Educatiei Nationale, prin decretul lege din 15 Octombrie, dispune reorganizarea Uniunii pe noi baze. În competenta a organizatiei cad toate problemele de asistenta, burse, sport, raporturi externe.

Înainte de dictatura carlista, studentimea româna din Capitala îsi avea sediul ei la „Casa Studenteasca, de pe Calea Plevnei Nr. 61. Odata cu începerea prigoanei, studentii au fost alungati de la sediul lor, iar localul închis si sigilat. Dupa 6 Septembrie, studentimea a reintrat în posesia „casei” si în aceasta cladire s-au mutat atât birourile Uniunii cât si ale Centrului Studentesc Bucuresti, condus de Dr. Valer Neagoe. Tot la „Casa Studenteasca” de pe Calea Plevnei s-a redeschis la 1 Noiembrie 1940 cantina studenteasca, care functionase mai înainte si care a fost suprimata odata cu toate organizatiile studentesti.

Tot Uniunea Nationala a Studentilor a primit si însarcinarea sa distribuie, dupa criterii de echitate, bursele studentesti, începând din luna Octombrie. Cu aceasta decizie, Ministrul Educatiei Nationale întarea autonomia administrativa a corpului studentesc.

Printr-un decret semnat de Conducatorul Statului, în urma propunerii Ministrului Educatiei Nationale, Traian Braileanu, în 4 Noiembrie, Viorel Trifa a fost confirmat pe trei ani în functia de Presedinte al Uniunii Nationale a Studentilor Crestini Români. În modul acesta, Trifa primise o îndoita recunoastere în fruntea studentimii: din partea Consiliului Suprem al Studentimii si a Statului National-Legionar.

Ca sef al studentimii legionare pe întreaga tara îl numisem pe Vasile Andrei si în circulara data la 10 Octombrie îi recomandam sa lucreze în armonie cu noul Presedinte al Uniunii Nationale. Din colaborarea celor doi sefi s-a ajuns la cele mai bune rezultate, realizându-se opere însemnate în beneficiul întregii studentimi.

Generalul Antonescu, impresionat de activitatea rodnica a Uniunii Nationale a Studentilor Crestini Români, a intervenit cu un ajutor substantial din partea Statului, pentru a ameliora conditiile de viata materiala ale studentimii. În acest scop a alocat din bugetul Statului suma de 100 de milioane de lei pentru repararea si amenajarea caminelor existente si pentru a asigura o hrana satisfacatoare noilor generatii de carturari. Iata cum saluta un student-gazetar, Anastasie Eftimie, în Buna Vestire din 10 Decembrie, evenimentul:

”Hotarârea D-lui General Ion Antonescu, Conducatorul Statului si Presedintele Consiliului de Ministri, de a aloca un fond de 100.000.000 lei pentru reorganizarea si punerea în functiune a caminelor studentesti constituie un eveniment de covârsitoare semnificatie nationala si trebuie privit ca atare.

Consecintele acestor masuri revolutionare vor fi stralucite si imediate.

Peste un trecut de neîntemeiata vrajmasie politicianista, îndreptata împotriva tineretului carturaresc si luptator, peste un divort artificial creat între generatii de fosti guvernanti obtuzi si lipsiti de perspective, D-l General Antonescu vine sa tamaduiasca ranile si sa întinda generos mâinile parintesti ale întelegerii”.

În aceasta atmosfera de entuziasta participare la cladirea noului Stat Românesc, a întâmpinat studentimea glorioasa zi de 10 Decembrie, când tineretul de la toate Universitatile din tara în anul 1922, într-o miscare spontana, s-a ridicat contra invaziei evreiesti în centrele de cultura ale României si a înstrainarii de mâine a clasei conducatoare.

La orele 9 dimineata, s-a savârsit o slujba la Biserica Studenteasca Sf. Anton din Piata Carol de catre Duhovnicul studentimii, Preotul Georgescu-Edineti. Au asistat toti presedintii din Capitala, in frunte cu presedintele Uniunii, Viorel Trifa, si Presedintele Centrului Studentesc Bucuresti, Dr. Neagoe. S-a facut mai întâi o rugaciune pentru pomenirea conducatorilor studentimii morti în prigoana. În jurul altarului se aflau familiile celor ucisi, mame si surori, în vesminte negre si cu fetele palide de suferinta. Sunt prezente în Biserica drapelele tuturor societatilor studentesti, începând de la Uniune pâna la cele ale Facultatilor. În continuare s-a rostit si un Te-Deum pentru viata si sanatatea Regelui, a Reginei-Mama, a Conducatorului, a Guvernului, a Armatei si a corpului profesoral. Ceremonia se încheie cu „Multi Ani Traiasca”, dupa care Parintele Edineti stropeste cu apa sfintita drapelele.

Din Piata Carol, studentimea Capitalei, încolonata si în ordine perfecta, se îndreapta spre „Casa”’ de pe Calea Plevnei. Aici va avea loc festivitatea împlinirii a 18 ani de la actul epocal de la 10 Decembrie 1922. Sala mare de la parter, în care se va desfasura comemorarea, este tapetata în verde, iar în fund, unde e tribuna, un urias portret al Capitanului domina vederea. La masa oratorilor, de-o parte si de alta, se însiruie tricolorul românesc, flancat de drapelele german, italian, spaniol si japonez.

La ceremonie au participat Traian Braileanu, Ministrul Educatiei Nationale, Mihai Antonescu, Ministrul Justitiei, Generalul Pantazi, Subsecretar de Stat la Armata, Constantin Papanace, Subsecretar la Presa si Propaganda, Comandantii Bunei Vestiri, Corneliu Georgescu, Radu Mironovici, Ilie Gârneata, Mile Lefter si Rectorul Universitatii de la Bucuresti, P.P. Panaitescu. În afara de acestia au mai fost prezenti în sala numerosi profesori universitari si multi demnitari ai regimului si ai Miscarii.

La urma am sosit si eu, fiind salutat la intrare de Vasile Andrei, seful studentimii legionare. Am luat loc la tribuna, alaturi de Traian Braileanu si Rectorul P.P. Panaitescu.

Solemnitatea a început cu apelul studentilor cazuti în prigoana carlista. Dupa fiecare nume, sutele de studenti raspundeau în cor „Prezent”. Defilau prin fata ochilor sufletesti ai colegilor figurile martiale ale lui Gheorghe Furdui, Paul Craja, Iosif Bozântan, Traian Cotiga, Ion Antoniu, Ion Caratanase, Mircea Goga, Stefan Curca si atâtia altii care s-au jertfit pentru ca neamul sa traiasca. Studentimea cânta apoi Imnul Legionarilor Cazuti.

Presedintele Uniunii, Viorel Trifa, adresându-se asistentei, anunta ca se afla în sala delegatii studentimii germane si italiene, care vor lua cuvântul pentru a saluta studentimea româna. În primul rând vorbeste Franz Ronenberger, reprezentantul studentimii germane, care a spus urmatoarele:

”Sunt fericit sa aduc studentimii române salutul studentimii Germaniei national-socialiste.

Cu acest prilej gândul nostru se îndreapta în primul rând catre Capitan, al carui martiriu în lupta D-voastra nationalista este cunoscut tuturor.

Suntem bucurosi ca aceasta colaborare germano-româna este din nou îndrumata pe caile ei traditionale, gratie Miscarii Legionare.

Traiasca Legiunea si Capitanul!”

La sfârsitul cuvântarii delegatului german, corul studentesc intoneaza Horst Wessel Lied.

Trece apoi la tribuna delegatul studentimii italiene Valserioti, care se adreseaza studentimii cu urmatoarele cuvinte:

”Camarazi Studenti ai României Legionare,

Vin sa va aduc salutul universitar italian, întrucât tinerimea italiana simte o deosebita simpatie pentru tineretul român, care merge paralel cu al nostru în opera lui de renastere.

Ca si voi am crezut si noi în Capitanul vostru si în idealurile lui nationaliste. Eu va asigur ca Italia si studentimea italiana are deplina încredere în voi si în destinul vostru. Noi suntem siguri ca, pâna la urma, în cadrul Miscarii Legionare, România va iesi victorioasa”.

A luat cuvântul apoi, Viorel Trifa, Presedintele Uniunii Studentesti, care a tinut un important discurs, în care a definit rolul studentimii în viata politica a tarii, ca avangarda revolutionara a miscarii nationaliste.

”Camarazi,

Sarbatorim ziua de 10 Decembrie într-un Stat legionar. Este aceasta un punct la care am ajuns si pentru care au trebuit sa treaca foarte multi ani; nici mai mult si nici mai putin decât 18 ani au trecut pâna am ajuns aici, ca în Statul legionar sa sarbatorim ziua de 10 Decembrie.

Desigur ca istoria nu se scrie întotdeauna dupa fapte, ci de multe ori si dupa hârtoage; daca însa va fi cineva sa o scrie dupa fapte, atunci va avea sa scrie un capitol important: lupta studentimii române crestine timp de 18 ani.

În toata aceasta vreme, studentimea crestina româna a fost un corp organizat si mai ales un corp care întotdeauna a luptat. Pentru ca asa am înteles noi misiunea noastra de luptatori ai unui neam.

Ceea ce caracterizeaza actiunile studentesti în cei 18 ani de pâna acum este în primul rând antisemitismul; în al doilea rând este lupta împotriva fostelor clase conducatoare; si în al treilea rând adeziunea totala pentru Capitan.

Studentul român a fost antisemit nu pentru ca a citit într-o carte ca trebuie sa fie împotriva jidanilor, ci pentru ca a simtit ca nu mai poate trai în tara lui. Daca de la 1922 încoace au fost studentii nostri antisemiti, aceasta a fost cauza acestei tragedii românesti, ca atunci când plecati de la sate, jecmaniti de jidani, s-au gasit la orase din nou jecmaniti de jidani. Si a trebuit atunci sa se ridice si sa spuna; „Aceasta nu se mai poate”.

Aceasta a însemnat antisemitismul nostru. Dar, mai mult, studentimea nu s-a marginit sa strige pe strazi „Jos Jidanii” ci studentimea s-a gândit în acelasi timp cum se poate crea o soarta mai buna Neamului Românesc.

Si avea si dreptul sa o faca, caci noi eram mereu loviti. Multi dintre ai nostri cadeau rapusi de gloante, Si atunci si-a zis: ce are sa iasa, trebuie sa fie o Românie mai buna, asa cum au visat-o stramosii nostri.

Dar cu timpul ei au fost nevoiti sa constate ca treburile în Stat merg tot mai rau si atunci a început lupta împotriva clasei conducatoare, care n-avea nimic în comun cu poporul.

Acesta este duhul sanatos de la tara, care venea sa imprime Miscarii Studentesti din România o nota noua, o nota revolutionara. Dar nici aceasta nu era destul.

Daca aceasta lupta împotriva paturii conducatoare avea sa reuseasca sau nu, eu nu stiu; a aparut în istorie Capitanul si ne-a dat o linie noua: pe aicea trebuie sa mergeti, împreuna, ca sa puteti realiza totul.

De aceea al treilea caracter al Miscarii tineretului a fost adeziunea totala pentru Capitan. Mândria vietii noastre este ca ne-am atasat total Capitanului, si când a fost în închisoare si când a fost omorât, în permanenta am ramas pe linia trasata de el. Adeziuni cu rezerve nu au fost în viata noastra. Camasile jumatate verzi, jumatate de alta culoare, nu au fost în viata studentimii.

Noi am fost vesnic aceiasi. Desigur ca lucrul acesta ne-a atras ura clasei conducatoare. Desigur ca lucrul acesta ne-a adus în situatia ca noi sa vedem în propria noastra tara dusmani ai acestei tari – asa cum nimeni dintre D-voastra n-a putut sa o creada.

Si au început fel de fel de sisteme, mai întâi în mod direct, apoi indirect.

Ne-au dat conducatorii tarii o educatie falsa. Generatia dinaintea noastra ne-a dat de multe ori cartea, dar România avea nevoie si de caractere. Într-adevar noi am vrut sa cladim si altceva; ori clasa conducatoare de atunci vroia sa faca din noi niste oameni simpli hârtogari.

De aceea noi am cautat sa venim cu un tip de om nou, care sa poata apoi sa conduca aceasta tara. Mai mult înca, aceasta clasa conducatoare a vrut sa ne cumpere; dar nici aceasta nu s-a putut, pentru ca linia Capitanului, în afara de propria noastra vointa, ne tinea acolo unde trebuia sa ramânem.

Au trecut atunci la extirparea noastra si l-au omorât mai întâi pe Capitan, apoi pe cei mai buni dintre ai nostri. Dintre conducatorii studentimii nu mai traieste azi nimeni. Toti au fost omorâti. Ati auzit citindu-se lista câtorva camarazi; nu sunt chiar toti, sunt si mai multi, caci s-a vrut ca prin moarte sa distruga ideea.

Trebuie sa fim permanenta revolutionara a neamului

”Rezultatul! Rezultatul este ca noi sarbatorim astazi Zece Decembrie în Statul Legionar. Rezultatul este ca ei nu mai sunt aici, iar noi am ajuns unde suntem; si nu suntem prin vrerea lor, ci prin necesitatea istorica si prin vointa noastra de a fi.

Am ajuns într-un Stat Legionar, într-o situatie atât de tragica, cum nimeni nu si-a putut închipui. Noi, studentii, nu mai avem sefi, noi studentii sa ne facem astazi totul; nimic nu am mai gasit din tot ce aveam dupa prigoana din anii 1938, 1939 si 1940; nimic din organizatiile studentesti; totul a fost distrus. Caminele închise, drapele arse, totul a fost închis si sigilat.

Dar un lucru nu s-a putut sigila: credinta noastra în biruinta. Am ajuns într-adevar în Statul Legionar, dar fara Capitan. Niciodata nu s-au gândit d-nii acestia ca Neamul Românesc este capabil sa dea mereu alti Capitani.

Iata-ne deci, peste vointa lor, cu sefii nostri. Iata-ne într-un Stat Legionar, pe care noi l-am visat, pe care noi l-am vrut, pentru care am luptat si pentru care ei desigur n-au avut decât zâmbete de ironie. Iata din nou un Comandant. Iata în fruntea noastra conducând un General. Si iata din nou o tara plina de camasi verzi.

O identificare totala s-a facut între Stat si Miscarea Legionara. Trebuie sa stie deci d-nii care astazi mai cred înca ca acest Stat Legionar ar fi venit pentru o perioada.

Trebuie sa stie acestia ca orice lovitura o vor da Miscarii sau sefului ei, va trebui sa treaca peste cadavrele noastre. Si ele vor fi, daca va fi nevoie, atât de multe, încât niciodata ei nu vor putea trece fara sa se împiedice.

Aceasta si pentru un alt motiv, pentru motivul ca noi avem aici o misiune de îndeplinit. În spatele nostru stau siruri multe de morti, care au murit în credinta ca vom realiza ceva din ceea ce au visat ei.

Noi avem un testament peste care nu putem trece nici cu vrerea noastra, nici a altora. Noi avem un testament de la mortii nostri scumpi din care nu cedam nici o iota.

Misiunea noastra a celor de astazi, este sa mergem hotarâti pe aceasta linie a înaintasilor nostri. Sa fim noi mai departe permanenta revolutionara a României.

Misiunea noastra este sa cream din acest corp studentesc un corp de elita, sa facem ca aici sa se pregateasca conducatorii de mâine, sa facem ca din biblioteca si de pe terenul de lupta sa iasa conducatorii adevarati ai României.

Iata de ce Statul Legionar va trebui sa capete o tot mai mare amploare. Nu avem nevoie pentru aceasta de un numar mare de camasi verzi îmbracate de azi pe mâine, ci avem nevoie de oameni care sa stie sa conduca, în spiritul Capitanului.

În acest spirit sarbatorim noi astazi ziua de 10 Decembrie. La acest lucru ne-am gândit, acesta trebuie sa-l realizam si cred ca sub comanda Comandantului nostru Horia Sima si sub conducerea Generalului nostru, Domnul Ion Antonescu, vom izbuti sa facem din România o tara „Ca soarele sfânt de pe cer”.

Ultimul orator a fost Dumitru Groza, seful corpului muncitoresc legionar, care a exaltat solidaritatea de lupta si idealuri între studentime si muncitorime.

”Domnule Comandant,

Camarazi Studenti,

Camarazi Muncitori,

Dusmanii Neamului Romanesc si ai stravechii noastre credinte, urmarind întotdeauna dezbinarea Neamului si distrugerea completa a Patriei, au izbutit sa ridice între muncitorii si studentii români crestini un zid urias, care ne-a despartit zeci de ani, prin învrajbiri iudeo-masonice si lupte între frati. Este o metoda care duce popoarele la naruire sigura.

Prin dumnezeiasca întelepciune, tarie si lupta dârza a Capitanului nostru, la 10 Decembrie 1936, când s-a savârsit cea dintâi întelegere si unire între muncitorime si studentimea româneasca, zidul de ura si de miselie s-a prabusit în pulbere la pamânt.

Astazi aceasta unire, stropita cu sângele muceniciei noastre comune, este de granit.

Ne-au unit chinurile pe care le-am suferit împreuna în beciurile politiilor si în celulele temnitelor. Ne-au unit lacrimile mamelor noastre care îsi frângeau neputincioase mâinile la gratiile închisorilor si politiilor. Ne-au unit sângele pe care l-am varsat împreuna pentru dreapta credinta si sfânta noastra biruinta. Ne-au unit trupurile ciuruite de gloante ale studentilor si muncitorilor, azvârlite câineste în aceleasi santuri sau aruncate hoteste în gropile din mijlocul târgurilor. Ne-au unit crucile înfratite în acelasi cuptor diavolesc. Ne-au unit aceleasi valuri de doliu care fluturau pe chipul gârbovitelor noastre mame.

Pe fruntile nemângâiatelor sotii, pe ochii îngrozitelor noastre surori, pe fetele sarmanilor orfani ai muncitorilor si ai intelectualilor legionari ucisi miseleste în prigoana, la capatâiele de veci ale studentilor si muncitorilor cazuti pentru Legiune si Capitan, este acelasi plâns, se murmura aceeasi rugaciune si clocoteste aceeasi revolta.

În ceasul Învierii si al Biruintei, mâna care scrie si mâna care bate nicovala s-au gasit înclestate pe acelasi steag, pe aceeasi spada: Steagul Legiunii si Spada Arhanghelului Mihail.

Ne-a unit totul si de aceea nu ne mai poate desparti nici tunetul nici trasnetul, nici focul nici apa, iar moartea ne va gasi strâns uniti în jurul Comandantului nostru Horia Sima.

Camarazi,

În acest prim 10 Decembrie al biruintei noastre sa juram ca unirea noastra este indestructibila si vesnica, asemenea Duhului Capitanului si duhurilor tuturor studentilor si muncitorilor morti pentru Legiune si în credinta legionara. Sa juram si sa pornim cântând la munca, la lupta si la victorie.

Traiasca Legiunea si Capitanul!

Traiasca Comandantul nostru Horia Sima!

Traiasca România Legionara!

Solemnitatea de la „Casa studenteasca” s-a încheiat cu discursul meu:

”Camarazi,

Acest 10 Decembrie îl sarbatoreste studentimea într-un cadru si o atmosfera cu totul deosebite de cele anterioare.

Altadata, guverne straine de sufletul poporului nostru împiedicau prin mijloace binecunoscute libera manifestare a studentilor, aducând ca justificare nevoia de a apara o ordine de nimeni amenintata si un Stat care de douazeci de ani a fost într-un razboi continuu cu natia.

Aceasta ostilitate împotriva studentimii s-a înasprit în ultimii ani si a culminat cu prigoana din 1938, când numele de student a fost asimilat, în conceptia de guvernare a regimului disparut, cu acela de infractor permanent al Statului, pentru ca studentimea a refuzat sa se încadreze într-o ordine impusa de sus si pentru ca a participat cu toate fortele, pâna la epuizare, în lupta în care se afla angajata, pe viata si pe moarte, Miscarea Legionara.

Astazi studentimea comemoreaza în libertate împlinirea unui ideal care i-a angajat de douazeci de ani puterile ei creatoare si care încheie în acelasi timp o etapa glorioasa de lupta pe linia destinului legionar.

Natiunea întreaga recunoaste acum, dupa un lung drum de rataciri, în lupta studentimii, propriile ei aspiratii spre o lume de dreptate si omenie, iar tineretul care ani de-a rândul a fost considerat neserios, lipsit de simt politic si usor influentabil, astazi capata o stralucita confirmare a conceptiei lui politice si spirituale, pentru care a suferit si s-a jertfit.

Îndata dupa razboi, în plin entuziasmul României Mari, numai sufletul studentimii a întrezarit primejdiile care amenintau viitorul Patriei si a vibrat îndurerata în fata fenomenului de descompunere morala a natiei românesti, sub actiunea iudeo-masoneriei, care prin adâncire nu putea duce decât la un deznodamânt fatal pentru tara.

1918 ne-a adus unitatea teritoriala. Odata cu aceasta unitate, idealul care a însufletit atâtea generatii, a disparut si a intrat în istorie.

O falsa conceptie care s-a ivit, îndata dupa razboi, predica, în locul idealului ajuns, o atitudine defensiva a unor oameni cuminti; care nu mai au nimic de revendicat si a caror misiune se limiteaza la pastrarea unei situatii câstigate. S-a uitat însa de cei care tineau asemenea lectii de nationalism inofensiv, ca unitatea teritoriala nu atrage dupa sine si unitatea spirituala a unui popor, singura hotarâtoare pentru destinul lui istoric.

Însa aceasta unitate spirituala nu se poate realiza decât prin proiectarea, în departarile veacului nostru, al unui nou ideal, destul de luminos si de mare, ca sa poata înmanunchea toate eforturile natiunii noastre.

Slabiciunea si decadenta clasei conducatoare

Tocmai în acel moment critic al istoriei românesti, când se consumase un ideal, clasa conducatoare nu a fost capabila sa intervina si, prin absenta ei, si-a dovedit slabiciunea si decadenta.

Daca si înainte de razboi au existat masoni si masonerie, patura conducatoare a tarii, constienta si nationalista, a utilizat aceste forte, care dominau atunci în lume, în conjunctura internationala, pentru interesele tarii.

De la razboi încoace, s-a petrecut însa un fenomen de subplantare a paturii noastre conducatoare, o înlaturare pe nesimtite a elementelor legate de pamânt si de sufletul Patriei, si înlocuirea lor cu alte elemente de structura cosmopolita, care au servit si utilizat Statul românesc, cu toate resursele lui, pentru puterea mondiala a iudeo-masoneriei.

Numai asa se explica faptul ca, la un moment dat, a putut sa se ridice si sa domine aceasta excrescenta abominabila a genului uman, aceasta întrupare a tot ce poate fi mai odios si criminal în omenire, Armand Calinescu.

Oamenii din lumea veche n-au avut un ideal

Întrebam oamenii din lumea veche : unde mergeati si care era idealul vostru politic si spiritual? Si va raspund foarte simplu: N-aveati nici un ideal, pentru ca o anumita tehnica a îmbogatirilor rapide nu poate constitui un ideal, iar drumul vostru era fara orizont.

De atâtea ori am fost îndoctrinati ca idealul României s-a împlinit si ca acum n-avem decât sa ne aparam frontierele, fara sa stim ca un popor, care nu doreste nimic nou, care se multumeste sa consume din ceea ce a câstigat, e condamnat mortii.

Frontierele unei tari se mentin prin forta launtrica a unui popor si când aceasta forta lipseste, ele se prabusesc.

La noi a existat aceasta putere a sufletului românesc, dar voi v-ati pus de-a curmezisul ei si ati încercat prin toate mijloacele, de la persuasiune pâna la asasinat sa o nimiciti.

