Înaintau amândoi în vârful picioarelor, cu mare grija, si de câte ori podeaua scârtâia mai puternic, se opreau brusc, tinându-si rasuflarea. Si în acea clipa, aproape fara sa si dea seama, Ieronim apasa butonul lampii de buzunar si ramâneau pe întuneric.
— Sa nu-ti fie teama, îi sopti când, putin timp în urma, se împiedica de o frânghie pe care nu o putuse vedea si, rezemându-se, ca sa nu cada, de un dulap, una din usi se deschise încet, scârtâind prelung, ca un geamat înfundat. Sa nu-ti fie teama. Nu e nimeni în toata casa...
— Atunci de ce vorbesti atât de încet? îl întreba celalt.
Ieronim reaprinse lanterna si roti de câteva ori conul de lumina în jurul baiatului, fara sa-l înalte totusi pâna în dreptul figurii. Dar nu avea nevoie. O vedea destul de bine: fata ofilita de licean, cu ochii adânciti nefiresc în orbite, buzele subtiri si parul tuns scurt, cu un început de breton pe frunte.
— Spuneai ca te cheama Vlad, nu e asa?
— Vlad. Vladimir Iconaru.
— Afla de la mine, amice Iconaru, spuse apropiindu-si putin capul, ca niciodata, nimeni, în nici o piesa de teatru, în nici un roman, în nici o poezie, nimeni, repet, n'a cutezat sa vorbeasca cu glas normal când se introduce noaptea în podul unei case straine si se introduce, ca noi, cu un scop bine Precizat: sa gaseasca lada în care vaduva eroului de razboi, gneralul Iancu Calomfir, a pastrat cu pietate uniformele de gala ale sotului ei; sa gaseasca, zic, lada, sa-i sparga lacatul. Sa fure cele doua uniforme. Repet, sa fure doua uniforme de general.
— Dar spuneai ca sunteti rude...
— Suntem. Mai mult: tatal meu era nepotul favorit al vaduvei general Iancu Calomfir. Dar ce are a face? Ne am introdus în acest pod cu chei false, la caderea noptii, ca sa cautam un anumit obiect si sa-l furam. E adevarat, un obiect având poate de un anumit interes istoric, dar fara valoare: doua uniforme.
— Si o colectie de coleoptere, adauga Vladimir.
Ieronim îsi înalta din nou lanterna, si de data aceasta îsi concentra lumina deasupra capului baiatului, apoi îi facu semn sa-l urmeze. Dar dupa câtiva pasi se opri.
— N am mai fost de multi ani în acest pod, începu cu un glas neutru. Dar îmi aduc foarte bine aminte toate obiectele, toate aceste dulapuri, lazi si cufere, si i le arata plimbându-si lanterna de a lungul peretilor. Îmi aduc, de asemenea, foarte bine aminte de pozitia lazii cu uniforme: este acolo, la vreo zece metri în fata noastra, desi n'o putem înca vedea, pentru ca e ascunsa de nenumarate alte lazi, cufere si multe, foarte multe pachete cu ziare vechi. Dar un singur lucru nu-mi aduc aminte, Vladimir Iconaru: nu-mi aduc aminte sa-ti fi vorbit de o colectie de coleoptere. Ti-am spus doar atât: ca în aceasta casa, exista multe insectare, ca exista mai ales o foarte bogata colectie de fluturi...
— Pacat! Si fluturii sunt frumosi, dar marea mea pasiuni sunt coleopterele...
Ieronim îsi lasa capul pe spate si-l privi surprins, cercetator.
— Interesant, continua dupa câteva clipe, si trebuie sa recunosc, nu ma asteptam. Daca as scrie vreodata un tratat de morala, ar trebui sa discut si cazul dumitale. Caci esti un caz interesant; într'un cuvânt, accepti cu entuziasm conditia de spargator pentru o colectie de coleoptere, dar eziti, sau mai precis esti turburat de scrupule, când afli ca e vorba numai de fluturi...
— Nu ezit! protesta Iconaru îmbujorându-se. Pentru ca de fapt nu e furt. Sunteti rude. E vorba de aceeasi familie... Si apoi, adauga coborând glasul, toti sunt morti.