Ati reusit sa darâmati frontierele tarii, dar n-ati reusit sa nimiciti aceasta forta, Miscarea Legionara. Tot atacul concentric al iudeo-masoneriei n-a putut atinge flacara unei credinte, mare atât prin puterea ei ofensiva cât si prin puterea ei de rezistenta.

N-ati avut nici un ideal atunci si va repet întrebarea, daca aveti un ideal acum, sau v-ati facut un ideal din disparitia regimului legionar? E adevarat ca e pe cale sa dispara lumea consiliilor de administratie, a jafului din averea Statului, a fondurilor secrete, a exploatarii taranilor, muncitorilor si intelectualilor, e pe cale sa dispara lumea hrubelor masonice, lumea acelora care se simteau atât de bine în tovarasia rentabila a iudeilor.

Însa aceia care profetizeaza prabusirea tarii sub conducerea regimului legionar le raspundem ca nu se poate prabusi, pentru ca astazi însasi tara conduce.

Observatorul obiectiv poate sa constate apoi în lumea aceasta veche o susceptibilitate aproape maladiva, ori de câte ori se întâmpla chiar si cea mai însemnata calcare a unui text de regulament. De unde a aparut acest simt excesiv de legalitate si dreptate? Sa fie succesul regimului legionar care i-a schimbat atât de repede? De ce nu s-a manifestat înainte când trupurile legionarilor zaceau azvârlite pe strada?

”Oamenii miilor de ilegalitati si crime cer de la legionari sa fie sfinti si zei, dupa ce ne-au ucis Capitanul, care singur putea sa-i ierte, si dupa ce douazeci de ani acest tineret a fost umilit si rastignit.

Stim ca si acum sunt multi dintre aceia care regreta ca n-au fost împuscati zeci de mii în loc de o mie si ca în adâncul constiintei lor mai nadajduiesc într-o revenire a vremii, în care sa perfectioneze opera de nimicire a tineretului si sa transforme din nou o tara libera într-o tara de iloti si un neam mândru într-un neam umilit”.

Aici ma opresc cu reproducerea discursului meu, deoarece se gaseste mai sus acel pasaj care a fost comentat dupa expulzarea noastra de la putere, ca o dovada de aprobare a „asasinatelor de la Jilava” din noaptea de 26/27 Noiembrie 1940. În realitate cu aceste cuvinte explicam procesul sufletesc al legionarilor care i-au sanctionat pe criminalii erei carliste, când au descoperit în fundul gropii de la Jilava osemintele Capitanului.

În continuare, exaltam lupta studentimii, de la izbucnirea miscarii studentesti în 1922, pâna astazi, si îi indicam noul ideal ce trebuie sa-i absoarba energiile, pe linia spiritualitatii legionare.

VII. CONSIDERATII ASUPRA REGIMULUI. DIFICULTATI, INCIDENTE SI TULBURARI

Situatia mea în cadrul regimului legionar nu era de invidiat. Eram prins între un Conducator rau si perfid, persecutat de ideea dominatiei totale, si o miscare în plina efervescenta revolutionara, care aspira sa-si croiasca drumul ei propriu în istorie.

1. Paradoxul guvernarii

Istoricii Statului National-Legionar, în consideratiile lor asupra guvernarii din aceasta perioada, fac o greseala initiala grava. Ei îsi închipuie ca puterea era împartita între Miscare si General si fiecare din parti îsi administreaza oarecum autonom sfera lui de raspundere. Ei se orienteaza dupa denumirea statului proclamat la 14 Septembrie, care cuprindea vocabula „legionar”, si nu dupa exercitiul efectiv al conducerii Statului.

În realitate toate puterile erau concentrate în mâna Generalului Antonescu, prin îndoita lui calitate de Sef al Statului si Sef al Guvernului. Nici o lege si nici o denumire mai importanta nu se puteau face fara aprobarea Conducatorului. Cu toate aparentele asadar, cu toate ca miscarea figura în Actul Constitutional ca unica purtatoare a vointei nationale în Stat, Generalul era factorul decisiv al guvernarii, în sensul ca orice schimbari legislative sau executive în Stat trebuiau sa treaca prin cabinetul sau.

Ministrii legionari, ca toti ministrii, aveau anumite atributii administrative de rang inferior, pe care le exercitau în mod liber, dar când era vorba de o mare decizie, o lege sau o numire importanta, aveau nevoie de un decret al Generalului, care trebuia sa apara în Monitorul Oficial.

Ministrii legionari nu tratau cu mine chestiunile departamentului lor, ori de câte ori competenta lor era depasita, se prezentau cu dosarul Generalului, pentru a solicita aprobarea lui. Antonescu examina chestiunile prezentate de ministri si îsi dadea încuviintarea sau nu, dupa cum i se parea lui bine. Nu ma amestecam în treburile interne ale departamentelor conduse de legionari – interventiile mele au fost foarte rare – întâi pentru ca îi consideram pe oamenii propusi de mine apti sa exercite aceste înalte functii si chiar mult mai bine pregatiti decât mine în domeniul lor, si, în al doilea rând, pentru ca as fi tulburat mecanismul normal al guvernarii. Generalul era si Seful Guvernului si aceasta calitate îi dadea dreptul sa controleze întreg aparatul de conducere al Statului. Nu vroiam sa intru în conflict cu el.

Dar desi firele guvernarii nu treceau prin mâinile mele, când treburile nu mergeau bine la vreun minister condus de un legionar, Generalul ma chema pe mine sa se plânga de „neregulile” constatate, de cele mai multe ori nefondate, bazate pe denunturile ce le primea si apoi le exagera anturajul sau. Si atunci s-a nascut aceasta situatie paradoxala în relatiile mele cu Antonescu, ca el nu ma chema când rezolva actele de guvernare cu ministri, dar ma tragea la raspundere pentru erorile sau „abuzurile” legionarilor din guvern. Eu nu aveam atributii speciale în cadrul Statului, nu mi-a spus niciodata Generalul „D-ta te ocupi de cutare sau cutare problema sau cutare grup de probleme”, ci trata direct cu ministrii de resort toate chestiunile care afectau departamentul lor. De nenumarate ori, îmi azvârlea câte o nota în fata ochilor, spunându-mi mânios:

– Uite, D-le Sima, ce fac oamenii recomandati de D-ta. Uite ce fac legionarii D-tale. Dupa expulzarea noastra de la putere, criticii sau mai bine zis defaimatorii nostri oficiali, caci au fost recrutati chiar din personalul de la Presedintie, au ignorat total rolul Generalului în guvernare, atribuindu-ne noua relele ei, în timp ce Conducatorului i-au rezervat toate înfaptuirile (caci au fost si de acestea). Procurorii politici ai dictaturii antonesciene refuzau sa ia act de faptul ca masurile pe care le înfierau ei acum au fost acestuia. În toate domeniile de guvernare – cum se poate convinge cititorul din lectura partilor anterioare – în domeniul sanctiunilor, al politicii economice, al politicii interne, al politicii externe, Generalul a fost solidar cu noi si chiar ne-a depasit în strasnicie în anumite chestiuni, pentru ca mai târziu sa condamne masurile luate de el, repudiindu-le paternitatea. Ori un om de onoare, un om de caracter, cum se pretindea, trebuia sa-si asume raspunderile guvernarii din aceasta perioada, cel putin în egala masura cu miscarea.

Dupa 21 Ianuarie 1941, data rupturii totale cu Antonescu, noi am fost lipsiti de orice mijloc ca sa ne aparam, în timp ce Generalul, la adapostul cenzurii si cu ajutorul tuturor mijloacelor de comunicatie ale Statului, ne împrosca zilnic cu tone de cerneala, pentru a convinge opinia publica ca am fost niste „criminali”, niste „anarhisti”, „derbedei” si „tradatori” ai tarii si am fi dus de râpa fara de interventia lui providentiala. Nu puteam întreprinde nimic pentru a raspunde acestei avalanse de infamii. Cenzura nu numai ca oprea orice protest din partea noastra, dar orice rând favorabil Legiunii era interzis si chiar pedepsit în. În tara eram cu mâinile legate si nici în strainatate situatia noastra nu era mai buna. În Germania, o conventie încheiata între guvernul german si cel român interzicea legionarilor orice activitate politica, cu amenintarea de extradare în România. În tarile aflate sub controlul sau influenta Germaniei, ne izbeam de acelasi zid de oprelisti. Guvernul german veghea ca în nici o tara din Europa sa nu patrunda glasul nostru, pentru a nu-l „supara” pe Maresal.

Când vrem sa cercetam obiectiv guvernarea legionara, trebuie sa luam în considerare nu numai ce s-a întâmplat efectiv în România între 14 Septembrie 1940 si 21 Ianuarie 1941, ci si tragedia Miscarii Legionare în perioada „nationalismului european”. În tara eram prizonierii sistemului de teroare organizat de Antonescu, iar în strainatate eram prizonierii sistemului organizat de guvernul german, pentru a împiedica sa iasa la lumina adevarul asupra Statului National-Legionar. În modul acesta, infamiile s-au acumulat an de an, lipsit de orice posibilitate de replica, încât, la sfârsitul razboiului, au existat chiar istorici de buna credinta care sa le ia drept fapte reale.

2. Ministere fara probleme

Au existat patru ministere „fara probleme”, în sensul ca n-am primit contra titularilor acestor departamente „plângeri” din partea Generalului: Ministerul de Finante, Ministerul Presei si Propagandei, Ministerul Colonizarilor si al Populatiei Evacuate si Ministerul Lucrarilor Publice si al Comunicatiilor.

Ministrul de Finante era George Cretianu, fratele lui Alexandru Cretianu, Secretar – General la Externe în timpul guvernarii noastre. Dar spre deosebire de fratele lui, George Cretianu nu era numai un om priceput în finantele publice, ci si un coleg loial. Subsecretar de Stat la Finante era Constantin Papanace si relatiile dintre ei au fost excelente. Cretianu de la Finante nu venea la Antonescu sa-si denunte colaboratorul, cum se îndeletnicea cel de la Externe, care-si spiona superiorul pentru a-l pârî Generalului.

Conform liniei de conduita ce mi-o fixasem, nu m-am amestecat în treburile acestui minister. O singura data am încercat sa intervin, si anume în chestiunea pretului zaharului. Marea masa a taranimii nu putea cumpara zahar decât în cantitati mici, caci se vindea la preturi prohibite pentru punga ei. Mi-aduc aminte ca în satul de obârsie, în Mândra, tarancile mergeau „la bolta” sa cumpere zahar de „un leu sau doi”, câteva bucatele.

Am avut o conferinta la Finante cu Cretianu si Papanace pe aceasta tema, examinând în comun cum s-ar putea scadea pretul zaharului. M-am interesat mai întâi daca nu s-ar putea obtine o reducere a pretului de vânzare a acestui articol la iesirea din fabrica. Mi s-a explicat ca fabricile de zahar lucreaza cu o limita de câstig minima, peste care nu se poate trece. Am propus apoi suprimarea taxei pe care o încasa Statul la fiecare kilogram de zahar, vreo zece lei. Era inuman ca Statul sa încarce acest aliment esential pentru hrana si cresterea copiilor cu o taxa atât de mare. Cretianu si Papanace, solidari, mi-au explicat ca golul ce se va naste în finantele publice, vreo 300 de milioane pe an, ar fi prea mare si ar dezechilibra bugetul, greu de suportat în dificultatile economice în care se zbatea tara. Am renuntat si la aceasta propunere, întristat ca nu se poate face nimic.

La Ministerul Presei si Propagandei, de fapt redus de Antonescu unui Subsecretariat atasat Presedintiei Consiliului, Alexandru Constant a facut fata cu competenta si autoritate. Contrar resentimentului ce l-am avut la început contra lui, pentru modul agresiv în care si-a cerut „dreptul” sa fie ministru, a trebuit sa recunosc mai târziu ca s-a achitat în mod stralucit de sarcina lui. Si-a ales colaboratori valorosi, a secundat cu tact si inteligenta politica noastra externa, scotând si o serie de brosuri în serviciul propagandei românesti peste hotare, si a reprezentat cu demnitate Statul Român în relatiile cu strainii, gazetari si oameni politici. Nici în contul acestui minister nu mi s-au prezentat „plângeri” din partea lui Antonescu.

La Subsecretariatul de Stat al Colonizarilor si Populatiei Evacuate, sub conducerea lui Corneliu Georgescu, treburile s-au desfasurat normal. Corneliu Georgescu a fost un bun administrator si a jucat un mare rol în ajutorarea refugiatilor din Basarabia, Bucovina de Nord, Ardealul de Nord si Dobrogea cedata. Nici o observatie din partea lui Antonescu. Dintr-un comunicat dat de Corneliu Georgescu, în 23 Octombrie, rezulta ca opera de plasare a refugiatilor este aproape terminata. Functionarii publici au fost plasati în functii de Ministerele carora apartineau, muncitorii au fost plasati la întreprinderi, iar agricultorii sunt asezati prin gospodarii”.

Primul titular al Ministerului Lucrarilor Publice si al Comunicatiilor a fost Profesorul Pompiliu Nicolau, fost Rector al Scolii Politehnice din Timisoara. Cum fusese numit Pompiliu Nicolau ministru? Acesta scrisese o carte asupra problemei românesti dupa înfiintarea României Mari, în care critica guvernarile de pâna atunci si cerea mai multa seriozitate din partea paturii conducatoare. Cartea a facut oarecare vâlva. Generalul Antonescu fie ca a citit cartea, fie ca i-a atras cineva atentia asupra ei, cert este ca atunci când eu l-am propus pe Profesorul Protopopescu sa ia conducerea acestui minister, el mi-a raspuns „am eu un om bun si-l voi numi pe acesta”. Supararea lui Protopopescu era cu atât mai mare cu cât Nicolau era rivalul lui de la Scoala Politehnica din Timisoara. Între ei era o veche cearta si mi se pare ca nici nu-si vorbeau.

Pompiliu Nicolau n-a stat mult la acest minister. Era un om scrupulos si cerceta toate rotitele ministerului pentru a pune ordine în administratia lui, în conformitate cu ideile exprimate în cartea lui. Pentru severitatea cu care guverna a intrat repede în conflict cu functionarii superiori ai Ministerului si, în primul rând, cu Colonelul Oraseanu, Directorul Regiei Autonome a Cailor Ferate, agreatul Generalului. Incomodând prea multa lume, au început intrigile si pârile în anturajul lui Antonescu si Pompiliu Nicolau a fost debarcat la o luna dupa numirea lui. La plecare mi-a scris câteva rânduri, în care recunostea ca nici eu si nici Miscarea n-am avut vreun amestec în concedierea lui si îmi multumea pentru consideratia acordata.

În locul lui a fost numit Profesorul Ion Protopopescu, asa cum propusesem la început. Acesta s-a considerat „reabilitat” dupa umilinta ce-a suferit-o prin numirea lui, la începutul guvernarii, la un post de mâna a doua, si chiar „razbunat”, pentru ca lua locul rivalului sau. Fiind numit si direct de General, s-a considerat mai mult ministru al acestuia si mai putin al Miscarii, care nu fusese în stare sa-i ofere, când s-a constituit guvernul, decât un minister-sinecura al Inventarului Public.

Protopopescu a fost un bun ministru de rutina. Nu avea veleitati sa faca reforme sau sa iasa din cuvântul Generalului. În modul acesta, n-am auzit din gura Generalului nici un cuvânt de nemultumire contra lui.

Acestea au fost ministerele „fara probleme”, adica acelea care n-au dat nastere la tensiuni cu Conducatorul Statului. La restul ministerelor ocupate de legionari, Educatie, Sanatate, Interne si Externe, conflictele n-au lipsit si în cele din urma s-au acumulat în asa masura încât titularii lor au devenit tinta atacurilor permanente ale Conducatorului. Nu era saptamâna si nici chiar zi în care sa nu mi se semnaleze de câtre Antonescu vreo „neregula” întâmplata la aceste ministere.

De Ministerul Afacerilor Straine si calvarul lui Sturdza, m-am ocupat la „Politica Externa”. Ramâne sa examinam acum ce s-a întâmplat la celelalte ministere, cum au functionat ele sub tirul tot mai intens al mustrarilor lui Antonescu.

3. Ministerul Educatiei Nationale

Cum am vazut la începutul lucrarii, cele doua ministere, al Educatiei Nationale si al Cultelor, au fost contopite de Antonescu într-un singur minister, care a fost încredintat Profesorului Traian Braileanu.

Ministerul Educatiei Nationale n-a fost un minister „fara probleme”, ci un teren de permanente ciocniri între titularul lui si Conducatorul Statului. Profesorul Braileanu a întreprins o reforma a învatamântului superior si aceasta încercare de a însanatosi mediul Universitatii românesti i-a atras ostilitatea anturajului antonescian.

Ca sa întelegem spiritul si valoarea acestei reforme, trebuie sa explicam în câteva cuvinte care era starea învatamântului universitar la înscaunarea regimului legionar.

În vreme ce în România Mica Universitatea atinsese un înalt nivel stiintific, rivalizând cu universitatile apusene, în România Întregita si aceasta institutie degenerase, sub influenta nefasta a partidelor. Normele de selectie ale personalului universitar au fost progresiv ignorate, pentru a face loc la catedra unor pretinsi savanti, care nu aveau alt merit decât acela de a fi în gratiile unor partide ajunse la putere. Sub Regele Carol, aceasta anomalie s-a accentuat, devenind o regula de selectare a profesorilor universitari. Pentru a ocupa cineva o catedra, trebuia în prealabil sa treaca prin cenzura Elenei Lupescu, care îi cântarea pe pretendenti dupa simpatiile lor filosemite.

În perioada terorii Carol-Calinescu, au fost numerosi profesori universitari care au facut parte din guvernele care au masacrat floarea tineretului românesc sau au sprijinit actele criminale ale acestora cu autoritatea lor „ex-cathedra”. Era normal ca, în cadrul noului Stat, studentimea, care a suferit cele mai mari pierderi de vieti omenesti, sa ceara epurarea Universitatii de acele elemente care din parinti sufletesti ai tineretului se degradasera la rolul odios de agenti ai unui regim bestial.

Profesorul Traian Braileanu avea o înalta conceptie despre rolul Universitatii în societatea româneasca. El însusi un savant consacrat, cel mai mare sociolog al tarii, autor de lucrari care faceau onoare culturii nationale, ajuns în fruntea Ministerului Educatiei Nationale, si-a pus din primul moment problema unei reforme a învatamântului superior, pentru a-i reda stralucirea de odinioara. Dar aceasta reforma nu se putea realiza fara o revizuire a cadrelor universitare existente, pentru a-i putea elimina pe cei neapti de a împlini rolul de educatori ai noilor generatii.

Profesorul Braileanu a întocmit un proiect de lege în conformitate cu aceste consideratii si l-a supus aprobarii Conducatorului Statului. Generalul Antonescu a înteles sensul si necesitatea acestei reforme si a semnat Decretul-Lege din 2 Noiembrie 1940, cunoscut sub numele de „Adaptarea Învatamântului Superior la Structura Statului National-Legionar”. Pe baza acestui decret, s-a constituit apoi „Comisia de revizuire pentru Universitatii si scoli speciale”, prezidata de Profesorul Universitar P.P. Panaitescu, care avea misiunea sa examineze situatia „ Corpul didactic din învatamântul superior”.

Comisia s-a orientat dupa urmatoarele norme în lucrarile ei de epurare a Universitatilor românesti de elemente necalificate sau daunatoare pentru formatia intelectuala a studentimii:

1. Profesori care au participat la guvernele asasine sau au sprijinit aceste guverne.

2. Profesori masoni.

3. Profesori ilegal numiti sau numiti prin influenta Elenei Lupescu.

4. Profesori fara lucrari stiintifice.

Ultimul punct era perfect justificat, fiind acceptat chiar de acei profesori universitari care au fost însarcinati mai târziu de General sa ancheteze lucrarile „Comisiei de revizuire”. Nu puteau figura ca profesori universitari aceia ce n-aveau lucrari de specialitate, care se multumeau sa repete invariabil, an de an, aceleasi cursuri învechite, ramase mult în urma progreselor stiintifice.

De asemenea nu mai încapea nici o discutie asupra criteriului penultim de selectie. Profesori ilegal numiti, cei mai multi gratie interventiei Elenei Lupescu, nu aveau ce sa caute în sânul acestei institutii de înalta cultura.

Punctul 1 a stârnit oarecare controverse. Dar cum mai putea studentimea sa frecventeze cursurile asasinilor sau dintre prigonitorii lor, colaborând cu organele de represiune? Mai puteau Stefanescu-Goanga sau Ralea sa mai tina lectii în fata studentilor?

Ramâne un singur punct discutabil, acela al apartenentei unui profesor la masonerie, având toate titlurile si calificarile stiintifice în regula. Fixarea acestei norme era ca o reactie legata de timpul de atunci. Masoneria româneasca era dirijata din strainatate si era înfeudata Internationalei Comuniste. Într-un moment când se apropia razboiul din rasarit, cum puteau fi mentinuti la catedra profesori care propagau doctrine dizolvante, favorizând comunismul si slabind spiritul de aparare al poporului nostru?

E probabil ca în cursul cercetarilor comisiei de revizuire sa se fi facut si nedreptati. Dar care judecata omeneasca e dreapta? În orice caz, lucrarile acestei comisii nu constituiau ceva definitiv. Erau propuneri, recomandari, care trebuiau examinate succesiv de Ministerul Educatiei Nationale si de Conducatorul Statului. Profesorii universitari indicati a cadea sub prevederile de culpabilitate ale normelor de mai sus nu erau eliminati automat din învatamânt, ci dispuneau de mijloace de aparare si chiar le indicau, în anumite cazuri mai usoare, cum sa-si reglementeze situatia. Li se acordau termene ca sa se puna la punct cu lucrarile si diplomele sau sa-si dovedeasca nevinovatia. Mi-aduc aminte ca Petrascu a intervenit la Braileanu pentru Profesorul de Pedagogie G.G. Antonescu de la Bucuresti. Acesta nu avea lucrari de specialitate în genul marilor cercetatori. Avea doua cursuri excelente, pe care le tinea alternativ. Dar pe la catedra lui au trecut generatii de studenti care s-au pregatit pentru a reveni profesori secundari.

Dupa expulzarea noastra de la putere, Generalul Antonescu nu si-a recunoscut paternitatea acestui decret, procedeu ignominios, de care s-a folosit în toate sectoarele guvernarii cu legionarii, pentru a justifica lovitura de Stat. A azvârlit toata raspunderea reformei asupra Profesorului Braileanu, iar el s-a spalat pe mâini, ca si cum n-ar fi avut nimic de-a face cu acest decret, care nu putea lua nastere fara propria lui semnatura. Ca sa se razbune pe Braileanu si pe activitatea lui la Minister, a numit o „Comisie de Ancheta” care sa cerceteze „abuzurile” Comisiei precedente de revizuire si sa-i faca un referat. Comisia de ancheta a fost formata din profesorii C. Stoicanescu, Horia Hulubei si Scarlat Lambrino si rezultatele la care au ajuns au fost publicate în volumul Pe Marginea Prapastiei, cu rezolutia pusa de General:

”Sunt de acord cu concluziile la care a ajuns comisia. Este rusinos si tragic. Rusinos ca s-au gasit profesori universitari si un ministru, universitar si el, sa conceapa sau sa se preteze la astfel de infamii. Si este tragic ca, corpul universitar nu a reactionat cum trebuia si pe loc la aceste infamii. Daca eram universitar nu as fi acceptat sa ma prezint în fata unei astfel de instructii odioase sau daca ma duceam ma transformam în acuzator. Este în special dureros ca s-a gasit o comisie de universitari care sa se preteze la astfel de anchete.

Este evident ca în Universitate trebuie o purificare, trebuie o reparare a trecutului, trebuie înlaturat tot ce a patruns ilegal si tot ce dauneaza”.