__ De ce spui toti?
— Toti care au trait în casa asta, generalul si vaduva lui, si copiii pe care i-au avut, si care-au murit pe rând, unii în razboi, altii în bombardament. Nu mi-ai spus alaltaieri ca au murit toti, si casa e pustie, iar daca n'a luat-o nimeni pâna acum, este pentru ca a ramas subreda de la bombardament, si ca poate au s'o darâme la primavara?...
Ieronim îl privi din nou, lung, cu o mare tristete, apoi stinse lanterna.
— Asa este, sopti. Toti au murit. Sau, adauga dupa o pauza, ca sa fiu foarte precis, aproape toti. Dar ce-are a face? Nu avem dreptul sa pierdem speranta. Când te-am zarit alaltaieri dimineata...
Aprinse lanterna si-i îndrepta lumina direct spre fruntea celuilalt. Baiatul îsi duse repede palma la ochi.
— Iarta ma, continua Ieronim dupa ce stinse lanterna. N'am vrut sa ti fac rau. Dar a trebuit sa ti privesc înca o data ochii înainte de a mi aminti. Nu, nu e vorba de amintire, ci de evocare. Asa cum îmi place mie sa mi închipui, e ca si cum am asculta Corul într'o tragedie greaca. Corul care rezuma, evoca sau prevesteste actiunea eroilor si pedeapsa zeilor... Si acum, nu te misca si asculta. Decorul e simplu, îl cunosti. O strada din Bucurestii anilor 1950. Început de toamna. În fund, un maidan. Catre acel maidan ma îndreptam eu, cu un anumit scop, când am vazut venind un licean cu un porumbel în mâna...
— Era ranit...
— Te rog, nu ma întrerupe. Ti-am spus ca acum vorbeste.... Venea un licean zgribulit, cu obrazul palid, tinând un porumbel în mâna dreapta si mângâindu-l la rastimpuri cu palma stânga...
— Era ranit si-mi era teama sa nu-l manânce pisicile...
— Asa mi ai spus si atunci. Dar eu te-am recunoscut imediat, caci duceai un porumbel în mâna... Si am stiut ce stiam de mult: ca nu avem dreptul sa pierdem speranta... Mai traieste? întreba dupa o clipa.
— Avea doar aripa stânga pe jumatate rupta. Îl lovise vreun derbedeu cu prastia. Dar se vindeca. Se vindeca repede ca toate pasarile...
— În orice caz, continua Ieronim, acesta a fost începutul aventurii noastre. Pentru ca, recunoaste, nu ti am ascuns din prima clipa ca e vorba de o aventura.
— Mi-ai spus ca stii de un pod, într'o casa parasita, un pod plin cu lazi si cufere, si lucruri de tot felul, sabii si coifuri si jucarii, si reviste ilustrate vechi...
Ieronim îsi trecu nervos mâna prin par, ca si cum ar fi încercat sa si potoleasca nerabdarea.
— Si câte altele, si câte altele, adauga, si vorbindu-ti te priveam. Daca ai sti cum te priveam, sa ghicesc ce te-ar fi putut atrage sau interesa... Si totusi, din când în când, îmi zvârleam privirile, pe furis, asupra porumbelului...
— Îl gasisem pe maidan. Îl lovise cineva cu o piatra...
Ieronim întinse brusc bratul spre întuneric si-i puse mâna pe umar.
— Sa nu-ti închipui cumva ca voiam sa te pun la încercare sau sa te ispitesc. Dar pentru mine, care traiesc numai pentru teatru, scena era prea exceptionala ca sa nu ghicesti ca facea parte din acel scenariu misterios pe care ma trudea necontenit, si totusi zadarnic, sa-l reconstituiesc, daca întelegi ce vreau sa spun...