Ce stranie aparitie în istoria României Generalul Antonescu! Dupa ce semneaza decretul de revizuire a cadrelor didactice din învatamântul superior si dupa ce Comisia începe sa lucreze în conformitate cu prevederile acestui decret, tot el vine sa-i condamne pe acei profesori angajati de Minister sa epureze Universitatea de elemente indezirabile, asa cum credeau ca îndeplinesc din înaltul lui ordin.

Dupa avalansa de indignari si revolte contra vechii Comisii, totusi Generalul mai are o lucire de constiinta recunoscând ca nu e strain de procesul de revizuire a cadrelor universitare, când adauga la urma:

”Este evident ca în Universitate trebuie o purificare, trebuie o reparare a trecutului, trebuie înlaturat tot ce a patruns ilegal si tot ce dauneaza”.

Dar acest deziderat nu l-a înfaptuit niciodata. Cu cine era sa elimine „tot ce a patruns ilegal si dauneaza Universitatii?” Cu fostii asasini ai tineretului, cu elementele introduse de Elena Lupescu, cu indivizi care nu posedau nici cel putin diplomele cerute la concursurile pentru ocuparea unei catedre? În perioada de guvernare a lui Antonescu, toti cei din categoriile fixate de Comisia de Revizuire sa fie eliminati si-au pastrat posturile, devenind cei mai entuziasti partizani ai Generalului. În schimb Profesorul Braileanu a fost arestat si a patimit sase luni în celulele Serviciului Secret de la Malmaison, pentru vina de a-si fi îndeplinit datoria de ministru si profesor sub înalta obladuire a Sefului Statului.

Eu n-am avut nici un amestec în conceperea acestei reforme. Profesorul Braileanu era în ochii mei prea mare ca sa ma amestec în afacerile departamentului sau. Toate chestiunile pendinte de acest minister s-au rezolvat între el si General.

Sigur ca privind mai târziu în urma, mi-am dat seama ca reforma Braileanu era buna si necesara în esenta, dar era prematura în acel moment politic. Miscarea nu era stapâna în Stat ca sa poata duce la bun sfârsit opera de însanatosire a învatamântului universitar. Pe masura ce Comisia de Revizuire, prezidata de Profesorul P.P. Panaitescu, înainta cu lucrarile, în aceeasi masura se organiza rezistenta celor amenintati sa fie eliminati. Reforma Braileanu s-a izbit de „interesele create”, care formau o puternica retea, cu audienta si simpatie în anturajul lui Antonescu. Un prilej binevenit pentru „familia lui politica” sa-l atâte pe Conducator contra Ministrului Educatiei Nationale. În ultimele doua luni, Profesorul Braileanu iesea amarât de la audientele de lucru de la General, caci nu auzeau decât reprosuri si amenintari. Sufletul lui curat nu putea concepe atâta miselie ca dupa ce Antonescu însusi aprobase proiectul de reforma si îl încurajase în aplicarea unor norme severe în învatamântul superior, tot el sa-l învinuiasca pentru ceea ce i se îngaduise mai înainte.

Atitudinea bizara a lui Antonescu în relatiile cu Braileanu reflecta în fond schimbarea lui de atitudine în relatiile cu Miscarea. La începutul lui Noiembrie 1940 guverna cu noi; în Decembrie si Ianuarie, se pregatea sa ne expulzeze din Stat, iar în primavara lui 1941, când a instituit Comisia de Ancheta, guverna contra noastra, angajându-se într-o noua prigoana.

4. Ministerul Cultelor si Artelor

La Ministerul Cultelor s-a produs o criza în relatiile cu Biserica Ortodoxa din cauza actiunii necugetate a Preotului Stefan Palaghita, care fusese numit Inspector la acest minister. Fire impulsiva si dezordonata, si-a pus de gând sa epureze înalta ierarhie bisericeasca de vladici care nu faceau cinste scaunului pe care sedeau.

Dupa o perioada de cercetari, a întocmit dosare împotriva a trei episcopi, pe care-i acuza de grave nereguli administrative, simonie si pacate omenesti. Traian Braileanu, care guverna si acest minister, sovaia sa dea curs anchetei întreprinse de Preotul Palaghita si atunci a venit la mine cu dosarele, în speranta ca voi fi mai accesibil argumentelor lui si voi accepta sa ridic chestiunea în fata Generalului Antonescu. Acesta, la rândul lui, trebuia sa ceara Sfântului Sinod sa ia masuri contra culpabililor. L-am lasat pe Preotul Palaghita sa-si desfasoare concluziile la care a ajuns în ancheta lui. Mi-a deschis dosarele si mi-a aratat o multime de piese acuzatoare, între care si declaratii de martori. Dosarele erau bine întocmite si contineau suficiente dovezi de a-i pune sub acuzatie pe episcopi. Dupa ce si-a terminat rechizitoriul, am început sa-i explic care este pozitia Miscarii fata de Biserica :

– Nu ne amestecam în afacerile interne ale Bisericii. Nu trebuie sa cadem în eroarea partidelor sau a Regelui Carol, care au degradat Biserica la un instrument al intereselor lor particulare. Statul trebuie sa ajute Biserica, dar fara sa-i ceara nici un serviciu în schimb. Biserica este mult deasupra noastra, cum spunea si Capitanul. Forul care poate decide asupra conduitei Episcopilor este exclusiv Sf. Sinod, care nu trebuie supus la presiuni politice. Sf. Sinod trebuie sa ramâna suveran pe initiativele si deciziile lui”.

I-am spus în continuare ca atunci când Generalul Antonescu m-a întrebat la începutul guvernarii „ce facem cu Patriarhul Nicodem”, i-am raspuns ca „trebuie lasat unde e”. Miscarea nu cere nici o satisfactie pentru faptul ca în timpul guvernarii carliste Patriarhul a justificat si a binecuvântat crimele regimului. I-am amintit ca în declaratia mea din 4 Iulie 1940, când am luat în primire Ministerul Cultelor, mi-am exprimat dorinta de a vedea o Biserica libera si independenta, dedicata exclusiv misiunii ei Divine, fiind telegrafic felicitat de Mitropolitul Balan.

Aceasta este pozitia Miscarii si l-am invitat sa închida dosarul contra Episcopilor si sa se ocupe de alte treburi.

Preotul Palaghita a plecat dezamagit de la mine. Dar între timp actiunea lui a avut si alte urmari care au provocat si interventia Generalului. Ministerul Cultelor, instigat de Preotul Palaghita, a suspendat plata salariului Episcopului Gherontie al Constantei, cel mai învinuit dintre ei. Episcopul s-a plâns Generalului si acesta a adus cazul în discutia Consiliului de Ministri, cerându-i lui Braileanu sa repare ilegalitatea. Episcopul Gherontie nu fusese nici inculpat, nici judecat si nici suspendat.

Mai târziu Preotul Palaghita a venit la mine cu o alta propunere tot atât de stranie, care privea de asta data miscarea. Si anume, sa dau dispozitii ca toti legionarii sa iasa din organizatiile de baza si sa formeze un corp aparte, cum ar avea studentii. Acest nou corp s-ar constitui pe regionale. Câte regionale are Miscarea, atâtea regionale de preoti sa fie. Bineînteles, el râvnea sa fie seful acestui corp nou.

I-am respins si aceasta idee, explicându-i ca daca am proceda la fel cu toate profesiile si toti intelectualii din Miscare, daca avocatii, medicii, inginerii, profesorii, învatatorii din miscare ar urma aceeasi evolutie, iesind din organizatia generala si constituindu-se în corpuri aparte, atunci decapitam Miscarea de cele mai bune elemente ale ei. Atunci cine sa conduca masele de legionari? La ora actuala avem preoti sefi de judet, preoti sefi de regiune, preoti prefecti. În prigoana, numerosi preoti au suferit lagar si închisoare si am avut preoti martiri, care au murit pentru popor în rând cu ceilalti legionari ucisi. Rolul lor este mare în Miscare. Daca i-am desprinde din mediul în care au crescut si s-au format, am saraci Miscarea de un factor important de aglutinare politica si orientare spirituala.

Pentru a doua oara Preotul Palaghita a plecat dezamagit de la mine. Era un agitat, un cap nebulos, victima a unei imaginatii haotice, care-l împiedica sa vada realitatea.

5. Ministerul Sanatatii, Muncii si al Ocrotirilor Sociale

Ministerul Sanatatii si al Muncii, mai înainte despartite, au avut aceeasi soarta ca si Ministerul Educatiei si al Cultelor, fiind reunite de Antonescu într-un singur minister, avându-l ca titular pe Vasile Iasinschi.

La Ministerul Muncii administratia a functionat normal, fara frecusuri cu Generalul Antonescu.

Nu tot asa la Ministerul Sanatatii, unde relatiile lui Iasinschi cu Conducatorul Statului au devenit din ce în ce mai încordate. Câta vreme Iasinschi a facut acte de rutina si schimbari de personal care afectau numai cadrele sanitare inferioare, protestele Generalului nu s-au auzit. Dar când acesta a cutezat sa se atinga de situatia unor „intouchables”, personaje care detineau functii importante în cadrul medical al tarii si care s-au bucurat de un tratament privilegiat sub toate regimurile, atunci mânia lui Antonescu s-a descarcat fulminant si cu cea mai mare brutalitate contra Ministrului Sanatatii. Acesti pontifi ai medicinii întretineau relatii cordiale cu anturajul antonescian si când situatia lor parea sa fie periclitata, îndata suna soneria de alarma de la Presedintie, pentru a-l pune în garda pe General de schimbarile întreprinse de ministrii legionari.

Au fost mai multe cazuri, dar dintre ele în special doua au creat tensiuni în guvern si au contribuit la deteriorarea relatiilor dintre Conducator si Iasinschi. Profesorul Dr. Iacobovici fusese înlocuit din functia de medic primar al Asezamintelor Brâncovenesti. Fiind sesizat de „nedreptatea” savârsita, Generalul ordona o ancheta, punând urmatoarea rezolutie, pe care o reproducem, pentru ca cititorul sa-si dea seama de anomaliile ei, de contradictiile ei si confuziile acumulate în câteva linii:

”9 Ianuarie 1941

Ministerul de Justitie va numi pe cineva sa studieze daca dispozitia este legala si sa refere fara întârziere. Chiar daca ar fi legala, este o crima sa ne batem joc de putinii oameni de stiinta pe care-i avem. Cu astfel de sisteme se distruge totul. Eu nu sunt o firma închiriata de oameni care comit acte care depasesc ca arbitrar si razbunare actele fostului regim. Îl rog pe D-l Ministru Iasinschi sa spuna acestea D-lor de la Spitalul Brâncovenesc, care, daca nu înteleg aceasta, este ca dovedesc ca nu merita locurile pe care le-au ocupat si trebuie schimbati fara întârziere”.

Analizând rezolutia Generalului, se desprind urmatoarele concluzii si observatii:

1. Nimeni, nici medicii legionari si nici Ministrul Sanatatii, n-au contestat eminentele calitati stiintifice ale D-rului Iacobovici. Generalul deplasa chestiunea în discutie pe alt teren, strain de problema.

2. Dr. Iacobovici a fost înlocuit într-o functie administrativa, ca medic primar al Asezamintelor Brâncovenesti.

3. A fost înlocuit pentru ca medicii de la aceasta institutie au descoperit nereguli la spitalele aflate în administratia Asezamintelor Brâncovenesti.

4. Generalului Antonescu fiindu-i teama ca destituirea D-rului Iacobovici sa nu fi fost tocmai „arbitrara”, cum pretindea acesta, ca sa-si salveze totusi protejatul, are grija sa adauge în rezolutie ca „chiar daca ar fi legala, este o crima sa ne batem joc de putinii oameni de stiinta pe care-i avem”.

5. Medicii de la Asezamintele Brâncovenesti care au cerut înlocuirea D-rului Iacobovici erau informati ca sub administratia lui s-au savârsit nereguli. Nu s-a luat o decizie de ordin administrativ, destinata sa asigure o gestiune corecta la aceste asezaminte.

6. Generalul Antonescu nu se multumeste cu aceste observatii, ci adauga si enormitatea ca rechemarea lui Iacobovici întrece în „arbitrar si razbunare actele fostului regim”. Recurge la aberatie ca sa puna pe acelasi plan sau chiar mai mult crimele regimului carlist… cu destituirea unui functionar.

7. Generalul îi ameninta pe medicii de la Asezamintele Brâncovenesti cu destituirea lor, daca nu reintegreaza, de acord cu Ministrul, pe Dr. Iacobovici.

Din aceasta analiza rezulta cu claritate ca arbitrarul era practicat de Generalul Antonescu, care, sub influenta anturajului sau nefast, împiedica instaurarea unei administratii sanatoase la Asezamintele Brâncovenesti.

Al doilea caz, care caracterizeaza aceeasi mentalitate înveninata de mediul în care traia, a fost a Dr. Costinescu, fost Ministru al Sanatatii în mai multe guverne liberale iar, în vremea noastra, Presedinte al Crucii Rosii. În urma reclamatiilor facute de medicii legionari din Capitala ca la Crucea Rosie s-ar fi savârsit nereguli, Ministrul Iasinschi decide înlocuirea Dr. Costinescu. Abia s-a dat decizia, a si intrat în functie soneria de alarma de la Presedintie. De asta data însasi Doamna Maria Antonescu a luat afacerea în mâna, aducând la cunostinta sotului ei „oroarea” savârsita. Dr. Costinescu, introdus în tainele anturajului, i-a trimis o scrisoare Doamnei Antonescu, plângându-se de nedreptatea ce i s-a facut, fiind dat afara de la o institutie unde a muncit atâtia ani...

Ca de obicei, si în acest caz, Generalul deviaza de la subiect, ca sa-si justifice revolta contra înlocuirii abuzive a Dr. Costinescu, invocând consideratii de alta natura. Exalta opera realizata de Dr. Costinescu la Crucea Rosie, între altele crearea Sanatoriului de la Moroeni, care era într-adevar o institutie exemplara. Îsi ia osteneala chiar sa se duca la Moroeni, ca sa viziteze sanatoriul, întorcându-se încântat de ce-a vazut acolo. În discutia avuta la un Consiliu de Ministri, pune accentul pe realizarile „Crucii Rosii” sub presedintia Dr. Costinescu, în timp ce Ministrul se refera la neregulile descoperite la aceasta asociatie de binefacere nationala, care, într-un regim legionar, trebuie curmate. Dându-si seama Generalul ca la o ancheta ar putea iesi si nereguli, are grija sa adauge în cursul discutiei:

”Daca prin neregulile semnalate de D-ta s-a creat aceasta situatie, eu sunt fericit”. Cu alte cuvinte, dupa conceptia Generalului, poti sa furi, poti sa jefuiesti, daca s-a realizat ceva de importanta pentru Stat, atunci neregulile se pot trece cu vederea. Generalul ascundea vinovatia protejatilor lui îndaratul operelor ce le-au realizat acestia în fruntea unei institutii! Ne venea în minte afacerea Skoda, când perora Antonescu în favoarea Dr. Costinescu. Contractul încheiat de guvern cu Uzinele Skoda era bun pentru înzestrarea armatei, dar pretul armamentului achizitionat era oneros pentru Stat, din cauza intermediarilor, care au încasat mari comisioane.

Înlocuirile decise de Iasinschi erau perfect justificate din punct de vedere al corectitudinii administrative, dar, cine stie, opozitia Generalului nu ar fi fost atât de drastica daca s-ar fi petrecut la o data în Octombrie sau Noiembrie. Au cazut cum nu se poate mai prost, într-o perioada când Generalul Antonescu îsi ascutea armele ca sa ne loveasca pe la spate. Interventia lui în favoarea Dr. Costinescu era din 13 Decembrie, iar rezolutia lui pentru reintegrarea Dr. Iacobovici din 9 Ianuarie 1941. Peste doua saptamâni dadea lovitura de Stat contra propriului sau regim!

6. Ministerul de Interne

În fruntea Ministerului de Interne sau al Afacerilor Interne, cum se mai numea, era Generalul Constantin Petrovicescu. Un om drept, fara nici o urma de rautate sau viclenie, incapabil sa faca vreun act daunator tarii sau prietenilor lui. Din cauza loialitatii lui fata de Miscare, a avut mult de suferit din partea lui Antonescu, care încercase la început sa-l atraga de partea lui, pentru a-l folosi mai târziu în politica lui de ruptura cu miscarea.

Generalul Petrovicescu a fost unul dintre delegatii guvernului, desemnati sa participe la funeraliile Preotului Mota la Orastie, alaturi de Nicolae Mares, Ministrul Agriculturii, si de Traian Braileanu, Ministrul Educatiei Nationale. Întorcându-se la Bucuresti, cu mare mâhnire si îngrijorare, mi-a comunicat conversatia avuta în tren cu Nicolae Mares. Acesta i-a vorbit de neîntelegerile dintre Garda si General si i-a propus sa treaca de partea Generalului, pentru ca, din pozitia lui de Ministru de Interne, sa-l ajute pe Conducator sa poata domina situatia în eventualitatea unui conflict deschis. Generalul Petrovicescu a ramas uimit de destainuirile lui Mares si i-a raspuns ca, dupa câte stie el, relatiile dintre Seful Statului si Seful Legiunii sunt excelente.

Trebuie bine notata data când a avut loc aceasta convorbire stranie: în timp ce Generalul se afla în vizita în Germania, asadar înainte de întâmplarile de la Jilava, care ar fi putut servi ca motor al tenebroaselor lui planuri.

Am ramas pe gânduri dupa discutia Petrovicescu-Mares, dar mi se parea mai mult o intriga a acestuia din urma decât dovada unei conspiratii care s-ar tese contra Legiunii cu stiinta Generalului. E adevarat ca nu eram scutiti de anumite neîntelegeri, dar acestea erau de importanta secundara si nu vedeam cum ar ameninta soliditatea regimului. M-am bucurat mai mult de atitudinea Generalului Petrovicescu, care a ramas ce-a fost întotdeauna: un prieten devotat al Miscarii, pe care acum, ca si în 1934, puteam conta în cele mai grele împrejurari. Evenimentele de mai târziu au dovedit taria de caracter a acestui om, care a preferat sa înfrunte închisoarea si cele mai mari nedreptati decât sa devina o unealta a noilor prigonitori.

Alaturi de Ministerul de Externe, Ministerul de Interne a fost tinta atacurilor permanente ale Conducatorului Statului. Aproape n-a fost Consiliu de Ministri în care Generalul Petrovicescu sa nu fi fost tras la raspundere de Antonescu pentru presupusele acte de dezordine si anarhie din tara. Externele si Internele erau doua ministere-cheie în Stat, a caror posesiune de catre miscare deranja planurile Generalului. Materie conflictiva exista din abundenta la Ministerul de Interne, pentru ca avea, între alte atributii, pastrarea ordinii interne si urmarirea fostilor demnitari carlisti. Fara îndoiala ca se savârseau acte ilegale, dar acestea luau proportii alarmante în gura Sefului Guvernului si al Statului, care le cauta cu lumânarea, le sublinia cu satisfactie si le exploata la maximum. Ce s-a petrecut sub regimul legionar e de neînchipuit. Nici un guvern din lume nu-si speculeaza propriile slabiciuni, daca le are, si nu arunca cu piatra în proprii lui colaboratori, la fiecare ocazie. Exista o solidaritate guvernamentala pe care trebuie sa o respecte toti ministrii, începând de la seful guvernului. E treaba opozitiei sa demaste sau a opiniei publice sa critice actele guvernului. Antonescu avea o placere deosebita, aproape perversa, sa înfiereze neregulile descoperite la ministrii legionari, ceea ce nu se petrecea cu ministrii afiliati ideologiei lui. Nu pentru îndreptarea Statului era el atât de sever în condamnarea neregulilor constatate la Ministerul de Interne, ci pentru a-si umple dosarele cu piese de acuzatie contra miscarii, justificându-si lovitura de Stat de mai târziu.

Generalul Petrovicescu a suferit enorm de pe urma acestor sageti înveninate pe care le primea la fiecare Consiliu de Ministri din partea Conducatorului. Nu odata a venit la mine rugându-ma sa-i dau voie sa-si prezinte demisia si tot de atâtea ori l-am rugat sa mai rabde si sa mai stea unde e, pentru ca dusmanii Legiunii sa nu profite de plecarea lui si Generalul sa numeasca pe cine stie cine la Interne. A fost un martir al atasamentului sau pentru memoria Capitanului si pentru tineretul legionar, al carui zel la munca pentru refacerea natiunii îl vedea si-l aprecia. Generalul Petrovicescu mai lupta cu o dificultate: nu era stapân deplin la Ministerul de Interne. Antonescu îi pusese în coasta pe Colonelul Rioseanu, care avea o pozitie sui-generis în guvern. Numit Subsecretar de Stat pentru Ordinea Publica în guvernul de tranzitie, dintre 6-l4 Septembrie, a ramas cu acelasi titlu si în guvernul nou constituit cu legionarii. Odata numit la Interne, Generalul Petrovicescu a luat în primire toate resorturile ordinii publice: Jandarmeria, Directiunea Generala a Sigurantei si a Politiilor si Prefectura Politiei Capitalei. Aceasta structura ierarhica s-a stabilit cu atât mai usor dupa ce ultimele doua organe, Siguranta Statului si Prefectura de Politie au fost ocupate de legionarii Alexandru Ghica si Colonelul Zavoianu. Titularii raportau direct Generalului Petrovicescu fara sa mai treaca prin filiera lui Rioseanu, Subsecretar de Stat pentru Ordinea Publica. Aceasta situatie anormala s-a creat din pricina faptului ca Rioseanu însusi nu respecta ordinea ierarhica existenta, nu se considera subordonat Ministrului Petrovicescu, ci trata direct cu Antonescu si primea ordine direct de la acesta. Lipsit de resorturile principale ale puterii, Rioseanu s-a cantonat atunci în „Serviciul Secret” al Armatei, fostul fief al lui Moruzov. A întesat acest serviciu cu agenti dati afara de la Siguranta si de la Prefectura de Politie, aceia care servisera sub Carol, si cu ajutorul lor si-a creat un serviciu de informatii paralel. Dar „Serviciul Secret”, sub conducerea lui Rioseanu, încetase de a mai fi ceea ce era destinatia lui reala, o oficina de contra-spionaj, ci s-a transformat într-un serviciu de informatii anti-legionar. „Serviciul Secret” se ocupa prea putin de dusmanii tarii, de infiltratiile comuniste, de agentii straini, si îsi desfasura precumpanitor activitatea supraveghind celelalte organe de protectie ale Statului. Rioseanu se interesa de ce se întâmpla la Prefectura de Politie, de ce se întâmpla la Directia Generala a Sigurantei, pentru a descoperi „nereguli” si a le raporta lui Antonescu. Conducatorul nu avea încredere în rapoartele Generalului Petrovicescu, în timp ce sorbea cu nesat toate informatiile prezentase de Rioseanu. La Comandamentul Jandarmeriei a fost numit de Antonescu, Generalul Vasiliu. Acesta s-a aratat binevoitor fata de Miscare sau se prefacea ca ne este prieten. În orice caz, câta vreme Corpul Jandarmeriei a ramas sub autoritatea Ministrului de Interne, Generalul Petrovicescu, n-am avut sa ne plângem de comportamentul jandarmilor. La sate au jucat un rol sters, evitând sa intre în conflict cu garnizoanele legionare. Mai târziu Generalul Antonescu a scos jandarmeria de sub ordinele Ministrului de Interne si a trecut-o la Presedintia Consiliului, cu scopul de a putea dispune de acest corp pentru momentul loviturii de Stat. La recomandarea mea, a fost numit ca Secretar General la Interne Dr. Victor Biris. Doctor în Drept si fost procuror la Oravita, care cunostea mecanismul ordinii publice. A fost un eminent colaborator al Generalului Petrovicescu si, în tot timpul guvernarii noastre, n-am auzit „plângeri” contra lui din partea lui Antonescu. În ceea ce priveste nemultumirile lui Antonescu contra Ministrului de Interne, din lunga lista ce-am auzit la sedintele ministeriale, cele mai multe erau de importanta secundara, care nu meritau sa fie tratate ca materie de guvernamânt, chiar în cel mai legalist Stat. Aceste nereguli puteau fi rezolvate perfect prin colaborarea dintre ministere sau la nivelul administrativ inferior. Ca sa dam un exemplu. În judetul Teleorman, un legionar trage o palma mosierului Stan Ghitescu. Acesta, pe lânga ca era mare mosier, mai era si membru al partidului national-crestin. Îndata ce a fost înstiintata Doamna Goga, l-a alarmat pe General si tragerea acestei palme s-a transformat într-un scandal guvernamental. Sigur ca legionarul care îl lovise pe Stan Ghitescu iesise din legalitate si trebuia sanctionat, dar n-am înteles niciodata cum de în jurul acestei palme Antonescu sa faca o zarva pâna la isterie, ca si cum s-ar prabusi tara, înveninând atmosfera unui Consiliu de Ministri, care trebuia sa se ocupe de treburi mai importante. Câte mii de palme n-am primit noi si sub regimul partidelor si sub regimul carlist? Care ministru, care sef de guvern sau care instanta judecatoreasca s-a însarcinat sa cerceteze bataile suferite de legionari pentru a-i pedepsi pe vinovati, politisti sau jandarmi? De aceasta natura erau marea majoritate a neregulilor cu care-l mitralia Generalul Antonescu la fiecare Consiliu de Ministri pe Petrovicescu si colaboratorii lui. Cele mai multe din „faradelegile” savârsite de legionari care îmbracau functii publice se pot grupa în patru categorii:

1. Confiscari de automobile. Într-o buna zi, tuna si fulgera Generalul Antonescu ca i s-a confiscat automobilul lui Lobey, fost secretar particular al lui Armand Calinescu si copartas la crimele acestuia. Ori de câte ori i se semnalau astfel de ilegalitati, Petrovicescu intervenea energic si automobilele luate erau restituite proprietarilor lor, ca si în cazul lui Lobey. O simpla operatie de politie era ridicata de General la rangul de problema de guvernamânt!

2. Violari de domiciliu. Functionarii de politie, legionari, fara îndoiala ca au savârsit astfel de delicte. Nefamiliarizati cu resorturile vietii publice, treceau uneori peste bariera legalitatii. Dar pe timpul regimului carlist, violarile de domiciliu nu mai erau exceptie, ci moneda curenta. Orice agent al fortei publice putea sa-ti intre în casa când vroia, fara sa aiba vreun mandat judecatoresc.

3. Imixtiuni la vami. Multi evrei paraseau tara prin punctele de frontiera Galati si Constanta. Evident, ei cautau sa scoata cât mai multi bani si obiecte de valoare, profitând de coruptia agentilor vamali. Aflând de aceste complezente ale vamesilor, organele politienesti din aceste orase au dublat functionarii de la vama cu proprii lor inspectori, pentru a împiedica evaziunea de capitaluri. La perchezitiile facute de functionarii legionari de la politie s-au descoperit mari fraude.

Chestiunea amestecului legionar la vami a fost ridicata într-un Consiliu de Ministri chiar de George Cretianu, Ministrul Finantelor. Atunci a intervenit Generalul Petrovicescu, aratând ca daca nu era acest supracontrol legionar, evreul Hurtig ar fi parasit tara cu multe milioane. Jean Hurtig, fost administrator al ziarelor Timpul si Argus, a fost arestat la Constanta de politia legionara, pe când vroia sa se îmbarce si sa fuga din tara cu bijuterii si devize în valoare de peste patru milioane de lei. Pâna la urma a convenit si Antonescu ca masurile luate de chesturile politiei de la Galati si Constanta sunt bune si a aprobat ca functionarii vamali sa fie dublati de functionarii legionari de la politie.

4. Abuzuri ale Prefectilor. Incontestabil ca, în zelul lor de a repara nedreptatile savârsite în trecut populatiei românesti, anumiti prefecti si-au depasit atributiile lor legale. Nu trebuie uitat ca eram în faza de initiere si de formatie a noului personal administrativ, ceea ce nu se putea realiza cât ai bate din palme. Incidentele erau inevitabile pâna când noii prefecti si-ar fi însusit practica administrativa. Asa de pilda, una din aceste ilegalitati. La Iasi, Prefectul Judetului, Dr. Ventonic, interzice încarcarea unor vagoane de marfa, pentru motivul ca proprietarii marfurilor erau evrei. Evident un abuz. A intervenit în Consiliul de Ministri chiar Ministrul Comunicatiilor, Pompiliu Nicolau. Ministrul de Interne, General Petrovicescu, a luat nota si a dat ordinele necesare Prefectului. Situatia s-a normalizat. Dar Generalul Antonescu nu s-a multumit cu acest mod simplu si expeditiv de a rezolva incidentul de la Iasi, ci a tinut o diatriba contra acestor procedee, care „ruineaza” economia tarii.

Ilegalitatile tratate în Consiliul de Ministri erau, în mare lor majoritate, de aceasta natura minora. Nu era o metoda de guvernare, ci o stângacie administrativa inerenta oricarui regim. Nu s-a vazut nici o revolutie în lume care sa debuteze, de a doua zi, cum vroia Generalul, printr-un legalism perfect. Fiecare revolutie trece printr-o faza de excese, pâna ce apele sociale se potolesc reintrând în matca lor. Revolutia legionara a fost una din cele mai blânde si mai tolerante din lume.

Au existat si cazuri mai grave de dezordine si anarhie, pe care le voi trata în alte capitole, fiind legate de anumite momente ale guvernarii noastre si având nevoie sa fie explicate prin ansamblul împrejurarilor în care s-au produs.

7. Directia Generala a Sigurantei si a Politiei

Directia Generala a Sigurantei si a Politiei avea în subordine toate politiile din tara, în afara de Prefectura Politiei Capitalei, care era autonoma, având legatura directa cu Ministerul de Interne. În guvernul de tranzitie a fost numit de Antonescu Colonelul Petre Camenita la Directia Sigurantei, dar aflându-se despre el ca participase, pe când era Prefect de Arges, la asasinarea legionarilor, la protestele noastre, a fost înlocuit cu Alexandru Ghica.

Referintele Generalului Antonescu despre Alexandru Ghica erau bune. Ghica locuia în acelasi bloc cu Alexandru Rioseanu, pe Calea Dorobantilor. Erau vecini si buni prieteni, cunoscându-se de mai multi ani. În cursul verii anului 1940, Rioseanu îl tinea la curent pe Ghica privitor la arestarea si internarea Generalului si la demersurile ce se faceau pentru eliberarea lui. Dar, în afara de recomandarea lui Rioseanu, Generalul nu putea uita ca, în noaptea. de 5-6 Septembrie, numai datorita alarmei lui Ghica a putut sa zadarniceasca planul Regelui Carol de a-l aresta si schimba cursul evenimentelor. Numirea lui Ghica la Siguranta avea pentru Generalul Antonescu semnificatia unei recunostinte personale, în afara de faptul ca dadea satisfactie si unei legitime cereri a Miscarii.

Numirea lui Ghica a fost fericit aleasa si din punct de vedere al calitatilor personale ale acestuia. O mare forta de caracter, dublata de o temeinica pregatire intelectuala si profesionala, ca jurist si avocat. Sub conducerea lui Ghica, Directia Generala a Sigurantei a devenit o institutie solida a noului regim.

Alexandru Ghica si-a ales personalul cu mare grija. N-a facut nici o numire de Chestori, Sefi de Politie, Comisari, fara a se consulta cu organizatiile legionare respective, având încredere în judecata si aprecierea sefilor locali. În marea majoritate a cazurilor s-a înconjurat de colaboratori competenti si, daca s-au ivit si câteva exceptii, aceasta se datoreaza grabei cu care s-au facut aceste numiri. Nu trebuie uitat faptul ca stimulentul de a înlocui cât mai repede cadrele vechi ale politiei venea direct de la Antonescu, care, în primele luni ale guvernarii, traia sub obsesia unei posibile contra-lovituri organizate de elementele carliste ramase în Stat.

Când numirile facute de Ghica nu corespundeau postului ocupat, sefi de politie sau comisari, Alexandru Ghica n-a ezitat sa ia masuri de revocare a elementelor care si-au depasit atributiile lor legale, chiar daca erau legionari si chiar daca erau fruntasi ai organizatiilor din acele judete. Citim în ziarul Buna Vestire din 9 Noiembrie 1940 urmatorul comunicat al Directiei Generale a Politiei:

”Alexandru Ghica a aplicat sanctiunea destituirii din functie a urmatorilor:

Stanescu Bucur, delegat-sef la Politiei orasului Turnu-Magurele;

Marinescu Nicolae si Stanoiu Dumitru, sefi-delegati ai comisariatelor de politie din Rosiorii-de-Vede si Alexandria, pentru faptul de a fi luat si tolerat masuri abuzive, care au dus la discreditarea Statului Legionar”.

Aceste abuzuri au fost niste batai aplicate în public unor adversari politici, care, sub regimul anterior, s-au distins si ei prin abuzurile ce le-au savârsit contra legionarilor, insultându-i si lovindu-i.

Antonescu a exploatat cu mare tam-tam „abuzurile” legionare din Teleorman, dar n-a binevoit sa adauge ca Alecu Ghica, îndata ce-a aflat de aceste ilegalitati, a destituit fulminant toata seria de sefi de politie din judet, recrutati dintre legionari. Tot Alecu Ghica, în Ianuarie 1941, l-a destituit pe chestorul politiei din Braila, Mazilu, pentru ca a scos la curatatul zapezii pe strazi niste evrei batrâni. În cazul precedent ca si în cazul de la Braila, Ghica a procedat poate prea drastic, în raport cu culpa savârsita de cei destituiti, având în vedere ca erau elemente de elita ale Legiunii. Dar Ghica era un functionar constiincios, care vroia sa-l serveasca cu devotament pe Conducatorul Statului si principiile Statului national-legionar.

Cu exceptia unor întâmplari mai grave, de care vom vorbi în alta parte, politiile din tara, sub conducerea lui Alecu Ghica, au functionat normal si eficace. Evident, „plângerile” si „pârile” curgeau la presedintie din toate partile, pentru a discredita administratia legionara, simtind dusmanii unde e punctul slab al regimului, cum spunea într-un Consiliu de Ministri Generalul Petrovicescu:

”De vorbe, de aversiuni si de dusmanie nu vom scapa chiar daca vom fi mieii cei mai blânzi”.

Relatiile dintre Rioseanu si Alecu Ghica n-au ramas aceleasi. Din relatiile de prietenie, s-au transformat în relatii de aversiune si mai târziu de dusmanie declarata. Ele reflectau înrautatirea raporturilor dintre Generalul Antonescu si Miscare. Rioseanu, un devotat al Generalului, urmând linia acestuia, cauta sa-i procure acestuia cât mai multe dovezi de „dezordinile” din tara, în timp ce Alexandru Ghica, un om de o mare corectitudine sufleteasca, refuza sa devina unealta dezagregrarii regimului, cum cauta sa-l capteze la început Rioseanu, pe baza prieteniei lor. Vazând ca nu-l poate atrage în conspiratia antonesciana, Rioseanu a început sa-l atace pentru a obtine înlocuirea lui. E caracteristica în aceasta privinta interventia lui Rioseanu în sedinta Consiliului de Ministri din 29 Noiembrie, în care s-a tratat chestiunea ordinii publice dupa întâmplarile de la Jilava:

”Ati spus, Domnule General, ca suntem raspunzatori de ceea ce se întâmpla.

Ca sa fiu responsabil eu, ca Ministru al Politiei, trebuie ca atât la Siguranta cât si la Politie, sa am oamenii mei.

Eu nu sunt sigur nici de D-l Mironovici si nici de D-l Ghica.

Pentru actele Dumnealor eu nu pot sa raspund”.

Am explicat în capitolul anterior de ce nici Ghica si nici Prefectul Capitalei nu se supuneau lui Rioseanu, cum ar fi cerut ordinea ierarhica normala. Pentru ca nici Rioseanu nu se supunea Ministrului de Interne Petrovicescu, ignorând autoritatea acestuia si tratând toate chestiunile direct cu Conducatorul Statului.

8. Prefectura Politiei Capitalei

În contrast cu Directia Generala a Sigurantei Statului si a Politiilor, unde a domnit linistea si ordinea, Prefectura de Politie a tinut guvernul într-o permanenta încordare din cauza iesirilor necugetate si nepermise ale unora dintre noii functionari. Putem atribui vinovatia principala a dezordinilor de la Prefectura Cololelului Zavoianu, asa cum a facut Antonescu, în procesul ce i l-a intentat si care s-a încheiat cu condamnarea lui la moarte?

Acuzatia nu este dreapta, pentru ca trebuie sa tineam seama de împrejurarile extraordinar de grele în care si-a exercitat functia de Prefect al Politiei. Colonelul Zavoianu a avut cea mai ingrata sarcina dintre functionarii noului Stat. Înainte de a pronunta o judecata asupra gestiunii lui, trebuie sa ne aducem aminte de momentul dramatic când a luat în primire Prefectura de Politie si problemele ce trebuiau sa se rezolve în cel mai scurt timp posibil.

Ce însarcinari primise Colonelul Zavoianu de la Conducatorul Statului si cum le-a îndeplinit?

l. Înlocuirea grabnica a vechilor cadre ale Prefecturii de Politie, o primenire de sus pana în jos, deoarece, cu rare exceptii, nu se putea avea încredere în comisarii si agentii acestei institutii. Nu numai pentru trecutul lor sângeros, caci participasera la toate crimele si ticalosiile dictaturii Carol-Calinescu, dar si pentru siguranta noului regim.

2. Având ca baza de actiune Capitala, tot Colonelului Zavoianu îi revenea obligatia de a proceda la arestarea celor vinovati de crime în perioada carlista. Comisia de Ancheta Criminala începuse sa lucreze concomitent cu numirea Colonelului Zavoianu si aceasta institutie exceptionala avea nevoie de concursul fortei executive pentru a-i aduce în fata ei pe culpabili. Era mai mult decât evident ca urmarirea si arestarea asasinilor legionarilor nu se putea realiza cu vechile cadre politienesti, compromise ele însele în aceste crime. Multi dintre fostii functionari ai Prefecturii de Politie au trecut prin fata Comisiei de Ancheta si au primit mandate de arestare.

Cum a procedat Colonelul Zavoianu pentru a îndeplini ordinele Conducatorului?

Spre deosebire de Directia Generala a Sigurantei, unde personalul central era restrâns, Prefectura de Politie avea un efectiv numeros, câteva sute de persoane, de la chestori, comisari si pâna la agenti si informatori. Din cauza aceasta, nu se putem face substituiri progresive si partiale, ci cu cea mai mare iuteala epuratia trebuia sa cuprinda nu numai vârfurile, ci si un mare numar de functionari inferiori. Nicaieri ca la Prefectura de Politie nu s-a observat mai clar ruptura cu vechiul regim. Colonelul Zavoianu a introdus la Prefectura un mare numar de legionari, adeseori trecând peste pregatirea si calificativele lor, dând prioritate necesitatii, sub presiunea impusa chiar de Conducerea Statului, de a transforma Prefectura, în cel mai scurt timp posibil, într-un instrument loial Statului National-Legionar. Paralel cu acest organism reconstituit din temelii, a mai realizat si performanta sa execute si mandatul Comisiei de Ancheta, arestând principalii responsabili de crimele contra legionarilor, pentru a fi anchetati si apoi deferiti justitiei. Tot Colonelul Zavoianu a mai obtinut de la Conducator si aprobarea ca lotul de acuzati aflati la început în stare de arest în subsolul Prefecturii de Politie sa fie transferat la Jilava si acolo sa fie pazit în interiorul închisorii de o garda legionara.

Considerând activitatea Colonelului Zavoianu ca Prefect de Politie din perspectiva istoriei legionare, el a fost omul predestinat sa fie unul din „razbunatorii” Capitanului, continuând seria eroica a lui Miti Dumitrescu si Lucian Caramlau, care au luptat si au cazut pentru a deschide drumul biruintei legionare de la 6 Septembrie. Fac parte din acea pleiada a legionarilor „care au încins sabiile neamului”, pentru a-i pedepsi pe cei ce i-au facut rau, caci ucigându-l pe Corneliu Codreanu, au deschis drumul ciopârtirii tarii si apoi al invaziei bolsevice.

Ura mortala ce si-a atras-o Colonelul Zavoianu din partea fortelor care se grupasera în spatele lui Antonescu, pâna a-l aduce în fata plutonului de executie, nu a fost decât consecinta luciditatii lui implacabile ca datoria primordiala a regimului legionar este de a pedepsi sleahta de asasini care au distrus viitorul neamului. El s-a identificat cu aceasta misiune, ca un mistic, ca un iluminat, executând o porunca ce venea de dincolo, de la Capitan, lasata supravietuitorilor în testamentul întemeietorului Miscarii.

În momentul când, la începutul lunii Noiembrie, Generalul Antonescu si-a schimbat politica fata de asasinii legionarilor, vrând sa-i pedepseasca, dar „fara sa verse sânge”, tot Colonelul Zavoianu s-a remarcat prin vigilenta si refuzul lui de a se supune deciziilor suspecte ale Comisiei de Ancheta, care, încurajata de atitudinea sovaielnica a lui Antonescu, vroia sa-i scoata de la Jilava sub fel de fel de pretexte, trecându-i sub paza, fie la Vacaresti, fie la diverse spitale sau sanatorii. Colonelul Zavoianu n-a executat aceste mandate, dându-si seama ca se urmareste scoaterea marilor criminali de sub paza legionarilor, ca un prim pas pentru a fi mai târziu eliberati. Pentru aceasta intransigenta s-a expus urii antonesciene si a platit cu viata fidelitatea fata de Capitan.

Graba cu care Colonelul Zavoianu a schimbat personalul politienesc de la Prefectura a avut si dezavantajele ei, care ne-au creat mai târziu mari greutati. Responsabili, care au lucrat sub conducerea lui Zavoianu, au fost urmatorii:

Serviciul Social: Chestor Ilie Stânga, avându-l ca ajutor pe Mardarie Popinciuc.

Serviciul Judiciar: Chestor Virgil Popa, ajutat de Pietraru.

Serviciul Circulatiei: I. G. Dimitriu.

Serviciul Moravurilor: Anchidim Useriu.

Secretar General: Maiorul Orasianu.

Secretarul Cabinetului Prefectului: Stelian Stanicel.

Cea mai nefericita alegere a Colonelului Zavoianu a fost a lui Ilie Stânga pentru Serviciul Social. Acest serviciu avea o importanta deosebita, care le lasa în umbra pe celelalte, deoarece în sarcina lui cadea urmarirea elementelor periculoase Statului sau pentru regimul politic existent. Sub Armand Calinescu acest serviciu a fost condus de faimosul Jean Dumitrescu, care si-a câstigat o trista celebritate cu schingiurile si omorurile de legionari în beciurile de la Prefectura.

Stânga mi-a facut atâtea greutati, a creat atâtea probleme în relatiile dintre Miscare si Conducator, încât refuz sa cred pâna astazi ca a fost de buna credinta. Abia scapasem de o trasnaie de-a lui, abia potoleam lucrurile, si o alta isprava rasunatoare, savârsita de agentii acestui serviciu, cutremura edificiul Presedintiei. Stânga lua initiative proprii, peste capul Prefectului si contrar îndemnurilor Ministrului de Interne si ale mele, la liniste si ordine. Parea ca se bucura de o impunitate garantata, ca o mâna nevazuta îl ocrotea, caci altfel este de neînchipuit îndrazneala cu care continua actele de tulburare a ordinii publice. Nu stiu de ce l-a pastrat în fruntea acestui serviciu Radu Mironovici, dupa întâmplarile de la Jilava, când se vadise rolul lui de agent provocator, ordonând alte arestari de oameni politici si creând un nou focar de tensiune cu Conducatorul Statului.

Serviciul Judiciar condus de avocatul Virgil Popa a functionat corect, iar cât priveste celelalte servicii n-am auzit sa se fi întâmplat în sfera lor de atributii acte reprobabile.

S-a mai întâmplat la prefectura de Politie un alt necaz. Romulus Opris conducea un birou de ancheta pentru straini. Nu stiu cum i-a venit ideea sa proclame serviciul sau „Biroul Doi”, inspirându-se probabil din „Deuxieme Bureau” al armatei franceze, care avea misiuni de contra-spionaj. O denumire pompoasa, care nu avea nimic comun cu lucrarile acestui birou, caci urmarirea infiltratiilor de agenti straini nu cadea în sarcina Prefecturii de Politie, dar titlul ce si-l luase a creat o noua psihoza de neliniste la Presedintie. Rioseanu, ca patron al Serviciului Secret, socotea ca legionarii urmaresc subplantarea oficinei de informatii a armatei prin acest birou, si a raportat Conducatorului.

– Nu vom tolera niciodata, mi-a spus Rioseanu pe un ton amenintator, existenta acestui „Birou Doi”, sub conducerea lui Opris.

Am avut o noua altercatie cu Generalul pe chestiunea acestui serviciu neautorizat de structura legala a Prefecturii. Iata cum o copilarie în fond, o eticheta grandilocventa, a creat o noua furtuna în sânul guvernului.

În cartea Pe Marginea Prapastiei este si o acuzatie nedreapta contra chestorului Stânga, pe care nu o pot trece cu vederea. Acolo se vorbeste de marile sume de bani ce s-ar fi gasit la Serviciul Social, ca rezultat al „jafurilor” savârsite de legionarii care operau sub comanda acestuia. Se da în carte o lista de bancnote românesti si de valute straine gasite în sertarele acestui Serviciu, între care dolari, lire si o multime de monede balcanice. Nu sunt niste sume neobisnuit de mari, dar trebuie precizata provenienta lor. Prefectura de Politie îi urmarea si pe traficantii de devize, în majoritate evrei, si descoperindu-i „in flagrant delict”, le confisca valutele negociate. Daca ar fi avut intentia sa si le însuseasca, Stânga si oamenii lui ar fi avut suficient timp ca sa le scoata de la Prefectura si sa le puna la adapost sigur. Faptul ca acesti bani au fost gasiti de anchetatorii lui Antonescu este cea mai buna dovada ca au fost ridicati de la traficantii de devize pentru a fi restituiti Statului.

Daca i se poate imputa ceva Colonelului Zavoianu este ca a pierdut controlul diverselor servicii de la Prefectura. Fiecare sef de sectie lua initiative proprii, trecând peste Prefectul Politiei, care uneori puteau fi bune, dar alteori duceau la rezultate deplorabile. Am încercat sa remediez aceasta stare de lucruri si într-o zi m-am dus la Prefectura si în sala principala i-am convocat pe toti functionarii, mari si mici, dându-le anumite îndrumari. Interventia mea n-a dat roade, pentru ca nu cadrele inferioare erau atât de vina, cât raul care venea de sus. Ar fi trebuit schimbata întreaga garnitura de sefi de sectii si în primul rând echipa de la Serviciul Social. Sub mâna energica si competenta a altor sefi, si personalul inferior s-ar fi acomodat cerintelor legale.

Prezenta Colonelului Zavoianu în fruntea Prefecturii era pentru mine o garantie de ordine, nu numai ca era legionar de elita, dar si pentru ca era ofiter de cariera. Avea, cum se spune, disciplina în sânge. De ce atunci aceasta lipsa de unitate? Colonelul Zavoianu avea o imensa încredere în legionarii numiti la Prefectura, îi iubea ca un parinte, si nu-si putea imagina ca dragostea lui sa nu fie rasplatita. Unii legionari angajati la Prefectura au abuzat de dragostea si încrederea lui. Am avut si eu deceptiile mele cu legionarii, dupa cum n-a fost crutat nici Capitanul.