Îsi retrase mâna de pe umarul baiatului si continua, cu un alt glas:
— Asculta: sa pot urca cu el, dupa ce-l vazusem venind dinspre maidan cu un porumbel în mâna, sa pot urca scarile acestui pod, noaptea, pe întuneric, si sa-l simt acolo, lânga mine, când am sa încerc cheile, una dupa alta, si apoi, deodata, una din chei se va potrivi si usa se va deschide gemând si vom patrunde aici, în acest pod, unde n'a mai intrat nimeni de foarte multi ani, de când a murit si ultimul baiat al vaduvei generalului Calomfir... Asculta! nu ma întrerupe! spuse ridicând bratul, caci abia acum ne apropiem de scena cu adevarat dramatica. Asculta si imagineaza-ti. Am intrat încet, încet, îndreptându-ne spre fund, acolo unde se gaseste lada. Si câte nu s'ar fi putut întâmpla! Dumnezeule, câte nu s'ar fi putut întâmpla! O biata lanterna electrica de buzunar. Abia mai lumineaza, caci o am din timpul razboiului, de când eram cercetas. În orice clipa s'ar fi putut stinge, si am fi ramas pe întunerec. Si nici macar nu eram unul lânga altul. Eu o luasem înainte, grabind pasul, caci presimteam ca bateria e pe sfârsite. Si ne am fi trezit deodata în întunerec, pierduti aici, în acest pod plin cu lazi si cufere acoperite de praf si pânze de paianjen, si nici n'as fi îndraznit sa strig, sa te chem. Sopteam doar: Vlad, parca Vlad sau Vladimir te cheama, nu e asa? Vladimir, ma auzi?... Dar nu ma puteai auzi, pentru ca ramasesesi mult în urma mea si, orbecaind prin întunerec, te departai tot mai mult de mine, si nu ma puteai auzi. Chiar daca as fi îndraznit sa ridic glasul, tot nu m ai fi putut auzi, pentru ca tocmai atunci începuse sa bata vântul, si aici, în podul acesta, darapanat de la bombardament, unde vântul se aude sinistru, ca la teatru, când se pregateste sa izbucneasca furtuna...
Se opri brusc, suflând greu, extenuat.
— Nu m'as fi ratacit, vorbi calm celalt. Nu m'as fi ratacit, pentru ca sunt obisnuit cu întunerecul. Am copilarit la munte. Nu mi-e frica de întunerec, nici de vânt...
— Vasazica, numai asta ai înteles? îl întrerupse Ieronim cu o neasteptata tristete în glas. Ai dreptate ca as fi vrut sa te sperii, sa te pun la încercare în întunerec. Elev Iconaru Vladimir, nu ai imaginatie. Nu esti singurul, de altfel. Aproape nimeni nu mai are imaginatie. Traim vremuri grele. Cine mai are timp sa-si imagineze o alta lume, cu altfel de oameni, o lume mai poetica, si deci mai adevarata?...
— Daca credeai ca m'as fi speriat lasându-ma singur în întunerec...
— Te rog nu ma întrerupe, caci acum suntem la teatru si ne apropiem de scena capitala... Pâna la urma te-as fi gasit lipit de unul din dulapurile acestea si atunci ai fi înteles ce se întâmpla, ai fi înteles de ce ma departasem si de ce te lasasem sa crezi ca se terminase bateria. Acolo, lipiti amândoi de dulap, ti-as fi povestit istoria acestei case, care e de fapt istoria generalului Calomfir, adevarata lui istorie, pe care nu o mai cunoaste nimeni pentru ca, asa cum prea bine ai citit, au murit aproape toti...
— Atunci, de ce nu mi-ai povestit?
Ieronim ridica obosit din umeri.
— A intervenit ceva. O nimica toata...
— Puteai sa-mi povestesti, continua Vladimir, caci nu mi-ar fi fost frica. Si acum poti sa-mi povestesti. Îmi placi sa ascult pe altii povestindu-mi. Ma întreb atunci, ma tot întreb: Când o sa-mi vina si mie rândul, eu ce am sa povestesc? Sa le spun ce mi s'a întâmplat, o data, noaptea, la stâna?
Ieronim îsi trecu din nou mâna, nervos, prin par.
— A intervenit ceva, si spectacolul a disparut. S'a reîntors în neant. A lasat loc altor probleme, unele mai banale, altele, mai precis una din ele, extrem de importanta, capitala. Nu ghicesti? Ai facut sa intervina, recunosc, fara voia dumitale ideea morala: diferenta dintre coleoptere sl fluturi.
— ... Si lepidoptere, preciza Iconaru.
Ieronim reaprinse lanterna si, cu grija, ca sa nu-l orbeasca, îl privi lung.
— Sa ne grabim, spuse pornind brusc înainte. Ca a început sa se faca frig.

Se simtea urmarit si încetinise pasul, asteptând din clipa în clipa sa se auda strigat din spate. Dar necunoscuta sovaia. Atunci îsi rezema cutia violoncelului de peretele coridorului si, alene, începu sa-si caute batista. Începu prin a-si descheia laborios pardesiul.