9. Tactica lui Antonescu

Trebuie sa întelegem – ca premisa fundamentala a acestui capitol – ideea ce l-a calauzit pe Antonescu, în timpul guvernarii cu legionarii. Nu-l interesau nici Statul si nici bunastarea natiunii, ci cum sa-si întareasca pozitia lui personala în detrimentul celorlalte forte. Patriotismul lui, pe care-l afisa zgomotos în toate împrejurarile, era fluid, identificându-se cu propria persoana. Încuraja tot ce contribuia la cresterea autoritatii si prestigiului sau, de oriunde venea, si combatea toate simptomele politice ce i-ar fi putut debilita puterea. Daca împlinea uneori si voia natiunii, o facea tot pentru avantajele care i le putea aduce momentan. N-avea o credinta, un ideal caruia sa-i subordoneze toate actele vietii lui, si era gata sa se împreuneze cu oricine i-ar fi putut asigura o mai larga portiune din Stat. Lipsa de scrupule si-a dovedit-o si la instaurarea dictaturii carliste, fiind arteficele ei principal.

Silit de împrejurari, a pactat si cu miscarea, pentru a-si putea consolida conducerea Statului, care la început era fragila, dar nu cu intentia de a fi un partener loial al miscarii. El nadajduia sa poata aservi si miscarea ambitiilor lui dictatoriale si abia când a vazut ca întâmpina rezistenta, s-a înclinat pentru o solutie de forta.

Pentru a ramâne singurul stapânitor, Generalul Antonescu a utilizat fata de noi, chiar din capul locului, metoda lui predilecta de care se servea în armata si care i-a atras porecla de „câinele rosu”. Orice neregula ar fi descoperit în aria administrativa condusa de legionari, o convertea într-o demonstratie a incapacitatii noastre de a ne acomoda cerintelor Statului. Nu limita incidentele, de cele mai multe ori de natura minora, la proportiile lor reale, ci le exagera, le umfla, le da dimensiuni colosale, ca si cum din cauza lor întreaga cladire a Statului ar fi gata sa se prabuseasca. Cu aceasta interpretare anormala si absurda a oricarui incident, Antonescu urmarea sa ne creeze noua un complex de inferioritate si culpabilitate, iar el sa apara ca paladin al ordinii în Stat. De câte ori nu l-am auzit vaicarindu-se:

– Domnule Sima, cu astfel de metode ne prabusim Statul se duce de râpa, armata se revolta si opinia publica ne sare în cap.

– Domnule General, îi raspundeam, nu ne sare nimeni în cap. Nu exista actualmente în tara o forta capabila sa se atinga de actuala asezare. Binomul Antonescu-Miscare este prea puternic ca sa fie sfarâmat. Imensa majoritate a poporului e cu noi, iar nemultumitii se reduc la câteva cercuri isterice din Capitala. N-ati vazut cu cine e poporul la marile manifestatii la care ati participat?

Generalul stia ca spun adevarul. Dar nu-l interesa starea de spirit a tarii, net favorabila noua, ci cum sa obtina si conducerea miscarii. Zugravind „nelegiuirile” savârsite de anumiti legionari, ca o amenintare pentru însasi existenta Statului, el urmarea doar efecte teatrale, pe care sa le speculeze în favoarea lui.

Aceasta tactica de plutonier-major a întrebuintat-o chiar din primele zile ale guvernarii si a continuat-o în crescendo pâna la ruptura. Adeseori ajungea la situatii penibile cu interventiile lui în Consiliul de Ministri, caci nici nu binevoia sa se informeze suficient asupra incidentelor pe care le stigmatiza.

În sedinta din 27 Septembrie, îsi ridica glasul împotriva „excitarii simtului de bestialitate” în presa. Ce se întâmplase? Gazeta Porunca Vremii îl atacase pe Profesorul Iorga pentru trecutului lui, necrutându-l si nealegându-si epitetele. Generalul protesteaza contra acestei campanii de presa contra Profesorului Iorga. „Trebuie sa avem o presa decenta”, proclama el sententios. Ma scol si îi atrag atentia ca Porunca Vremii nu este o gazeta legionara, ci apartine partidului national-crestin. În loc sa-si recunoasca greseala, rectificând amestecul Legiunii, face responsabil de articol cenzura, pe seful cenzurii si, în final, pe Ministrul Presei, Constant.

Tactica aceasta s-a intensificat dupa întâmplarile de la Jilava, creându-ne o atmosfera irespirabila. Dar nu numai atâta. A trecut la un stadiu de acuzatii. Vroia sa demonstreze ca neregulile savârsite de legionari sunt mult mai mari decât ale fostului regim. Vroia sa acopere crimele monstruoase din timpul lui Carol cu „bestialitatile, barbariile si cruzimile” ce le savârsea acum miscarea. Orice cercetator obiectiv îsi da seama ca nu exista termen de comparatie între cele doua regimuri. Perioada Carol-Calinescu s-a caracterizat printr-un plan de nimicire al unei generatii, în frunte cu Capitanul si elita ei, în timp ce sângele varsat la Jilava nu e decât expedierea acestor crime, reactia unui tineret contra calailor lui, în disperare de cauza, vazând ca Antonescu urmareste salvarea lor.

Daca n-ar fi fost asa cum era si daca n-ar fi urmarit planurile ce le urmarea, Generalul ar fi priceput ca în câteva saptamâni era imposibil sa controlez toate resorturile miscarii, mai ales când crescuse ca o avalansa dupa 6 Septembrie. El vroia ca toate sa mearga „ca pe sârma”, ca la un regiment, dar si într-un regiment câte neglijente nu se pot descoperi la o inspectie. Daca ar fi fost un adevarat om de Stat, asa cum se pretindea, si-ar fi dat, seama ca Miscarea e o revolutie si ca sa treaca de la fierberea revolutionara la asezarea statala, se cere timp, bun simt si educatie. Dar Generalului Antonescu nu-i convenea linistea si ordinea care domnea în cea mai mare parte a tarii, ci tocmai aceste incidente inerente oricarei noi experiente politice, tocmai dezordinile, pentru a le putea apoi specula în beneficiul sau.

Fara îndoiala ca unii legionari nu întelegeau situatia delicata în care ne aflam si, prin actele lor nesabuite, chiar de buna credinta fiind, furnizau Conducatorului argumente împotriva Miscarii. Nu întelegeau ca nu suntem la putere, ca detinem o parte din putere într-un echilibru precar. Odata ajunsi la putere prin giganticul efort ce l-am facut cu totii în vara anului 1940, trebuia sa fiu ajutat pentru a trece cu succes si faza de consolidare a puterii. Si aceasta nu se putea face decât prin prudenta la fiecare pas în administratia tarii, fara a cadea în tentatia de a ne arata cine suntem noi si cât suntem de tari, cum au facut din nefericire unii.

10. Corpurile auxiliare

Prin „Corpuri Auxiliare” înteleg acele formatii legionare care aveau misiunea sa stea într-ajutorul organelor politienesti ale Statului, în perioada de trecere de la vechiul regim carlist la noul regim legionar. Tot sub aceasta denumire trebuie sa introducem si acele unitati legionare care vegheau la pastrarea ordinii si disciplinei în interiorul Miscarii.

A. Politia Legionara

Am explicat în partea a doua a lucrarii cum a luat nastere Politia Legionara, din ce îndemnuri s-a constituit si ce rol i-am rezervat în raport cu politia oficiala. Instigatorul Politiei Legionare a fost Generalul Antonescu. Practic, fara nici un titlu înca, Politia Legionari a început sa functioneze chiar în ziua de 6 Septembrie, dupa renuntarea la Tron a Regelui Carol II. Generalul Antonescu i-a rugat pe legionari sa faca de paza în jurul Palatului pentru a nu se face manifestatii si a fi lasat fostul Rege sa-si faca în pace pregatirile de plecare. Asa s-a format primul pichet de politie legionara, sub conducerea lui Alexandru Randa, care se plimba de sus pâna jos în fata Palatului Regal, îndemnând lumea sa se împrastie. La capitolul 3 din partea a doua, cititorii vor gasi toate amanuntele referitor la originile Politiei Legionare.

Sediul Politiei Legionare a fost pe Splaiul Independentei, o casa în colt, nu departe de Strada Izvor. Primul ei sef a fost Victor Apostolescu, care s-a distins prin eficacitatea si energia cu care i-a urmarit pe criminalii erei carliste. Politia Legionara a jucat un rol important în prima faza a guvernarii, când s-a decis arestarea uneltelor care au participat la executii de legionari. A fost o auxiliara pretioasa a politiei oficiale. Fara de existenta Politiei Legionare, multi complici ai Regelui Carol ar fi disparut.

Celor acuzati de crime si arestati, li s-a fixat mai întâi domiciliu fortat în casele lor. Paza lor era asigurata, afara la poarta, de jandarmi, iar înauntru de un grup de agenti, de obicei patru, dintre care doi erau delegati de la Prefectura de Politie, iar ceilalti doi erau detasati de la Politia Legionara. Membrii Politiei Legionare s-au purtat corect cu arestatii lor, fara insulte si amenintari.

Politia Legionara s-a constituit mai întâi în Capitala si apoi s-a extins în toata tara. De fapt terenul era pregatit. Îndata dupa 6 Septembrie, din initiativa sefilor locali, s-au format în mai toate orasele din provincie nuclee de „serviciu de ordine”, dependente de organizatiile judetene. Aceste nuclee au format baza Politiei Legionare de mai târziu din perioada guvernarii.

Dupa ce Politia Legionara s-a organizat în toata tara, am dat o noua circulara, prin care am stabilit atributiile ei de auxiliara a Politiei de Stat.

În luna Noiembrie, l-am înlocuit pe Apostolescu cu Ion Boian la conducerea Politiei Legionare din Capitala. A fost o deficienta de serviciu. Cu toate repetatele avertismente, Apostolescu n-a fost în stare sa-i descopere pe faptasii unor tulburari în Capitala, care, dupa informatiile victimelor, se prezentau ca „politie legionara”. Ca urmare a acestei schimbari la conducere, Victor Apostolescu a parasit Politia Legionara si a intrat în serviciu la Prefectura de Politie, însotit de Gheorghe Acrivu si Vasile Olteanu. Mai târziu, Apostolescu a trecut la Directia Generala a Sigurantei, fiind numit de Ghica Inspector Regional.

B. Serviciul de Ordine

Dupa întâmplarile de la Jilava, am desfiintat Politia Legionara si în locul ei am creat un serviciu de ordine pe întreaga miscare, a carui conducere i-am încredintat-o tot lui Boian, care, în scurtul timp cât a functionat ca sef al Politiei Legionare, a dovedit a fi un legionar constient si responsabil. Noul Serviciu nu mai avea nimic comun cu Politia Statului si nu se ocupa decât cu mentinerea ordinii înauntrul miscarii. Serviciul de Ordine putea coopera cu Organele Statului, când descoperea ceva suspect, dar nu întreprindea nici o operatie de politie pe cont propriu.

Efectivul Serviciului de Ordine nu trecea de 50 si era format numai din personal selectat. Din fosta Politie Legionara, Boian a retinut anumite elemente, iar restul l-a completat cu recrutari noi, mai ales dintre studenti. Ion Boian a evacuat casa din Splaiul Independentei si s-a mutat cu birourile într-o casa de pe Strada Victoriei, nu departe de Legatia Germana.

Serviciul de Ordine în scurta vreme si-a meritat încrederea ce i-am acordat-o. În Capitala, a dat de urmele unor derbedei îmbracati în camasa verde care spargeau casele oamenilor. La manifestatia de la Alba Iulia, din 1 Decembrie, pentru prima oara Serviciul de Ordine si-a facut aparitia în public. Generalul Antonescu în persoana l-a felicitat pe Boian pentru modul eficace si discret cum a organizat paza noastra. La Conferintele de la Presedintie, convocate de General pentru a trata chestiuni de ordine interna, era regulat invitat si Boian, alaturi de Generalul Petrovicescu, Ghica, Mironovici si Rioseanu.

C. Garzile Încazarmate

Garzile Încazarmate au luat fiinta la sfârsitul lunii Octombrie 1940, sub conducerea lui Ovidiu Gaina, având sediul în Strada Cobalcescu Nr. 3. Se numeau Garzi Încazarmate, pentru ca legionarii încadrati în aceasta unitate duceau o viata de cazarma, cu un program riguros. Numarul lor era de aproximativ o suta, împartiti în, 10 cuiburi. Majoritatea era formata din elemente care luasera parte la luptele de la Brasov, Vâlcele si Bucuresti, sau care suferisera închisoare în cursul prigoanei 1938-1940. În conceptia lui Ovidiu Gaina, întemeietorul lui, acest corp trebuia sa continue spiritul si virtutile Corpului Mota-Marin, care a fost surprins de prigoana la începutul organizarii lui.

Garzile Încazarmate nu se amestecau în afacerile Statului. Nu participasera nici individual si nici colectiv la operatii de politie sau la pastrarea ordinii publice. Misiunea lor era strict limitata la necesitatile miscarii:

– faceau de paza la casa unde locuiam si ma însoteau când aveam nevoie de prezenta lor în deplasari;

– aveau în grija sediul legionar, mai ales dupa atacul ce l-a suferit;

– la manifestatiile legionare, faceau un cordon de protectie a personalitatilor regimului.

Garzile Încazarmate aspirau sa cultive idealul legionar, asa cum era expus în Carticica Sefului de Cuib. Programul lor zilnic avea trei puncte principale:

a) Educatia legionara. Sedinte de cuib, cu comentarii din cartile Capitanului, ale lui Mota si Marin si alte scrieri legionare.

b) Educatia nationala si culturala: lectii de istorie, geografie si drept.

c) Educatia pre-militara: mânuirea armelor (pistoale), atletism, gimnastica, mici teme tactice.

Seful Garzilor Încazarmate era secundat de un ajutor, care se schimba periodic. Primul ajutor al lui Ovidiu Gaina a fost Dumitru Leonties. Un ofiter de zi se îngrijea de administratie, aprovizionare, curatenie si legaturile cu exteriorul.

Garzile Încazarmate au fost un model de traire si disciplina legionara. Bine echipati si instruiti, era o mândrie sa-i vezi defilând pe strazile Capitalei într-o tinuta martiala.

11. Consiliul de Patronaj al Operelor Sociale

Nici nu trecuse o saptamâna de la circulara mea cu înfiintarea „Ajutorului Legionar” si apare un Decret al Generalului prin care se anunta crearea unui „Consiliu de Patronaj al Operelor Sociale”, sub presedintia propriei lui sotii, Doamna Maria General Antonescu. Asa cum era întocmit Decretul, noua institutie se suprapunea si îngloba toate operele caritative ale tarii, inclusiv „Ajutorul Legionar”.

Consiliul de Patronaj a fost urzit în anturajul feminin al Generalului Antonescu, cu scopul de a oferi doamnelor din suita lui o posibilitate legala sa se afirme în noul Stat. Dar urmarea si alte scopuri. Era o lovitura cu dublu efect: atât contra miscarii, pentru a tine sub control activitatea „Ajutorului Legionar”, cât si contra Reginei-Mame, careia în mod normal i-ar fi revenit patronajul operelor sociale din tara.

Doamna Maria Antonescu era ajutata în organizarea si conducerea Consiliului de Patronaj de intimele ei prietene: Doamnele Veturia Goga, Veturia Barbu si Veturia Manuila. Aceasta din urma a fost luata în Consiliu ca „experta”, pentru nu stiu ce studii socio-economice ce le-ar fi facut în Statele Unite. În realitate, Doamna Manuila, ca si sotul ei Sabin Manuila, erau în slujba englezilor. Veturia Goga, vioara Nr. 1 a spionajului englez în România, a introdus-o si pe Doamna Manuila în apropierea Generalului sub aceasta eticheta, pentru a putea culege si transmite mai bine informatiile.

Pentru a nu crea rezerve si suspiciuni din partea miscarii, Mihai Antonescu a staruit pe lânga mine ca sa accept sa figureze si sotia mea în Consiliul de Patronaj, ca a doua personalitate a noii institutii. M-am opus la început, explicându-i ca sotia mea nu este pentru treaba asta, abia a descins la Bucuresti din creierii muntilor, din Tara Motilor, si nu cunoaste mediul Capitalei si nici nu vreau sa o amestec în chestiuni politice. A suferit prea mult sub vechiul regim, desi nu facea parte din miscare. Cu toata împotrivirea mea, Mihai Antonescu a insistat atât de mult încât în cele din urma am consimtit sa intre si sotia mea în Consiliul de Patronaj. Argumentul lui Ica, cu care m-a dat gata, a fost ca prezenta sotiei mele în Consiliu i-ar face o mare placere nu numai Doamnei Maria Antonescu, dar si Generalului. Si asa se face ca în toate apelurile apare numele sotiei mele, scris gresit la început, Eliza Sima, si apoi corectat în Elvira Sima.

La sedintele Consiliului de Patronaj participa si sotia mea, alaturi de Doamnele Goga, Barbu, Manuila si alte cucoane din înalta societate bucuresteana, între care era si sotia Profesorului Universitar Ioan Petrovici. De câte ori se întorcea de la sedinte, îmi povestea impresiile ei penibile: în special Doamna Goga i se parea o femeie rea si periculoasa. Desi era amabila cu ea, întrebând-o de parinti, de familie, de originea si de suferintele îndurate sub regimul carlist, în fond îi purta o aversiune profunda, nu pentru alt motiv, ci pentru ca era sotia mea.

Cum indica textul decretului, fiind un Consiliu de Patronaj al operelor sociale, a fost invitat si Ilie Gârneata sa ia parte la sedintele Consiliului, în calitate de Sef al „Ajutorului Legionar”. Ilie Gârneata a venit de câteva ori, dar vazând care e atmosfera de acolo, cum doamnele din Consiliu vroiau sa-l înhame la carul lor, punând „Ajutorul Legionar” sub controlul Patronajului, de la o vreme n-a mai raspuns la invitatii, fara sa dea nici o explicatie.

Ilie Gârneata avea dreptate în fond. Nu putea accepta ca „Ajutorul Legionar”, creat din sacrificiile legionarilor si ale publicului românesc, sa ajunga la discretia unor femei de provenienta dubioasa, fara identitate politica precisa. Dar pentru pastrarea armoniei dintre Miscare si General, razmerita lui Gârneata a avut urmari, procurând un nou motiv de zâzanie între noi si Conducator. Consiliul de Patronaj, care se identifica cu camarila feminina a Generalului Antonescu, a avut grija sa denunte absenta „nemotivata” a lui Gârneata, prezentându-i-o ca o sfidare adusa propriei lui autoritati. Divortul dintre Consiliul de Patronaj si „Ajutorul Legionar” a ramas definitiv, fiecare urmându-si caile lui proprii. Pe masura ce activitatea „Ajutorului Legionar” lua proportii, lasând în urma anemicul Consiliu de Patronaj, în acelasi grad crestea si invidia doamnelor din anturajul lui Antonescu.

Activitatea Consiliului de Patronaj a fost destul de stearsa în perioada guvernarii noastre. Poporul nu vorbea decât de „Ajutorul Legionar”, care îsi câstigase o faima bine meritata în masele populare, prin ajutoarele ce le distribuia si prin numeroasele cantine ce le înfiintase. Ca sa compenseze lipsa lui de la sedintele Consiliului, Gârneata o invita din când în când pe Doamna Antonescu sa ia parte la inaugurari de cantine ale „Ajutorului Legionar” sau la alte acte de binefacere.

Numele sotiei mele a adus contributii însemnate Consiliului de Patronaj. Câteva milioane de lei au intrat în casa Doamnei Maria Antonescu în aceasta perioada, iar marea majoritate a sumelor proveneau de la organizatiile noastre sau de la prietenii si simpatizantii Miscarii. Pe lânga sacrificiile ce le facea populatia în contul „Ajutorului Legionar”, adauga obolul ei si Consiliului de Patronaj, socotind, gratie numelui sotiei mele, ca aceasta institutie serveste paralel acelorasi scopuri.

Dar desi sotia mea nu avea aspiratii veleitare, sa joace roluri oficiale în Statul National-Legionar, si nici nu facea umbra doamnelor din Consiliu, n-a fost crutata nici ea de furia razbunatoare a Generalului Antonescu. Dupa expulzarea noastra de la putere, a fost acuzata în mod public de „furt de bijuterii”. Presa dirijata din Cabinetul Conducatorului s-a dezlantuit contra ei si Tribunalul Militar a citat-o ca sa se prezinte pentru cercetari. Înfricosata de ceea ce va urma, sotia mea a fugit dupa 23 Ianuarie si a stat ascunsa aproape trei luni la doamnele Codreanu si Iasinschi. Apartamentele celor doua doamne, într-un bloc de pe Strada Olari, se suprapuneau si comunicau între ele printr-o scara dosnica. Când agentii o cautau pe sotia mea la Doamna Codreanu, ea cobora la Doamna Iasinschi si invers.

Din cauza tensiunii continue în care traia, s-a îmbolnavit de nervi, tremurând si plângând la cel mai mic zgomot. Atunci Doamna Codreanu, facându-i-se mila de starea ei, si-a luat inima în dinti si s-a dus la Mihai Antonescu, explicându-i situatia ei. Mihai Antonescu i-a raspuns sa se prezinte la Consiliul de Razboi pentru a-i da explicatiile necesare.

De unde provenise toata aceasta zarva? Inspectoratul de Politie de la Galati confiscase, la perchezitiile unor evrei ce treceau Prutul în Basarabia, niste obiecte interzise la iesire. Între obiectele retinute se aflau si niste bijuterii. Nu era vorba de valori importante. Inspectoratul de Politie a trimis obiectele confiscate la Directia Generala a Sigurantei, la Bucuresti. Alexandru Ghica, Directorul Sigurantei, primindu-le, s-a gândit ca destinatia lor cea mai potrivita ar fi la Consiliul de Patronaj si cum sotia mea era membra în Consiliu, le-a expediat la casa mea cu un curier. Intrarea si iesirea acestor obiecte, ca functionar constiincios, au fost notate de Alecu Ghica în registrul Sigurantei.

Obiectele de la Galati au reluat calea Sigurantei si atunci Alecu Ghica le-a predat „Ajutorului Legionar”. Din neglijenta a uitat sa opereze în registru revenirea acestor obiecte la Siguranta si noua destinatie, încât atunci când autoritatile antonesciene au început verificarea gestiunii de la Siguranta, au gasit-o încarcata pe sotia mea cu partida de obiecte „trimise Doamnei Sima”. Noii stapâni ai Sigurantei au raportat Generalului si acesta a dat imediat ordin de urmarire.

Stiam ca Antonescu avea momente de nebunie, stiam ca e crud, dar nu-mi puteam închipui sa fie si un om capabil de o ticalosie. Înainte de a se face ancheta, presa a început sa urle, acuzând-o pe Doamna Sima de „furt de bijuterii”. Un om cu simt de onestitate si cavalerism niciodata n-ar fi facut acest lucru. O cunostea pe sotia mea, fusese la el la masa de atâtea ori si fara nici un pic de omenie s-a repezit asupra ei, cu toata puterea Statului. Noi ne-am purtat altfel cu sotiile celor arestati. Nu le-am bruscat, nu le-am ofensat si nu ne-am atins de casele sau averile lor. M-a mirat si atitudinea doamnelor din jurul Generalului. Cum au putut tolera acest potop de infamii contra unei biete femei, fara nici o aparare? Poate când au ajuns si ele la strâmtoare sub comunisti, si-or fi adus aminte de raul ce l-au facut sotiei mele.

Si acum epilogul. Sotia mea s-a prezentat tremurând la Consiliul de Razboi. A declarat ce stia, ca obiectele au fost restituite Sigurantei. Magistratul instructor nu s-a multumit cu declaratia ei si l-a adus pe Alexandru Ghica, de la Jilava, unde era arestat, pentru confruntare. Acesta a recunoscut ca, într-adevar, a primit obiectele înapoi si apoi le-a predat „Ajutorului Legionar”.

Dar nici dupa marturia lui Ghica, Antonescu n-a binevoit sa dispuna o dezmintire în presa. Dimpotriva, a continuat sa-mi prigoneasca sotia, fixându-i domiciliu fortat la Bucuresti si tinând-o permanent sub supravegherea agentilor. Îi era teama ca în jurul ei sa nu se polarizeze opozitia contra regimului!

12. Tulburari în miscare

Am avut si tulburari în miscare. În arii foarte restrânse, dar au existat. Dar oricât de putine ar fi fost, ochiul bolnav al lui Antonescu nu descoperea maiestuoasa desfasurare a miscarii, cu ordinea ei impecabila, ci aceste rare dezordini si din ele ne-a facut un permanent cap de acuzatie.

Cum se explica aceste iesiri din rânduri, putine la numar de altminteri, într-o miscare bazata pe disciplina si ierarhie?

1. Legionarii au trecut, aproape fara pauza si reflexie, din prigoana si închisori la guvernare. Aceasta trecere s-a realizat fara incidente în imensa majoritate a functiilor unde au fost angajati, dar adversarii nu remarcau unitatea noastra de baza, ci acele câteva elemente razlete care faceau rau Miscarii. Pe acestia îi aratau cu degetul, la acestia se refereau când judecau miscarea si o acuzau de dezordine si anarhie.

2. Cresterea navalnica a Miscarii. La sfârsitul lui Decembrie 1940, organizatia legionara, cu toate ramurile ei, numara o jumatate de milion de oameni. Numarul membrilor ei depasea numarul voturilor obtinute de Partidul, Totul pentru Tara în alegerile din Decembrie 1937: 470.000. Daca adaugam si faptul ca suprafata tarii se redusese la 2/3, dupa amputarea teritoriului national de Basarabia, Bucovina de Nord, Ardealul de Nord si Dobrogea de Sud, ne dam seama si mai bine de nivelul afluentei spre miscare. Era firesc ca între elementele intrate în Legiune sub iuresul victoriei de la 6 Septembrie sa se gaseasca si indivizi care sa nu corespunda normelor de selectie fixate de Capitan.

Dar puteam noi oare opri aceasta avalansa de oameni spre organizatia noastra? Cine erau noii intrati? Erau oameni straini de miscare, simpli oportunisti, împinsi de perspectiva unor beneficii, asa cum se întâmpla cu orice partid când ajunge la putere? Nicidecum. Erau prietenii si simpatizantii miscarii, acei români care ne-au dat votul în 1937; erau masele populare exploatate de toate regimurile si care acum îsi gaseau un liman mântuitor; erau fratii nostri de credinta si idealuri, care n-au mai apucat sa se încadreze în 1938, din cauza climatului politic ostil, si care acum fraternizau cu biruitorii acelorasi credinte si idealuri.

3. Orice revolutie, când triumfa, trece printr-o faza de tulburari. E un fapt verificat în istorie. Nici noi nu puteam scapa acestor zguduiri, inerente oricarui început. Trebuia sa treaca un timp oarecare pâna ce apele revolutionare se potoleau si intrau în matca Statului.

4. Decimarea cadrelor. Noi n-am fost o revolutie care sa fi triumfat într-o forma plenara, cum au fost fascismul sau national-socialismul, caci cei mai buni dintre noi lipseau. Marea majoritate a elitei legionare a fost masacrata de regimul carlist. Cu totul alta ar fi fost situatia daca am fi început guvernarea noastra cu inteligenta si pregatirea celor ucisi la Vaslui, Miercurea-Ciuc, Brasov si Râmnicu-Sarat. Pierderile suferite si-au aratat efectele negative mai ales în organizatia Miscarii. În timp ce dispuneam de multe talente si energii pentru treburile Statului, cum am aratat si în alta parte, lipseau marii organizatori, cum erau Clime, Banea sau Belgea. Trebuia sa treaca timp pâna ce am fi descoperit si valorizat noi elemente.

5. Nu eram stapân pe guvern, pentru a avea siguranta manevrei. Nu puteam proceda cu libertatea unui sef care n-are pe nimeni deasupra lui. Trebuia sa tin permanent seama nu numai de „plângerile” lui Antonescu, de cele mai multe ori nefondate sau iau intentionate, ci si de starea de spirit a miscarii.

Aveam si obligatia sa apar miscarea pentru a nu-mi înstraina atasamentul maselor legionare.

6. Nu eram seful unei armate, în care disciplina se bazeaza exclusiv pe ordin. Eram seful unei miscari, în care disciplina emana din dragostea care îi leaga pe toti legionarii, chiar si pe acei care prin actele lor necugetate îmi faceau greutati. Le întelegeam suferintele lor, rabufnirea lor de revolta, gândindu-ma la chinurile prin care au trecut acesti oameni care au fost de atâtea ori la doi pasi de moarte si au luptat apoi eroic pe baricade.

Capitanul spunea: „cea mai trista zi din viata mea va fi aceea când va trebui sa condamn la moarte un legionar”.

Tot asa nici eu nu-i puteam lasa pe acesti, camarazi, chiar când greseau, la discretia acelora, infinit mai rai si mai odiosi, care ne-au chinuit si ne-au omorât.

7. Aceste dezordini s-ar fi resorbit în câteva luni, fara a fi recurs la masuri drastice, prin simplul efect al îndrumarilor si schimbarilor de personal, daca as fi avut timpul necesar sa procedez la reorganizarea Miscarii si daca – conditie si mai importanta – am fi avut alaturi de noi un Conducator echilibrat mental, bun la suflet, întelegator, mai putin ahtiat dupa putere si mai mult preocupat de salvarea patriei.

13. Primejdioasa evolutie a Profesorului Codreanu

Pentru a întelege atitudinea negativa a Profesorului Codreanu dupa 6 Septembrie, este necesar sa facem o recapitulare generala a relatiilor dintre mine si Profesor în ultimele luni.

1. În vara anului 1940, colaborarea noastra a fost perfecta. Ma consultam aproape zilnic cu Profesorul asupra evenimentelor politice în curs si totdeauna a sarit în ajutorul meu când ma aflam într-o situatie grea.

2. A aprobat planul de actiune de la 3 Septembrie si a acceptat ca de la Brasov, în noaptea acestei zile, sa adreseze un apel tarii, prin Radio-Bod, cerând abdicarea Regelui.

3. În apropierea loviturii s-a razgândit, facând o întoarcere de 180 de grade. Datorita nu stiu carei influente, mi-a comunicat ca Luni, 2 Septembrie, este chemat în audienta la Rege si e hotarât sa se duca.

4. Cu mare greutate am reusit sa-l împiedic sa faca acest pas, convingându-l sa astepte rezultatul actiunii întreprinse de mine în seara de 3 Septembrie.

5. În ziua de 6 Septembrie, dupa renuntarea la tron a Regelui Carol, l-am gasit la sediu, unde m-a întâmpinat cu bratele deschise, spunându-mi ca în acea zi Biserica praznuieste „Minunea Arhanghelului Mihail” si caderea Regelui se datoreaza unei interventii supranaturale.

6. Dupa acest moment de bucurie, comentând împreuna aceasta coincidenta, a schimbat tonul si m-a avertizat ca „pe scaunul Capitanului va sedea el si nimeni altul”. N-am reactionat la aceasta declaratie, deoarece, în acel ceas, chestiunea conducerii miscarii nu era lamurita, iar eu n-am manifestat nimanui astfel de veleitati.

7. De a doua zi, Profesoral a început sa dea ordine, numind o serie de persoane putin cunoscute la diferite posturi de conducere în miscare. Nici n-a fost nevoie sa anulez ordinele Profesorului, caci, prin natura lor, erau inoperante.

8. Totusi, afisându-si pretentia de a lua conducerea miscarii, a întârziat formarea guvernului. Generalul Antonescu astepta sa vada cum se va rezolva controversa din miscare.

9. În mod public, discrepanta dintre mine si Profesor a izbucnit la 13 Septembrie, când a refuzat sa participe la sarbatorirea zilei de nastere a Capitanului, desi l-am invitat staruitor sa vina la „Casa Verde”.

10. Din acest moment s-a abtinut sistematic sa participe la orice manifestatie legionara: nici la înhumarea eroilor la Predeal, nici la 22 Septembrie la Bucuresti, nici la 6 Octombrie nici la adunarea organizatiei „Prietenii Legionarilor”.

Refuzul Profesorului Codreanu de a participa fie în guvernare (putea fi numit oricând ministru) fie la actele de afirmare ale Legiunii, nu-mi crea probleme în miscare, pozitia mea fiind consolidata. Ma durea absenta lui, pentru ca era tatal Capitanului si nici nu ma puteam înfrunta deschis cu el, explicând ce s-a petrecut între noi. De fapt eu eram victima, eu eram cel neîndreptatit, care n-am facut altceva decât sa-mi fac datoria în mod permanent fata de Legiune si memoria Capitanului. Am preferat sa tac, sperând sa-l îmbunez, readucându-l pe linia colaborarii noastre din vara. Profesorul singur se lasase antrenat într-o zbatere sterila, care nu facea decât rau miscarii si îi bucura pe dusmani, care nu asteptau decât un moment de ruptura în interiorul ei, ca sa sara iar pe noi.

Situatia aceasta de tensiune a ramas stationara si probabil s-ar fi ajuns la o solutie acceptabila pentru ambele parti, daca n-ar fi intrat pe fir Preotul Dumitrescu-Borsa si Gheorghe Ciorogaru. Am aratat în volumul „Sfârsitul unei domnii sângeroase” cum s-au comportat acesti legionari la Berlin. Îsi pierdusera orice încredere în viitorul Legiunii. Preotul Borsa a dezertat de la conducerea grupului legionar din Germania si împreuna cu Ciorogaru se pregatea sa se întoarca în tara. Când m-am întâlnit cu ei la Bucuresti, dupa 6 Septembrie, nu le-am facut nici o aluzie la greselile lor de interpretare a liniei legionare, ci i-am primit cu toata dragostea, gândindu-ma la o formula de încadrare a lor în Statul National-Legionar. Ciorogaru ar fi ajuns Subsecretar de Stat la Economie în locul ocupat de Petra mai târziu, iar pe Parintele Dumitrescu-Borsa ma gândeam sa-l trimit în Spania, în fruntea unei delegatii, pentru a relua drumul parcurs de expeditia legionara si a strânge toate testimoniile faptelor ei eroice, de la supravietuitorii spanioli ai razboiului. Nici pe Ciorogaru si nici pe Parintele Borsa nu-i puteam încadra din primul moment în oficialitatea noului Stat, deoarece ei formau un caz aparte. Amândoi s-au despartit de întreaga comunitate legionara din Berlin si i-am rugat sa astepte câtva timp pâna, ce ranile trecutului se vor vindeca.

Nu stiu ce s-a petrecut în mintea lor, nu stiu la ce concluzii au ajuns, probabil si-au pierdut rabdarea, considerând ca sunt lasati de-o parte, cert este ca de la un timp au început sa-l frecventeze pe Profesorul Codreanu sprijinind atitudinea lui de fronda. Ei îsi imaginau ca nu mai pot sa joace nici un rol în miscare din cauza mea, întâlnindu-se în aceleasi rânduri cu Profesorul Codreanu, care vedea acelasi obstacol pentru a lua conducerea miscarii. Deci, daca Profesorul ar izbuti sa smulga conducerea Miscarii din mâna lui Horia Sima, implicit si pozitia lor în miscare ar reveni la ceea ce a fost înainte si poate chiar mai mult.

Spre deosebire de comportamentul de pâna atunci al Profesorului, care se limitase sa-si exprime nemultumirea prin absenta lui ostentativa de la toate actele de afirmare ale Legiunii, Preotul Dumitrescu-Borsa si Ciorogaru l-au convins pe Profesor ca nu e destul sa stea la Husi, ci trebuie sa forteze nota, trebuie sa treaca la actiune, formând un grup de presiune înauntrul miscarii, care sa-l constrânga pe Horia Sima sa renunte la conducere.

În prima faza, împuternicitii Profesorului au aplicat „noua strategie” pentru cucerirea puterii, difuzând zvonuri de la om la om ca ar exista o „criza a sefiei” si ca s-ar duce tratative pentru rezolvarea ei între Horia Sima si Profesorul Codreanu. Acest razboi verbal n-a dat roadele asteptate si atunci consilierii Profesorului au trecut la atac public, dând sa se publice o senzationala notita în ziarele legionare din Capitala.

Buna Vestire din 23 Octombrie scria urmatoarele:

”D-l Horia Sima, însotit de Parintele Dumitrescu-Borsa, comandant legionar, a facut zilele trecute o vizita la Husi D-lui Profesor Ion Zelea Codreanu.

S-a discutat cu acest prilej într-un perfect acord o serie de probleme în legatura cu organizarea centrelor legionare din tara.

Cei doi sefi legionari au ramas noaptea la Husi, fiind oaspetii venerabilului parinte al Capitanului, dupa care s-au înapoiat în Capitala”.

Stirea era pe de-a-ntregul inventata. N-am fost la Husi la data indicata de acest comunicat, nici cu Preotul Borsa, nici însotit de altcineva si nici singur. Pur si simplu n-am fost. Am cerut socoteala gazetelor care au publicat stirea si mi s-a raspuns ca notita le-a fost adusa de Preotul Borsa si personalul de la redactie nu se putea îndoi de buna credinta a acestuia.

Publicând aceasta informatie, cei doi sfatuitori ai Profesorului Codreanu vroiau sa acrediteze zvonul în masa legionarilor ca ar exista o „criza de sefie” în miscare si, în al doilea rând ca, în dezlegarea acestei crize, Preotul Borsa, însotindu-ma la Husi, la întâlnirea cu Profesorul, ar fi un element-cheie. Notita era în asa fel redactata încât Preotul Dumitrescu-Borsa aparea la egalitate cu mine: „cei doi sefi legionari au ramas noaptea la Husi..., dupa care s-au înapoiat în Capitala”.

Îngrijorat de drumul prapastios pe care a apucat Profesorul Codreanu si fiindu-mi teama ca, sub atâtarile lui Ciorogaru si Preotul Borsa, sa nu întreprinda acte de natura sa tulbure ordinea din miscare, i-am rugat pe Iasinschi si Papanace sa faca ei un drum la Husi, pentru a-l convinge pe Profesor sa iasa din atitudinea protestatara. Înapoindu-se, nu mi-au adus nici o stire îmbucuratoare. Se pare ca Profesorul s-a folosit de vizita lor pentru a ma prezenta ca uzurpator la sefia Miscarii, iar ei, impresionati de vehementa filipicei Profesorului, n-au facut nici un gest ca sa ma apere, multumindu-se sa-l asculte si înapoindu-se „plouati” la Bucuresti.

Cum în acelasi timp, în a doua jumatate a lunii Octombrie, Doamnele Elena Codreanu, sotia Capitanului, si Iridenta Mota, sotia lui Ionel Mota, au insistat staruitor pe lânga mine, când una, când alta, ca sa fac o vizita Profesorului Codreanu la Husi, care ar fi dispus la o întelegere. Dupa esecul misiunii Iasinschi-Papanace si pentru a neutraliza interventiile rauvoitoare ale Preotului Borsa si ale lui Ciorogaru pe lânga Profesor, care-l îndemnau sa iasa din expectativa, m-am hotarât sa fac acest pas. Am plecat la Husi în 5 Noiembrie, pe la amiaza, cu Doamna Codreanu si sotia mea, în masina Presedintiei, condusa de credinciosul Ilarie, care fusese si soferul Capitanului.

Mai mare decât nelinistea ce-o aveam, gândindu-ma la o dificila întâlnire cu Profesorul, era emotia ce-o simteam pe drum, la gândul ca voi pasi pragul casei unde a trait Capitanul, casa care a fost calcata de atâtea ori de jandarmi pentru perchezitii si arestari, si casa unde s-a consumat si ultima tragedie a acestei familii, uciderea celui de-al doilea fiu al Profesorului, Ion Zelea Codreanu. Am ajuns pe înnoptate la Husi. Am fost întâmpinati cu multa bunavointa de batrâna Doamna Codreanu si de Profesor, în pragul casei. Cât îmi mai aduc aminte, locuinta Profesorului era o casa încapatoare, în mijlocul unei gradini. În centru era o sufragerie spatioasa, iar de jur împrejur odai. În casa domnea acea tihna provinciala, descrisa de atâtea ori de romancierii nostri. Fiind târziu, ne-am asezat la masa. Curând dupa sosirea noastra, a aparut si Prefectul judetului Falciu, avocatul Victor Corbutiu. Doamna Codreanu ne-a servit bucate alese si un vin moldovenesc, daca nu chiar din via proprie. Atmosfera a fost calda, desi plutea peste toti umbra tragicelor întâmplari. Îl vedeam pe Capitan stând la aceeasi masa, sub abajur, urmarit de dragostea mamei, dar si de îngrijorarea ce se va întâmpla mâine cu acest vultur al neamului. Ma simteam umilit gândindu-ma la Capitan, a carui prezenta pare ca i-o simteam aievea, si la putinatatea mea de a-i continua opera.

Dupa masa, Doamna Codreanu si sotia mea s-au retras în dormitoarele ce le-au fost rezervate, iar Profesorul m-a invitat pe mine sa trec în dormitorul lui pentru a începe discutia. Mi se spusese din partea Doamnelor Codreanu si Mota ca Profesorul si-ar fi revizuit pozitia si este dispus la întelegere si colaborare, încât i-am lasat dânsului sa înceapa vorba. De la primele cuvinte ce le-a rostit, am avut o crunta dezamagire. Refuza orice discutie, orice tratare a problemei, si din capul locului mi-a spus ca o conditie ultimativa a întelegerii, sa-i predau sefia miscarii:

„Te duci la Bucuresti, convoci toate cuiburile din Capitala si la aceasta mare adunare, când vin eu, D-ta îmi dai raportul:

Domnule Profesor Codreanu, Sef al Revolutiei Legionare si Loctiitor Pamântesc al Capitanului, legionarii din garnizoana Bucuresti în numar de... sunt gata si asteapta ordinele D-voastra. Traiasca Legiunea si Capitanul!”.

Am ramas înmarmurit. Nu numai ca nu era dispus la o împacare, dar îmi cerea sa ma dau la o parte, sa predau comanda Legiunii, în vazul întregii tari, trecând peste decizia Forului Legiunii care ma investise cu cea mai înalta magistratura din Miscare, si sa renunt si la prevederile Actului Constitutional din 14 Septembrie, în care figuram drept Comandant al Miscarii Legionare. Toata ordinea legionara si constitutionala, cladita cu atâtea jertfe, sarea în aer.

Profesorul nu se gândea la ce-ar fi urmat dupa aceea, haosul general în Miscare, de care ar fi profitat din plin dusmanii. Formula cu care vroia sa fie investit de mine era fantezista si neviabila. Cum era sa fie proclamat Sef al unei Revolutii pe care nu o facuse? Si cum sa ia titulatura de „Loctiitor pamântesc al Capitanului”? Miscarea putea avea un alt sef, un urmas al Capitanului, dar nu un „loctiitor” al sau.

Înainte de a veni la Husi, Doamna Codreanu mi-a aratat Testamentul Capitanului, care cuprindea în afara de lasamintele de ordin familial, si un testament politic, care era exprimat în doua propozitii:

– Seful Legiunii iese din lupta.

– Îi exclud de la conducerea Miscarii pe membrii familiei Codreanu.

Testamentul Capitanului era oglinda fidela a conceptiei lui politice. În prima pozitie, era reafirmat principiul selectiei. Seful Legiunii iese din lupta, ca întreaga elita legionara. În a doua propozitie, era exclusa familia Codreanu de la conducere, pentru ca, în acest caz, s-ar fi aplicat principiul ereditatii, pe care l-a respins Capitanul, socotindu-l neapt sa asigure o succesiune valabila. Deci, nici electie si nici ereditate, ci selectie de la seful Suprem pâna la ultimul sef de cuib.

Am încercat în fel si chip sa-i explic situatia fragila în care ne aflam, ca noi nu suntem stapâni în Stat, ci suntem la jumatatea drumului, ca dânsul, cu autoritatea si prestigiul ce-l are, trebuia sa ma ajute sa consolidam cucerirea facuta, ca solutia propusa de el ar fi fatala miscarii, sarind în aer tot ce-am obtinut pâna atunci. Mi-a fost imposibil sa-l urnesc din pozitia lui rigida. Toate argumentele mele se izbesc ca de un zid de intransigenta. Totul sau nimic. „Sa convoc adunarea de cuiburi la Bucuresti si sa-l proclam sef”.

Am discutat cu Profesorul de la 11 seara pâna la 6 dimineata. De la un timp s-a asezat pe pat, iar eu am ramas pe scaun lânga el. A repetat tot timpul formula arhiconsacrata. Un zid de incomprehensiune ne separa. Îsi crease o lume a lui, straina de realitati. Era în afara de problema. Eram speriat de lipsa lui de întelegere a momentului politic în care ne aflam si ceea ce era mai râu, se considera stapân pe situatie, încât îmi putea dicta decizia lui. Era intratabil. Probabil ca Ciorogaru si Preotul Borsa l-au convins ca la cel mai mic semnal al Profesorului, toata miscarea se va alinia în spatele lui.

Eram obosit de moarte. Profesorul ma privea fix si milostiv, iar eu, cu ochii împaienjeniti, abia ma mai tineam pe scaun de oboseala. Toata peroratia mea a fost zadarnica. A fost o noapte de cosmar... în casa Capitanului. În sfârsit, la 6 dimineata, ne-am despartit. Vazând ca nu-l pot convinge, l-am rugat sa întrerupa conversatia si sa o reluam cu alt prilej. L-am invitat sa participe la manifestatia de la 8 Noiembrie la Iasi si a acceptat. I-am promis ca vin cu masina sa-l iau de la Husi si sa mergem împreuna la Iasi.

14. Atacul de la sediu

Asa cum îi fagaduisem Profesorului Codreanu, trebuia sa trec mai întâi cu masina pe la Husi si împreuna sa facem calatoria spre Iasi, pentru a ajunge la timp la manifestatia din 8 Noiembrie. Îmi facusem pregatirile de plecare în acest sens. Însotit de Eugen Necrelescu si Aron Valeriu, trebuia sa plec de la Bucuresti în dimineata de 7 Noiembrie, sa ajungem dupa masa la Husi si de aici, luându-l pe Profesor, sa continuam drumul spre Iasi. Guvernul în frunte cu Antonescu si ceilalti oaspeti, aveau la dispozitie trenuri speciale, care plecau seara din Bucuresti si ajungeau dimineata la Iasi.

Nu m-am putut tine de acest program, deoarece nu avusesem timp sa-mi pregatesc cuvântarea ce trebuia s-o rostesc la Iasi. I-am comunicat Profesorului, rugându-l sa ma ierte ca nu pot trece pe la el si ca ne vom întâlni la Iasi. Am plecat si eu cu trenul special, în seara de 7 Noiembrie, ca toata lumea. Compartimentul meu era în acelasi vagon cu al lui Antonescu si, odata intrat în el, m-am apucat sa lucrez la discursul comemorativ. Eram asa de obosit încât nu puteam închega o fraza. Nu mai functiona materia cenusie. O cuvântare care, în mod normal, mi-ar fi luat doua ore ca sa o scriu, mi-a trebuit toata noaptea ca sa o potrivesc. De la 9 seara pâna la 5 dimineata m-am luptat cu golurile din creier. A fost un chin de nedescris. Sa sti ca mâine trebuie sa vorbesti în fata a zeci de mii de oameni si sa nu fii în stare sa te concentrezi pentru a-ti formula ideile.