— Maestre! auzi deodata, în spatele lui, o voce neasteptat de limpede si robusta, de contralta. Maestre, e adevarat, nu mai dati lectii particulare?
Antim întoarse capul si o privi, încercând sa para surprins, îsi scoase batista, si o trecu, absent, pe frunte, apoi ramase cu ea în mâna.
— E adevarat, spuse. M'am hotarât sa nu mai dau lectii particulare pentru ca...
În clipa aceea parca ar fi vazut o pentru întâia oara si o privi adânc, mirat, aproape în panica. Începu sa se stearga repede cu batista pe frunte, pe obraji.
— Sa nu crezi ca-mi tremura mâna, spuse, încercând sa zâmbeasca.
— Sunteti obosit, maestre...
— E si oboseala, dar e si altceva. Mi s'a parut ca am mai zarit undeva figura asta, figura dumitale, vreau sa spun...
Fata se apropie mai mult de el, plecându-si usor umerii.
— Nu mi a scapat nici un concert, Maestre! Va urmaresc de cinci ani, de când eram înca la Conservator... Si din toata orchestra, nu va privesc — si nu va ascult — decât pe d-stra!...
— Nu, nu ma gândeam la asta, o întrerupse, continuând s'o priveasca si trecându-si batista dintr'o mâna într alta. Esti românca? Vreau sa spun, ai trait aici, în Bucuresti?
Fata se îmbujora brusc.
— Parintii mei sunt din provincie, dar eu am fost crescuta aici.
— Ah, deci am avut dreptate. Într'un anumit sens, esti straina, vii din alta parte?...
Fata clatina din cap, zâmbind încurcata. În acea clipa, Antim observa cu emotie ca are gura foarte mare si dintii neregulati — si asta îi dadea un aer de frumusete salbatica, amenintatoare, aproape agresiva.
— Auzisem dar nu mi venea sa cred. Ar fi îngrozitor, îmi spuneam, ar fi îngrozitor sa fie adevarat ca Maestrul nu mai da lectii particulare, tocmai acum, când mi-am gasit slujba si am bani. Tocmai acum, când puteam lua si eu lectii. Macar câteva. Macar o lectie, doua pe luna, adaoga vazându-l ca tace privind o nelinistit, parca nici n'ar fi ascultat-o, ci i-ar fi urmarit doar miscarile buzelor si lumina, când umeda, când mata, a dintilor.
Îsi împaturi batista, o puse în buzunar si începu sa-si încheie nasturii de la pardesiu.
— Îmi pare rau, spuse apucând cutia violoncelului. M'am hotarât sa renunt la lectiile particulare când mi-am dat seama ca nu izbutesc. Nu izbutesc nici în doi ani, nici în patru sau cinci: pur si simplu, nu izbutesc...
Întoarse capul si vazu ca, în fundul coridorului, luminile începeau sa se stinga.
— Trebuie sa mergem, adaoga, ca altminteri riscam sa gasim poarta încuiata.
Înainta totusi agale, tinându si violoncelul în mâna stânga si încercând, cu dreapta, sa si ridice gulerul pardesiului.
— Întelegi ce vreau sa spun. Într'o buna zi mi am dat seama ca nu izbutesc sa-i ajut, adica sa-i fac sa ma întreaca...
Fata izbucni deodata în râs, si cu un gest scurt familiar se apropie de el si-i lua bratul.
— Maestre, începu cu fervoare, nici nu banuiti cât sunt de fericita!... Auzisem atâtea despre d stra. Ce nu se spunea, ce nu se povestea despre Maestrul Manolache Antim! Dar asta nu mi-a spus o nimeni, si nu aveam cum s o ghicesc. Stiam doar atât: ca, într'un anumit fel, nici d stra n'ati avut noroc.
Antim se opri si o privi din nou, pe deasupra ochelarilor, derutat.
— N ati avut noroc de elevi, Maestre. Cine a venit sa învete cu d-stra? Tot felul de premianti. Premiul I si Premiile II. Poate chiar si câtiva cu Premiul III. Dar ceilalti, Maestre? Ceilalti? repeta ea subliniind cuvântul si apropiindu-si mai mult fata de el.
— Adica cum, ceilalti?