Abia spre ziua am atipit. A doua zi am aflat de tragicul accident în care si-au pierdut viata Eugen Necrelescu si Aron Valeriu. Cu masina lor trebuia sa plec si eu spre Husi si cine stie daca n-as fi pierit în acelasi accident, caci am fi mânat cu viteza mare pentru a ajunge la Husi si de acolo la Iasi. Eugen Necrelescu si Aron Valeriu erau inspectori de politie si fusesera trimisi de Ghica ca sa ajute autoritatilor locale la paza înaltelor autoritati ale Statului. Profesorul Codreanu a interpretat altfel lipsa mea de la Husi: intentionat n-am trecut pe la el ca sa nu mai aparem împreuna la Iasi si astfel sa ma bucur singur de aclamatiile multimii legionare!

Am povestit pe larg, într-un alt capitol, cum s-a desfasurat manifestatia de la Iasi. Profesorul Codreanu s-a bucurat de cea mai mare atentie. La defilare a fost în tribuna oficiala alaturi de mine si de General, desi nu detinea nici un rang în Stat. Când am strabatut strazile pe jos, în uralele multimii, eram unul lânga altul. O singura data m-am îndepartat de el, pasind ceva mai înainte, nu stiu pentru care motiv. „Unde-ai fost, mi-a spus dojenitor, stai lânga mine”. Ochii Profesorului erau tinta asupra mea ca sa nu fac vreun gest cu care l-as aseza în umbra.

Cuvântarea tinuta de Profesor la Iasi, desi improvizata, a fost buna. A avut toata libertatea sa vorbeasca ce crede de cuviinta. Totul s-ar fi încheiat bine daca la urma, pentru a arata legionarilor ca el este seful Legiunii, n-ar fi scos o hârtiuta din buzunar si citind trei nume, al meu, al lui Gheorghe Dragomir Jilava si al lui Nicolae Seitan, sa anunte înaintarea noastra la gradul de Comandant Legionar pentru fapte de vitejie! Momentul si locul erau total nepotrivite pentru a trata chestiuni interne ale Miscarii în prezenta Regelui, a Reginei, a lui Antonescu si a întregului guvern. Impresia a fost penibila. Dar în afara de inoportunitatea interventiei Profesorului, distinctiile ce ni le acordase erau nevalabile, deoarece atât eu cât si ceilalti camarazi, Seitan si Dragomir-Jilava, eram de multa vreme comandanti legionari facuti de Capitan. Profesorul, strain de structura Miscarii, nu stia cine e si cine nu e Comandant Legionar.

Înca la Iasi fiind, a venit la mine Medrea, înalt functionar la Ministerul Presei si Propagandei, sa ma întrebe ce sa faca cu discursul Profesorului. I-am raspuns sa-l publice în întregime, în afara de pasajul cu „înaintarile în grad”, nu numai ca nu se cuvenea sa figureze într-o cuvântare tinuta în fata Suveranului, dar si pentru a-l feri pe Profesor de ridicol. Ce-ar zice legionarii de aceasta isprava? Frumusetea discursului sau ar fi scazuta.

Suprimarea pasajului cu „înaintarile în grad”, la publicarea cuvântarii Profesorului Codreanu în ziare a fost scânteia care l-a zguduit pe Profesor, mâniindu-l în asa masura încât s-a hotarât sa treaca la o actiune de forta pentru a-si afirma drepturile la conducerea Miscarii. Dupa manifestatia de la Iasi, n-a mai stat la Husi, ci a coborât în graba la Bucuresti pentru a se consulta cu consilierii sai. Trebuie presupus ca atât Preotul Borsa cât si Ciorogaru l-au sfatuit sa nu mai întârzie o clipa. Trebuie sa ocupe sediul din Strada Gutenberg 3, însotit de un grup de legionari si, odata în stapânirea lui, sa dea o proclamatie catre tara ca si-a asumat comanda Legiunii, si apoi, în virtutea noii functii, sa schimbe cadrele actuale, devotate lui Horia Sima.

În graba în care s-a organizat lovitura, a mai jucat un rol si faptul ca Generalul Antonescu pleca în Italia în seara de 12 Noiembrie. Aflând de aceasta calatorie, cei doi conspiratori si-au zis ca, în absenta Generalului, voi fi mult mai slab si mai vulnerabil. Nu voi cuteza sa ma opun actiunii întreprinse de Profesor, ci voi accepta schimbarea de sefie ca un fapt consumat, depasit de evenimente. Profesorul, stapân pe miscare, la întoarcerea Generalului, va trata direct cu Antonescu relatiile cu regimul, iar eu, pierzând atuul principal, încrederea legionarilor, voi fi eliminat si din guvern. În realitate, socoteala Preotului Dumitrescu-Borsa si a lui Ciorogaru era gresita, deoarece, în lipsa Generalului, eram mult mai puternic. În afara de forta Miscarii, dispuneam si de forta Statului, fiind numit de Conducator Presedinte ad-interim al Consiliului de Ministri.

Despre lovitura proiectata se zvonise ceva. Se vorbea de un grup de legionari care se concentrau în jurul Profesorului Codreanu. Între acestia fusese atras din întâmplare si un camarad care împartasise cu noi exilul din Germania, Alexandru Stroescu. Acesta aflând de ceea ce se planuia, a comunicat Politiei Legionare ca sediul va fi atacat. Cum stirea era mai mult decât absurda, n-am bagat-o în seama si nu i-am dat curs. Politia Legionara a fost totusi mai vigilenta. A întarit garda obisnuita de la sediu, redusa la câteva persoane, cu un grup de studenti care apartineau acestui corp.

În ziua de 13 Noiembrie, înainte de masa, vine la Presedintie Nicolae Petrascu si, vadit nervos si îngrijorat, îmi spune ca sediul a fost atacat de un grup de legionari sub comanda Profesorului Codreanu. El nu se afla în acel moment la sediu. Am ramas încremenit. Cum era posibil, cum era de imaginat macar, ca legionarii sa patrunda cu forta în propriul lor sediu, când intrarea era libera pentru toata lumea, respectând un obicei stabilit înca de pe timpul Capitanului?

Mircea Musetescu, care fusese repartizat în aceasta zi de la Splaiul Independentei la sediu, mi-a povestit cum s-a desfasurat scena asaltului. Profesorul Codreanu, întovarasit de vreo 20 de legionari, au patruns în curtea sediului, a urcat scarile si a intrat în camera din fund, unde era biroul Capitanului, asezându-se pe scaunul lui. Lasându-l pe Profesor sa intre, garda legionara i-a oprit pe însotitorii lui sa-l urmeze si pe masura ce apareau în anticamera, îi pofteau sa coboare în subsol, unde erau imobilizati si identificati. Marea majoritate nici nu stiau despre ce este vorba si nici unul dintre ei n-a opus cea mai usoara rezistenta. Profesorul a ramas singur în camera din fund, taiat de elementele cu care venise. Atunci a iesit afara si a început sa vocifereze: „Cum de si-au permis sa-i aresteze pe însotitorii lui?” Nu i-a raspuns nimeni. Nu i-a dat nici o explicatie, purtându-se cu Profesorul cu cel mai mare respect posibil.

Între timp în Capitala s-a raspândit vestea atacului de la sediu. Au început sa curga legionari din toate partile. Toate cercurile se mobilizasera si au început sa trimita întariri. De la Prefectura de Politie, de la Razleti, de la Muncitori, de la Studenti, de la Garzile Încazarmate au navalit spre sediu mase mari de legionari, nestiind exact ce s-a întâmplat, dar toti cu gândul sa sara în ajutorul celor din interior. În realitate, în acel moment când s-a alarmat populatia legionara a Capitalei, Politia Legionara rezolvase problema. Ramasese singur Profesorul la sediu, în timp ce grupul cu care venise se gasea arestat la subsol. Primele contingente de legionari care au patruns în curtea sediului faceau de paza la poarta si la grilajul de fier care înconjura casa. Grupele care au venit mai târziu crezând ca cei dinauntru sunt „forta inamica”, care au pus stapânire pe sediu, vroiau sa patrunda si ei, pentru a-i expulza. În aceasta învalmaseala s-au tras si focuri de revolver. Cei de-afara, ca sa-i intimideze pe ocupanti si sa-i oblige sa paraseasca sediul, iar ceilalti ca sa-l apere de presupusii atacanti, când în realitate si unii si altii erau trupe loiale. În acest schimb nenorocit de focuri au cazut loviti mortal doi legionari: Carol Cazanescu din Prahova, un element cunoscut de mine, care facea parte din vestita falanga de luptatori din acest judet, si Gheorghe Tarau din Ardeal, recrutat pentru Politia Legionara. Dintr-o prea mare desfasurare de forte, legionarii apartinând diferitelor corpuri nu s-au recunoscut între ei si au tras unii într-altii. Pâna la urma lucrurile s-au lamurit. Sefii de grupe au controlat situatia, dar curtea sediului si caldarâmul de-afara erau înrosite de sângele nevinovat al acestor tineri.

În timpul acestei busculade, Profesorul n-a parasit camera unde se afla si nimeni nu l-a suparat cu vreun cuvânt. A mai stat câtva timp si apoi, vazând ca lovitura a dat gres, s-a resemnat si a plecat spre casa.

Ciorogaru si Dumitrescu-Borsa, desi l-au împins pe Profesor sa atace sediul, nu l-au însotit în cursul operatiei, ci au preferat sa astepte rezultatul actiunii. Preotul Borsa a fost recunoscut de legionari plimbându-se pe Cheiul Dâmbovitei. Dumitrescu-Zapada, initiat si el în complot, vazând ce curs iau evenimentele, s-a grabit sa anunte legionarii pe care îi întâlnea în cale, de atacul de la sediu, cu scopul sa-si creeze un alibi.

Consecintele atacului de la sediu puteau fi mai grave, provocând lichidarea întregii aripi opozitioniste din interiorul miscarii. În cursul anchetei facute cu legionarii arestati, se stabilise clar, din declaratiile acestora, ca sefii rebeliunii erau Dumitrescu-Borsa si Ciorogaru. Într-un buzunar al lui Ciorogaru, anchetat în localul Garzilor Încazarmate, s-a gasit o hârtie, în care era notat, cu propria lui mâna, pe puncte, întreg planul loviturii de la sediu. Nu mai putea tagadui. Nu stiu ce rol a jucat Dumitrescu-Zapada. Acesta se refugiase la Berlin când a început prigoana din 1938 si îl întovarasea ca o umbra pe Ciorogaru, devenind un fel de aghiotant al lui. De la un timp, Zapada s-a plictisit de exil, s-a întors în tara, punându-se sub ocrotirea regimului carlist. A fost primul legionar din grupul Berlin care a abdicat de la lupta. Dupa 6 Septembrie, când Ciorogaru s-a înapoiat în tara, Dumitrescu-Zapada a revenit în orbita lui si asa se explica ca cunostea si actiunea întreprinsa de Profesor la sediu.

Presupunând ca ar fi amestecat în lovitura si Horia Codreanu, un grup numeros de Razleti, sub comanda lui Ilie Niculescu, s-au dus la locuinta Profesorului, i-au înconjurat casa si au vrut sa-l ridice pe fiul Profesorului, pentru cercetari. A iesit afara Profesorul Codreanu si, cu o voce tunatoare, i-a somat sa se retraga. Se pare ca pâna la urma Horia Codreanu a consimtit sa iasa afara, a dat o declaratie si a fost pus în libertate. Am aflat mai târziu de acest „asediu” al casei Profesorului si m-am suparat rau. Chiar daca Horia Codreanu stia ceva de lovitura, trebuia respectata persoana Profesorului. Eu nu i-am trimis si i-am dojenit aspru când am aflat. Dar aceste triste întâmplari nu erau decât consecintele imprevizibile ale actiunii necugetate de la sediu.

Dar cu aceasta nu s-a terminat. În dupa amiaza aceleiasi zile au venit la mine mai multe capetenii legionare din Capitala si din Prahova, afectati de moartea celor doi legionari, si mi-au cerut dezlegare ca sa termine nu numai cu Dumitrescu-Borsa si Ciorogaru, dar si cu toti aceia care din 1938 si pâna astazi au avut o atitudine contrara liniei legionare sau s-au facut uneltele regimului carlist. Ar fi momentul propice al unei epurari generale în Miscare, razbunând si sângele varsat al camarazilor cazuti la sediu. M-am îngrozit de aceasta propunere. M-au cuprins sudorile mortii. Ca un fulger mi-a trecut prin minte ce-ar fi însemnat sa cada Preotul Dumitrescu-Borsa, ultimul supravietuitor al echipei din Spania si toti ceilalti. Ce-ar fi zis lumea, ca noi îi ucidem pe legionari în timp ce nu facuseram dreptate Capitanului si asasinii lui se aflau înca în viata la Jilava? Am avut un moment de panica si disperare. I-am rugat sa nu se atinga de nici un fir de par din capul lor si pentru a-i feri de o actiune necugetata pe cei mai amenintati dintre ei, Borsa si Ciorogaru, l-am chemat pe Boian si i-am ordonat sa-i ia sub paza lui: „Vei plati cu capul daca li se întâmpla ceva”, i-am spus lui Boian la despartire.

Inginerul Virgil Ionescu, desi neamestecat în aceasta actiune, a fost si el la un pas de moarte, victima a unei actiuni necontrolate. Gheorghe Dragomir Jilava, îndoctrinat de Papanace înca de la Berlin ca Virgil Ionescu este seful „partidei grecesti” în Miscare, l-a ridicat de acasa în aceeasi zi, cu gândul ca sa-l împuste. Cu mare greutate a scapat din mâinile lui. Nenorocirea putea sa se întâmple, caci Dragomir Jilava actiona de unul singur, si n-as fi putut interveni. Din acest moment relatiile dintre Virgil Ionescu si Papanace s-au rupt si nu si-au mai vorbit niciodata.

N-au fost amestecati în lovitura de la sediu cei trei ministri legionari din perioada carlista, Noveanu, Bidianu si Budisteanu. În tot timpul guvernarii noastre s-au purtat corect, n-au facut nici o greutate, iar dupa expulzarea noastra de la putere, nu numai ca nu s-au atasat defaimatorilor nostri, dar i-au ajutat pe cei prigoniti.

Singura sanctiune ce-am aplicat-o celor vinovati de atacul de la sediu a fost sa aduc cazul în discutia Forului Legionar, cerându-i sa se pronunte. Forul Legiunii s-a întrunit chiar în seara când a avut loc lovitura de la sediu, fiind convocat mai dinainte pentru alte treburi. Au luat parte Profesorul Traian Braileanu, Ilie Gârneata, Radu Mironovici, Corneliu Georgescu, Mile Lefter, Vasile Iasinschi, Nicolae Petrascu, Colonelul Zavoianu, Aristotel Gheorghiu si Ion Popescu-Buzau. Papanace lipsea, fiind plecat cu Generalul în Italia. Forul a decis imediata excludere a celor implicati în atacul de la sediu. Secretariatul General a dat urmatorul comunicat dupa sedinta Forului:

”Fata de actiunea nedisciplinata si incorecta a unor elemente înauntrul Miscarii Legionare, care s-au asociat cu persoane straine de Miscare, pentru a provoca în aceste momente grele pentru Tara agitatii meschine, – de altfel lipsite de seriozitate – Consiliul Superior Legionar cere imediata eliminare din Miscare a:

Preotului Ion Dumitrescu-Borsa,

Gheorghe Ciorogaru si

Dumitrescu-Zapada.

Pe baza acestei decizii a Forului Legiunii, care aici figureaza sub numele de Consiliul Superior al Miscarii, dar în fond e vorba de una si aceeasi institutie, am dat urmatoarea circulara:

Circulara catre toate cuiburile legionare din tara

Vazând cele stabilite de Consiliul Superior al Legiunii, pentru a feri Miscarea de orice primejdii care ar decurge din actiunea unor elemente lipsite de simtul raspunderii, îi elimin pentru totdeauna din Miscare pe Ion Dumitrescu- Borsa, pe Dumitrescu-Zapada si Gheorghe Ciorogaru, împreuna cu aceia care au participat la actiunea lor”.

13 Noiembrie 1940

(ss) Horia Sima

Era minimum ce puteam sa fac cu aceste elemente iresponsabile.

A doua zi a venit la mine Procurorul General al Tribunalului Ilfov ca sa-mi ceara instructiuni daca este cazul sa înceapa cercetari asupra tulburarilor de la sediu, unde-si pierdusera viata doi oameni. I-am multumit pentru bunavointa, dar l-am rugat sa renunte la orice ancheta. „Nu este nimeni vinovat. Sunt pacatele noastre, Domnule Procuror”. A înteles si cu un gest de condescendenta a plecat.

Preotul Dumitrescu-Borsa a fost internat într-o vila la Predeal, în conditii bune, sub paza oamenilor lui Boian. Plângea mereu si îi era teama sa nu fie omorât. Ciorogaru de câteva ori a vrut sa vorbeasca cu mine, pentru a-si justifica atitudinea. Ei ma judecau dupa micimea lor sufleteasca, în timp ce eu ma gândeam si atunci la trecutul lor si tremuram mai mult decât ei sa nu li se întâmple ceva. Repet ca nu erau arestati, ci i-am ascuns, i-am luat sub protectie, sa nu cada victima revoltei ce mocnea în rândurile legionarilor.

Ceea ce nu l-a împiedicat pe Preotul Borsa ca, dupa 23 Ianuarie, când Miscarea disparuse de la suprafata vietii politice, ghemuindu-se iar în clandestinitate, sa înceapa din nou sa ma împroaste cu toate infamiile si calomniile posibile, la adapostul dictaturii instaurate de Antonescu. A devenit o unealta a regimului, detestat de toata lumea legionara.

Stranie speta de om.

La Berlin, Preotul Dumitrescu-Borsa ia conducerea grupului legionar.

Dezerteaza din fruntea grupului si îsi pregateste întoarcerea în tara. Un caz unic în analele legionare. Sa ne fuga seful!

Dupa biruinta de la 6 Septembrie, l-am primit cu toata dragostea si vroiam sa-i ofer o satisfactie pe masura personalitatii lui.

În loc sa se bucure de renasterea Legiunii, cauta sa-i darâme pe aceia care o înfaptuisera.

E prins în flagrant delict, ca autor al atentatului de la sediu, în care si-au gasit moartea doi legionari loiali.

În loc sa-l las prada razbunarii legionare, îl iau sub ocrotire si îi salvez viata.

Asta nu-l împiedica ca în timp ce mii de legionari populau închisorile, iar altii mureau în fata plutoanelor de executie, Preotul Borsa sa se asocieze cu Antonescu în actiunea de denigrare a miscarii, justificând crimele lui.

În comunicatul dat presei n-a fost pomenit Profesorul Codreanu tot din consideratie pentru persoana lui. As fi înmormântat în mine aceste triste întâmplari, daca Profesorul, dupa 23 Ianuarie 1941, n-ar fi reluat campania împotriva mea. Antonescu era mult prea bucuros ca sa-l afle alaturi de el ca acuzator al meu si al regimului legionar. Legionarii care i-au înconjurat casa în ziua atacului de la sediu cu devenit în limbajul Profesorului, „legionarii rosii”, când în realitate apartineau corpului de elita al Razletilor. Profesorul Codreanu a fost chemat ca martor în mai multe procese ale unor legionari cunoscuti de el. A pledat în favoarea lor, dar în acelasi timp, îsi varsa focul împotriva mea, acuzându-ma de tot ce s-a întâmplat. Toate declaratiile Profesorului au aparut în presa timpului si au fost folosite ca document si în cartea Pe Marginea Prapastiei. Nu mai puteam trece sub tacere participarea Profesorului în tulburarile de la sediu, ca urmare a ideii absurde ce si-a faurit-o sa devina Seful Legiunii.

Îi rog pe toti, în cer si pe pamânt, sa ma ierte daca am gresit.

La atâtia ani de la moartea lor, în act de serviciu, fie-mi îngaduit sa vars o lacrima pentru bravii camarazi Carol Cazanescu si Gheorghe Tarau. N-au avut grade legionare, n-au fost mari personalitati, dar apartineau acelei elite de „mari anonimi”, care-si identifica viata cu Legiunea si nu au alta bucurie mai mare decât sa se sacrifice pentru apararea si înaltarea ei. Trupurile lor neînsufletite au fost depuse la Biserica Sf. Ilie Gorgani, unde s-a savârsit slujba religioasa în dimineata de 14 Noiembrie. Însotiti de coloane legionare, au fost transportati la Predeal, unde au fost înmormântati în Cimitirul Eroilor.

15. Conflict cu Ion Mihalache

Ion Mihalache, Vice-Presedintele Partidului National-Taranesc, s-a plâns Generalului Antonescu de modul neomenos în care legionarii din Muscel au tratat chestiunea cooperativelor din acest judet. Dupa ce l-a ascultat, Generalul l-a trimis la mine, ca sa rezolvam diferendul. L-am primit imediat, cu toata atentia cuvenita unui om care a jucat un rol în viata politica a tarii.

Despre ce este vorba? În cadrul noilor denumiri la Federalele cooperatiste din tara, Institutul National al Cooperatiei a decis, între alte schimbari, si înlocuirea conducerii de pâna atunci a „Federalei Negru Voda Muscel”, cu un comitet precumpanitor, avându-l ca presedinte pe Ion Valimareanu. Schimbarea s-a realizat prin interventia fratelui acestuia Petre Valimareanu, seful organizatiei legionare, si a Prefectului Judetului, Paul Galasanu, la centrala cooperativelor de la Bucuresti. Ion Mihalache era indignat ca reteaua de cooperative din Muscel, creata de el cu multa truda si care ajunsese la o situatie înfloritoare, sa treaca peste noapte în alte mâini. Nu vedea ratiunea schimbarii, pentru ca vechea conducere avea experienta si daduse dovada de buna organizare si pricepere. Nu se putea aplica în cazul Federalei nici legea de românizare, caci organizatia se gasea sub conducerea unor bravi musceleni.

Omul avea în fond dreptate si, ca sa transez diferendul, l-am convocat la Bucuresti pe Presedintele nou numit, Ion Valimareanu, pentru a asculta si punctul lui de vedere. Am avut la Presedintie o conferinta în trei. Ion Valimareanu a început sa vorbeasca de „neregulile” ce s-ar fi savârsit la cooperatie sub vechea conducere. Era probabil adevarat, dar unde nu s-au întâmplat nereguli sub vechile guvernari. România n-a excelat niciodata printr-o administratie corecta. Ion Valimareanu apartinea acelei spete grabite de legionari care vroiau ca în câteva luni si cu mijloace radicale sa vindecam România de toate relele de care suferea. Era sincer, vorbea cu caldura, cu pasiune, fara sa se sfieze de prezenta lui Mihalache, dar ignora alte realitati.

Ion Valimareanu avea argumentele lui. Fara îndoiala ca s-au produs nereguli la Federala din Muscel, dar substituirea era inoportuna, caci loveam în opera unui om, resuscitând vechile animozitati, caci n-aveam nevoie de ele. De alta parte, nu puteam da satisfactie deplina nici reclamatiei lui Ion Mihalache, caci acesta era cunoscut pentru dusmania lui fata de Miscare. Nu s-a purtat amabil cu legionarii nici când a fost Ministru de Interne si nici ca sef al organizatiei national-taraniste din acest judet. Fratii Valimareanu si alti legionari din judet suferisera mult de pe urma lui Mihalache, trecusera apoi sub Carol prin lagare si închisori, fapte pe care nu le puteam ignora. Erau camarazii mei de lupta si nu-i puteam da la o parte pentru a-l lua în brate pe Mihalache.