— Da, Maestre, ceilalti, cei mistuiti de ambitie si urmariti de nenoroc, cei mai numerosi de altfel. Ca Horia Gradisteanu bunaoara, de care n a auzit nimeni pentru ca s a sinucis la optsprezece ani. Sau ca Maria Da Maria. Asta, Maria Daria Maria, sunt eu, adaoga coborând glasul. Dar la scoala mi se spunea Maria Da Maria...
— Trebuie sa ne grabim, ca altminteri riscam sa...
— Lasati-ma pe mine sa duc violoncelul, îl întrerupse.
Gestul fusese atât de neasteptat, încât nu se împotrivi. Încurcat, îsi duse amândoua mâinile în jurul gâtului, încercând sa-si potriveasca fularul sub gulerul ridicat al pardesiului.
— Daca as fi avut cu zece ani mai putin, m'as fi suparat, spusese.
— V ati fi suparat si acum, îl întrerupse ea din nou, daca ar fi fost altcineva, un alt gen de femeie, vreau sa spun. N are importanta daca ar fi fost tânara sau mai putin tânara. Diferenta nu trebuie cautata în vârsta femeilor, ci în destinul lor.
Se opri brusc si strânse violoncelul cu amândoua bratele, lipindu l de corp.
— Maestre! exclama cu un glas sugrumat, parca ar fi fost gata sa izbucneasca în plâns. Maestre, daca nu l-ati cunoscut pe Horia, atunci aveti în fata dumneavoastra fiinta cea mai înzestrata si cea mai orgolioasa, aproape bolnava de ambitie, dar si cea mai urmarita de nenoroc pe care ati întâlnit o vreodata în viata dumneavoastra. Au fost zile întregi când nici nu îndrazneam sa trec strada: stiam ca are sa ma rastoarne o masina; Maestre, simteam masina de departe, de la zeci de metri, o simteam cum ma rastoarna si-mi striveste degetele. Degetele, Maestre, degetele astea pe care, daca nu m'ar fi urmarit nenorocul... pentru ca de ani de zile cautam o slujba care sa-mi îngaduie sa iau câteva lectii particulare cu dumneavoastra, orice fel de slujba, cât ar fi fost de anosta sau dezgustatoare, numai degetele sa mi le crute; ani de zile am tot cautat, si între timp traiam din mila unuia si altuia, caci nici garderobiera la un local de noapte n au voit sa ma tina... Si doar acum, de curând, de saptamâna trecuta, mi-am gasit o slujba, dar ce folos? Daca nu m'ar fi urmarit nenorocul, as fi gasit slujba acum doua, trei luni, si atunci degetele acestea le ati fi vazut ce pot face, si, credeti-ma, Maestre, v ati fi simtit minunat!...
Cu un efort, Antim o împinse încet catre usa, încercând sa para amabil si totusi detasat, prefacându-se ca nu-i vedea lacrimile alunecându i lin pe obraji.
— Noapte buna, Vasile, se adresa portarului. Iarta-ne ca am cam întârziat, adauga strângându-si din nou fularul în jurul gâtului. Nu prea m am simtit bine în antract. M'a luat cu frig. A venit deodata toamna!...

Dupa ce rupsesera pânzele de paianjeni cu suluri facute la repezeala din ziare vechi, încercasera sa scuture praful de pe capacul lazii. Dar curând, Ieronim îsi dadu seama ca praful se lipise ca un strat de noroi, neted si uscat, si zvârli sulul printre pachetele de lânga perete. Încredinta lanterna lui Iconaru, si scoase din buzunar o veriga cu chei vechi. Începu sa le încerce la nemereala, fara prea mare convingere. La rastimpuri, scutura cu putere lacatul, parca ar fi vrut sa verifice daca era cu adevarat încuiat.
— Fii mai cu bagare de seama, sopti Iconaru, ca faci prea mult zgomot. Si poate ne aude cineva...
Ieronim îl privi surprins, încruntându-se, apoi clatina din cap, ca si cum si ar fi dat deodata seama ca baiatul avea dreptate.
— Atunci, stinge lumina, spuse cât putu mai încet. Si sa nu vorbim, sa nu ne miscam câteva minute. Sa vedem daca se aude ceva...