În aceste împrejurari am cautat o formula de compromis, în care sa fie folosita la conducerea Federatiei si o parte din vechiul personal si am avut impresia ca Mihalache a fost multumit de solutia data de mine.

Cu acest prilej, am avut un schimb de opinii cu Vice-presedintele partidului national-taranesc asupra recentei tragedii ce s-a abatut asupra României. El credea ca ultimatumul sovietic pentru cedarea Basarabiei a fost provocat de înfiintarea Partidului Natiunii în Iunie 1940, un indiciu clar pentru Stalin ca România se îndreapta spre Axa. Fara de precipitata creare a acestui partid, nu am fi pierdut Basarabia.

Mi-a fost usor sa-i spulber aceasta teza, desi pe atunci nu se cunostea acordul secret aditional al pactului Ribbentrop-Molotov. „Ultimatumul sovietic din Iunie 1940 dat României nu e o piesa izolata; ci facea parte dintr-o strategie generala a Sovietelor, având ca obiectiv de a anexa cât mai multe teritorii din rasaritul Europei, profitând de Pactul de neagresiune cu Germania, cum dovedeste si ocuparea Tarilor Baltice”.

Conversatia cu Ion Mihalache a fost cordiala si mi-a facut impresia unui om asezat si cuminte, cu care se putea trata orice problema de interes national. N-am înteles, dupa ce l-am cunoscut, cum de acelasi om, fiind Ministru de Interne în 1931, a dispus dizolvarea Miscarii si încarcerarea Capitanului. Dupa toate probabilitatile, influenta lui Armand Calinescu si a întregii aripi stângi a partidului national-taranesc era prea puternica, iar resursele lui mintale nu-i îngaduiau sa distinga ca face jocul puterilor oculte, de origine bolsevica. Atât Capitanul cât si Mihalache umblau în port taranesc si luptau amândoi pentru izbavirea taranimii, dar în timp ce Ion Mihalache alunecase în sfera de influenta marxista, Corneliu Codreanu a ramas credincios ideii nationale.

16. O misterioasa politie legionara

La Presedintie s-au primit mai multe scrisori, pe la începutul lui Noiembrie, în care unii evreii din Bucuresti se plângeau ca li s-au facut perchezitii din partea politiei legionare si în cursul ei li s-au confiscat obiecte de valoare din case.

Generalul mi le-a trecut mie ca sa cercetez cazul. Cum era normal, m-am adresat mai întâi sefilor de resort, Generalul Petrovicescu, Colonelul Zavoianu si Alecu Ghica, întrebându-i daca stiu ceva de aceste perchezitii. Nici unul n-avea vreo cunostinta de ele. Nici Prefectura si nici Siguranta nu ordonasera descinderi în casele evreilor care i se plânsesera lui Antonescu.

Cum reclamantii evrei – care îsi dadeau si adresele lor – pretindeau ca politia legionara le-a calcat casele, l-am întrebat pe Victor Apostolescu, seful politiei legionare din Capitala, daca nu cumva ordinele au pornit de la el si sunt oamenii lui care au facut descinderi la acesti evrei. Nici Apostolescu nu stia nimic. Atunci l-am rugat – dat fiindca indivizii care devalizau casele acestor evrei pretindeau ca sunt politie legionara si îi uzurpau autoritatea lui – ca în cel mai scurt timp posibil sa dea de urmele acestor raufacatori si sa-i aresteze.

Am asteptat o zi, doua, trei. De la Apostolescu nici un rezultat, iar actele de jaf continuau. Îmi imaginam ca niste derbedei, îmbracati în camasa verde, spargeau casele evreilor pentru a-si asigura o sursa usoara de câstig. Între timp, Antonescu ma îmbulzea sa curm cu aceste atentate contra proprietatii private, fie ea chiar evreiasca. Am fost nevoit atunci, cu mult regret, sa-i ridic comanda lui Apostolescu de la Politia Legionara a Capitalei, parându-mi-se ca nu depune destul zel, si sa i-o încredintez lui Ion Boian. Acesta, într-adevar, a reluat cercetarile cu multa energie, pentru a da de urmele misterioasei politii legionare.

Cum eram exasperat de cele întâmplate, temându-ma sa nu se creeze o psihoza colectiva, care sa propage în populatia marginasa a Capitalei acest gen de tâlharii, compromitând Miscarea, m-am asociat si eu anchetei întreprinse de Boian. În doua seri consecutive, împreuna cu Alecu Ghica, Boian, Pavel Onciu si alti legionari, am trecut pe la câteva case evreiesti, din cele semnalate în reclamatiile facute la Presedintie, pentru a ma convinge cu ochii mei de jafurile savârsite. Vazându-ne pe noi, dupa ce-au aflat cine suntem în loc sa se linisteasca, evreii s-au speriat de moarte si nu vroiau sa declare nimic. Daca au patit ce-au patit din partea „politiei legionare’”, gândeau ei, ce-o sa se întâmple acum cu ei când au intrat în casele lor Directorul Sigurantei si... Horia Sima. Cu mare greutate i-am potolit, explicându-le pentru ce am venit si rugându-i sa ne dea indicatii asupra persoanelor care s-au prezentat ca politie legionara si le-au rascolit casa.

Dupa mai multe confruntari, misterul s-a lamurit. Dumitru Groza, seful Corpului Muncitorilor Legionari, a avut nastrusnica idee sa înfiinteze si el o politie legionara a Corpului Muncitoresc, sub conducerea unui oarecare Nicolae Tudose, fara sa ceara aprobare si fara sa ne informeze cel putin. Mai avea un sens initiativa lui, daca s-ar fi folosit de aceasta politie pentru treburile interne ale corpului, pentru a descoperi, niscaiva infiltratii. Atunci echivala cu un serviciu de ordine al casei. N-am înteles nici pâna astazi ce rost avea sa-si trimita Groza oamenii sa sparga casele evreilor si sa ridice obiecte de valoare. Nu era modul cel mai indicat de a rezolva problema jidoveasca, ci doar de a crea necazuri regimului legionar. În al doilea rând, Corpul Muncitorilor Legionari dispunea de considerabile mijloace materiale – caci cotizau zece mii de membri – încât nu era avizat la acest gen ilicit de operatii.

Ceea ce m-a surprins si mai mult a fost faptul ca în casele vizitate locuiau familii modeste de evrei, la care nu se puteau gasi cine stie de bogatii. Le-am cerut scuze în numele guvernului si le-am asigurat ca persoanele care le-au tulburat pacea nu apartin organelor oficiale de Stat, ci sunt niste elemente iresponsabile, care vor fi împiedicate în viitor sa mai faca rau. Se vor lua masuri ca astfel de acte sa nu se mai repete si bunurile confiscate sa fie restituite.

17. Stâlpul Infamiei

”Stâlpul Infamiei” a fost folosit prima oara în judetul Ilfov si nascocitorul lui a fost Rogojanu, seful organizatiei legionare din acest judet. „Stâlpul Infamiei” consta, dupa câte stiu eu, în legarea hotului sau delapidatorului de bani publici de un stâlp din piata, pe unde trecea lumea, având deasupra o tablita, pe care era scris „Stâlpul Infamiei”. În afara de faptul ca individul era legat câteva ore si expus publicului, nu suferea vreo tortura fizica. Aplicarea acestei pedepse, mai mult morale, în judetul Ilfov n-a facut vâlva, ramânând circumscrisa în aria câtorva sate.

Aflând totusi de aceasta întâmplare, l-am chemat pe Rogojanu pentru a-mi da explicatii. Era un exaltat al dreptatii, al necesitatii de a se extirpa cu fierul rosu coruptia din mijlocul nostru.

– Am vrut sa dau acest exemplu, pentru ca taranii sa stie ca noi nu glumim cu jefuitorii banului public. Banul Statului este ban sfânt. Nu e de-ajuns sa fie condamnat tâlharul, ci trebuie stigmatizat în fata multimii, expus oprobiului public, pentru a taia pofta altora sa-si însuseasca bunuri nemuncite.

Când vorbea, îi scaparau ochii de mânie. Parea ca un Arhanghel la judecata de apoi. Mi-a placut atitudinea lui fanatica în apararea avutiei publice sau a avutului altora, dar i-am atras atentia ca adeseori leacul întrebuintat poate sa aduca organismului national mai mari daune decât boala sociala însasi.

– O mentalitate înradacinata de sute de ani în poporul nostru, mostenire a unor domnii si regimuri corupte, nu se poate îndrepta într-o zi. Trebuie multi ani de educatie si de guvernare cinstita, pentru a se crea o clasa de functionari corecti si loiali Statului. Daca am generaliza sistemul D-tale, am ajunge la rezultate diametral opuse. Un om legat la stâlp, chiar stiind lumea ca este un hot, chiar prins asupra faptului, trezeste sentimente de compatimire în multime si pâna la urma vom fi acuzati noi pe nedrept de cruzime.

Rogojanu a înteles si mi-a promis ca nu va mai recurge la „Stâlpul Infamiei”. Nu l-am înlocuit de la conducerea judetului, caci era bun organizator si mi-am dat seama ca vorbeste dintr-o convingere profunda.

Dar ce s-a întâmplat mai departe? Sistemul s-a transplantat în alte parti ale tarii, creând probleme mult mai grave. Ideile gresite se propaga mai repede decât cele bune. S-a descoperit un „Stâlp al infamiei” la Azuga, în judetul Prahova, la câtiva kilometri de Predeal, unde-si avea resedinta Generalul Antonescu. Chiar Generalul a ridicat chestiunea într-un Consiliu de Ministri, cerându-i lui Petrovicescu, Ministrul de Interne, sa ia masuri.

Dar n-a trecut mult timp si „stâlpul infamiei” a aparut pe Calea Victoriei, în fata Prefecturii de Politie. Pe aici treceau mii de oameni si au avut prilejul sa contemple un om legat de un stâlp, având deasupra inscriptia infamanta. Dupa câte îmi amintesc, cel sanctionat era un legionar încadrat la Prefectura de Politie, care luase mita, descoperindu-se pe deasupra ca era si informator al lui Rioseanu. Nu stiu cine a dat ordinul, fara sa-si dea seama de repercusiunile negative asupra Miscarii. Expunerea la „stâlpul infamiei” n-a durat decât câteva ore, dar a fost suficient ca vestea sa se raspândeasca fulgerator în toata Capitala. Din nou discutie în Consiliul de Ministri, în prezenta lui Radu Mironovici, care era pe atunci Prefect al Politiei. Mironovici si-a luat angajamentul în fata Generalului ca nu va mai tolera astfel de acte, ci va aplica agentilor vinovati de mici transgresiuni alte pedepse, între care traditionalele 25 de lovituri.

Un sfârsit mai tragic a avut „stâlpul infamiei” în judetul Constanta. Faptele s-au petrecut în preajma loviturii de Stat a Generalului Antonescu, încât n-am mai avut timp sa intervin. O serie de indivizi, vinovati pentru furturi sau escrocherii, au fost ridicati de la Constanta si dusi la Hârsova pentru cercetari. Operatia a fost realizata de Ion Petre, seful plasei Hârsova, care n-avea nici o îndrituire sa faca anchete politienesti, cu atât mai mult cu cât politia legionara era desfiintata de multa vreme. Dupa interogatoriu, cei vinovati, patru persoane, au fost legati împreuna la „stâlpul infamiei”, pe un timp geros, în Ianuarie. Între cei legati, era si un comerciant evreu din Constanta, Spiegel, prins cu afaceri necurate. Acesta n-a putut suporta temperatura joasa la care a fost tinut câteva ore si, dupa ce l-au dezlegat, a murit, cu toate eforturile legionarilor de a-l reanima.

Aceste fapte s-au petrecut în aria administrativa a Prefectului de Judet, Avocat Nicolae Seitan, si a sefului organizatiei legionare judetene, Gheorghe Stoian. Erau elemente de elita ale Legiunii si e de mirare cum de au tolerat sa se întâmple aceste fapte regretabile si neomenoase.

”Stâlpul infamiei”, într-o alta versiune, l-a avut ca imitator pe... Generalul Antonescu. Cum am citit în presa timpului, Conducatorul într-un acces de furie, aflând de hotiile savârsite de un perceptor de la Constanta, a dat ordin ca vinovatul sa fie legat în lanturi chiar la intrarea în Administratia Financiara, ca sa fie vazut de toti cei ce intrau si ieseau din institutia pe care o pradase.

18. Raporturile cu armata. Originea unei circulari

Cam la începutul lunii Decembrie, am dat o circulara prin care stabileam raporturile dintre Legiune si Armata. Spuneam în acea circulara ca Armata este de resortul exclusiv al Generalului Antonescu si interziceam legionarilor sa se amestece, sub orice forma, în treburile militare.

Circulara a creat oarecare nedumerire în lumea legionara, iar mai târziu s-au gasit unii care sa ma învinuiasca pentru ordinul dat, considerând ca daca noi am fi cultivat mai intens relatiile eu corpul ofiteresc, am fi putut împiedica lovitura de Stat a Generalului Antonescu din 21 Ianuarie 1941.

Ce m-a determinat sa dau aceasta circulara care aseza armata în afara Legiunii? La originea ei a stat fapta necugetata a unui legionar din Arad. Unui marunt sef local, al carui nume nu mi-l mai amintesc, i-a venit în cap sa faca o inspectie la un regiment din oras, pentru a cerceta daca hrana soldatilor este buna. A intrat pe poarta regimentului si a cerut ofiterului de zi sa-i dea voie sa guste mâncarea de la cazan. A fost un scandal care s-a auzit repede pâna la Bucuresti. De când un civil îsi permite sa-i controleze pe militari fie el îmbracat chiar în camasa verde? În ce tara traim?

Imediat m-a chemat Generalul în cabinetul lui si mi-a aratat informatia ce-o primise de la Ministerul Armatei. Era rosu-vânat de mânie. Am citit-o si eu si am avut aceeasi senzatie de indignare puternica. Cum e posibil ca un legionar sa faca treaba asta? Nu era numai un act necugetat, dar de o prostie fara margini. Cu aceste metode idioate, ne înstrainam armata, cream tensiuni inutile, pe care le vor specula dusmanii.

Sub imperiul acestei revolte, dezgustat, mâhnit si umilit ca se poate gasi un legionar capabil sa ofenseze corpul ofiteresc al unui regiment, am redactat circulara cu continutul mai sus amintit, care a fost publicata apoi în presa.

Nu puteam proceda altfel. Nu numai pentru a-i da satisfactie lui Antonescu, dar si de teama ca fara o luare de atitudine categorica sa nu se iveasca alti legionari, în alte parti ale tarii, care, dupa exemplul de la Arad, sa se transforme în cenzori ai armatei, provocând alte conflicte. Este adevarat ca aceasta circulara a fost interpretata în cercurile militare ca un semn de debilitate legionara si ca un triumf a lui Antonescu, interzicându-se fraternizarea dintre cele doua corpuri. În ce masura pozitia noastra în armata a fost afectata de dispozitia mea, ramâne o chestiune deschisa, deoarece în cursul loviturii de Stat a Generalului Antonescu, o parte însemnata a corpului ofiteresc s-a alaturat noua.

19. Socoteala finala

În acest ultim capitol voi face o analiza a tulburarilor din Miscare si din organele Statului conduse de legionari, pentru a cântari în ce masura au influentat ele cursul evenimentelor din guvernarea noastra.

În primul rând trebuie separate focarele permanente de neliniste din Miscare de acele actiuni sporadice de dezordine, care apareau în diverse puncte ale tarii, dar fara sa aiba continuitate, stingându-se repede. Au existat trei centre de agitatie permanenta în Miscare, care nu ne-au dat pace aproape în tot timpul guvernarii:

1. Prefectura de Politie

2. Corpul Muncitorilor Legionari

3. Organizatia de Prahova.

Asupra Prefecturii de Politie nu mai revin, caci am explicat cauzele dezordinii de acolo în capitolul dedicat Ministerului de Interne. În Corpul Muncitorilor Legionari, tulburarile se datoreaza exclusiv conducerii deficitare. Dumitru Groza, seful acestui corp, îsi pierduse-capul aflându-se în fruntea a mii de oameni, facând un fel de delir de grandoare. Nu mai tinea seama de cadrul în care trebuia sa lucreze, de respiratia generala a Miscarii si de ierarhia stabilita. Lua initiative excentrice, crea organe cate depaseau rostul acestui corp, cum a fost si nefasta politie legionara a corpului, care ne-a facut atât rau.

Groza a ajuns în fruntea acestui corp printr-un proces revolutionar. Fusese închis la Chisinau în timpul prigoanei carliste, unde suferise mult, iar dupa eliberare reconstituise în clandestinitate, cu mici efective, corpul muncitoresc. La 3 Septembrie, echipele ce mi le-a pus la dispozitie au jucat un rol important în luptele de la Brasov si Bucuresti. Dupa 6 Septembrie, conducerea corpului i-a revenit, asa zicând în mod natural, fiind produs al revolutiei. Dar odata ajuns pe culmi, purtat de iuresul maselor populare, n-a avut bunul simt sa-si masoare posibilitatile si sa se încadreze în ordinea noului Stat. S-a înconjurat de elemente mediocre, care l-au încurajat si mai mult în tendintele lui anarhice.

Corpul Muncitoresc în sine era splendid, mostenitor al educatiei si traditiilor din timpul când era condus de Inginerul Clime. Nu numai ca reprezenta o masa impunatoare, de peste zece mii de oameni, dar avea în sânul lui o pleiada de elemente valoroase, sefi de sectie, sefi de întreprinderi, mult superioare conducerii de atunci.

În organizatia de Prahova s-a produs un fenomen de alta natura. Aceasta organizatie a fost cea mai crâncen lovita în prigoana carlista. Aproape toate cadrele ei au fost lichidate. Sângera din zeci de rani. Era firesc ca sentimentul razbunarii sa fie mai virulent în Prahova decât în alta parte si sa se descarce cu mai multa putere la cei ramasi în viata. Dezordinile din aceasta organizatie nu pot fi puse pe seama unei persoane, ci se datoreaza unei stari colective de razvratire. S-au produs si în alte parti ale tarii, dar acestea aveau un caracter sporadic, erau de scurta durata, stingându-se repede, fie de la sine, fie prin interventia mea.

Pentru începutul lui Ianuarie, asa cum era obiceiul în Miscare, planuiam o schimbare generala a cadrelor conducatoare, începând de la Secretarul General, sefii de corpuri, sefii de regiuni si de judete. Echipa de conducere iesita din revolutie trebuia sa faca loc unei echipe selectate cu mai multa grija. Nu am putut duce la îndeplinire acest plan, din cauza tensiunilor crescânde cu Antonescu. Riscul era prea mare, când Generalul îsi ascutea sabiile sa ne loveasca.

În Miscare erau sute de elemente de valoare, cu toate pierderile suferite. Dificultatea consta în a-i descoperi si a-i aseza pe fiecare la locul potrivit, dupa pregatirea, înclinatiile si experienta lui. Erau talente în oratorie, în gazetarie, în creatia literara si artistica. Erau elementele de lupta care au dus greul bataliei în prigoana. Erau profesionisti remarcabili care puteau face mândria oricarui minister. Mai greu de gasit si mai putini la numar au fost si sunt în toate timpurile bunii organizatori. Multi îsi închipuie ca e suficient sa stii sa comanzi, sa dai ordine, pentru ca o organizatie sa mearga bine. Un sef de organizatie trebuie sa însumeze o sinteza de însusiri: camaraderie, buna cunoastere a oamenilor, arta de a-i înmanunchea dupa afinitatile lor, simtul terenului si evaluarea obstacolelor. Un sef de organizatie are si o mare raspundere politica, pentru ca trebuie sa-l secundeze cu tact si întelepciune pe Seful Legiunii. El trebuie sa fie atent nu numai la organizatia locala, ci si la ansamblul Miscarii, pentru a nu face acte în regiunea sa care sa tulbure politica generala a miscarii.

Mai mult decât dezordinile în sine, aceia ce le-au savârsit mi-au facut mie mai mult rau, rapindu-mi timpul si energia pentru cercetarea si reprimarea lor, timp si energie ce le puteam folosi pentru a examina panorama câmpului de batalie. Aveam impresia câteodata ca nervozitatea si agitatiile din anumite sectoare ale Miscarii erau anume întretinute de o mâna care avea interesul sa le produca. Toti cei ce mi-au creat greutati în aceasta perioada, cu iesiri necontrolate, nu aparau Miscarea, ci erau în fond aliatii inconstienti ai Generalului Antonescu, caci îi procurau acestuia argumente ca sa ne loveasca, iar mie îmi îngustau câmpul de actiune.

Îmi aduc aminte cu dragoste si recunostinta de corpurile legionare si organizatiile care s-au purtat impecabil în cursul guvernarii noastre. În primul rând organizatia Razletilor din Capitala, apoi admirabilul corp al Studentimii Legionare, de sub conducerea lui Vasile Andrei, Garzile Încazarmate, create si comandate de Ovidiu Gaina, si Serviciul de Ordine a lui Boian. În provincie, cu rare exceptii, regiunile au dat de asemenea un exemplu masiv de disciplina.

Cine examineaza cu nepartinire dezordinile din timpul guvernarii noastre, atât de mult trâmbitate, chiar si acelea pomenite cu mare aparat în cartea Pe Marginea Prapastiei, va descoperi ca în imensa lor majoritate erau de natura benigna. Ilegalitati care se pot petrece asa zicând în cea mai buna familie, sub cel mai bun guvern din lume, cu atât mai mult cu cât în România izbucnise o revolutie nationala. Faptele de sânge se pot numara pe degete. Câteva cazuri la o jumatate de milion de legionari. Întâmplarile de la Jilava nu intra în categoria aceasta. Au un alt substrat si o alta explicatie. În ce priveste victimele din Ianuarie 1941, români si evrei, raspunderea cade în întregime asupra aceluia care a provocat „rebeliunea”, în realitate lovitura de Stat a Generalului Antonescu.

Ce s-a petrecut în timpul Statului National-Legionar, nici pe departe nu se poate compara cu masacrele din perioada carlista si nici cu crimele lui Antonescu, cu miile de vieti tinere nevinovate, secerate de moarte, sub pojghita unei presupuse legalitati. Nu se gaseste nici un guvern care sa se auto-flageleze, cum a facut Antonescu cu guvernul sau, descoperind singur defectele. Le repara, le îndreapta. E treaba opozitiei sa le critice. Antonescu însa nu era seful acestui guvern, ci s-a convertit în dusmanii lui si vroia sa-l lichideze. Si atunci era firesc sa se foloseasca de cele mai perfide arme, de cele mai nedrepte acuzatii, pentru a aparea în fata strainatatii si a anumitor cercuri din Capitala ca „salvatorul Statului”.

Legionarii si cititorii acestor rânduri sa nu-si închipuie ca noi am fi cazut de la putere din cauza acestor dezordini, care ai fi demonstrat incapacitatea noastra de a guverna. N-are nimic în comun una cu alta. Acestea puteau fi usor îndreptate, daca aveam la conducerea Statului un Aliat si nu un dusman. N-am cazut de la putere pentru greselile noastre, pentru pacatele noastre, ci pentru virtutile noastre. Pentru puterea creatoare a Miscarii. Pentru vitalitatea acestui regim, capabil sa înfrânga toate obstacolele. Pentru elanul cu care ne-am pus la treaba vindecând ranile natiunii. Pentru formidabila capacitate de daruire a legionarilor în slujba patriei. Pentru realizarile noastre uriase. Aceasta ofensiva creatoare a Miscarii în toate domeniile i-a îngrozit pe dusmani si i-a determinat sa se coalizeze pentru a împiedica Legiunea sa devina piatra din capul unghiului a unei ere de renastere nationala.

-SFÂRSIT-

INAPOI LA

PAGINA ROMÂNIEI NATIONALISTE