La început, nu se auzi decât vântul, asa cum îl auzeau de câte ori ramâneau pe întuneric, tacând amândoi. Dar curând ajunse pâna la ei un geamat surd, ca un suspin prelungit peste masura, si apoi brusc sugrumat. Dupa câteva secunde, parca mai aproape de ei, geamatul se auzi din nou, de asta data mai profund, urmat de un gâfâit scurt, speriat, ca si cum cineva ar fi trecut repede pe lânga ei si s ar fi îndreptat grabit spre usa podului.
— Nu e nimeni, sopti Ieronim. Nici un duh, nici o stafie, vreau sa spun. Toate zgomotele pe care le auzi vin de sus, de la lucarna care nu se mai închide bine si o clatina vântul...
— Ssst! îl întrerupse Iconaru, apucându-i bratul. Asculta acum!...
Se auzi din nou geamatul, dar se auzea de asemenea, dinspre usa podului, altfel de zgomote, mai puternice, parca cineva ar fi înaintat anevoie pe podeaua veche si subreda, tragând dupa el un sac cu lemne si uscaturi.
— Poate au prins de veste, continua Iconaru, coborând si mai mult glasul, si vin sa ne caute...
Tacura amândoi, tinându si rasuflarea.
— Daca ne surprinde cineva, începu brusc Ieronim, silindu se sa nu ridice glasul, le spui adevarul. Ne-am întâlnit întâmplator alaltaieri si ti am vorbit de o colectie de fluturi. Dar ti-am vorbit mai ales de teatru, de tainele artei dramatice. Le spui de uniforme, ca venisem hotarât sa le iau — poti chiar sa precizezi ca venisem hotarât sa le iau cu împrumut, pentru o saptamâna, doua, caci cine ar vrea sa pastreze, pentru totdeauna, doua uniforme de general? Deci, suntem bine întelesi: venisem sa le iau cu împrumut, dar nu le spui de ce, cu ce scop. Teatrul, le spui. E în legatura cu conceptia lui despre teatru. Esti elev de liceu, adauga dupa o scurta pauza, cu un aer aproape solemn, stii sa pastrezi un secret. Nu le spui decât asta: uniformele sunt în legatura cu...
— Degeaba încerci sa ma sperii, îl întrerupse Iconaru, aprinzând brusc lanterna. Pentru ca m'ai vazut cu un porumbel ranit în mâna, crezi ca sunt un biet baiat de la tara incult si prostanac!...
Ieronim îl ascultase surprins, mâhnit, cu palma dreapta acoperindu si ochii.
— Sa nu mai vorbesti asa, ca faptuiesti un sacrilegiu, sopti. Nu trebuie sa vorbeste asa despre un porumbel ranit...
— Atunci, de ce vrei sa ma sperii ca poate vine cineva si ne prinde aici, în pod, si ne da pe mâna politiei?
Ieronim îsi retrase încet palma de pe ochi si zâmbi.
— Nu m'am gândit o singura clipa sa te sperii. Am voit doar sa mi închipui o scena posibila, nu un eveniment...
— Daca crezi ca mi-e frica de stafii sau de politie...
Ieronim ridica din umeri si începu sa examineze cheile, una dupa alta.
— Îmi aduc foarte bine aminte..., sopti.
Dar se întrerupse brusc, privi una din chei, apropiind o mult de ochi, o sterse, frecând o cu batista, si o încerca, atent, aproape cu emotie.
— Asta era, spuse. Acuma tine te bine...
Scoase lacatul, îl aseza pe un pachet de jurnale si încerca usor capacul. Facu semn cu capul, si Iconaru, trecând lanterna în mâna stânga, îl ajuta cu dreapta sa deschida lada. Scârtâia atât de strident, încât se oprira de mai multe ori, speriati de aceste tipete neasteptat de puternice, metalice, sinistre.
În cele din urma, izbutira sa ridice capacul. Îi surprinse albul imaculat al cearceafului si un miros patrunzator de camfor, naftalina si busuioc.
— Cum se vede si aici, ca în cele mai mici amanunte, mâna Generalesei! Aseza lucrurile într'o lada asa cum altii, altadata, zideau mânastiri sau ridicau piramide. Ia priveste ce frumusete de cearceaf, alb si bine întins, parca l-ar fi asternut ieri, alaltaieri, si, uite, pune mâna si vezi cât e de matasos, parca ar fi un giulgiu...
Cu grija, aproape cu emotie, Ieronim trase încet cearsaful, înfasurându l si strângându-l într'un colt. Vladimir apropiase mai mult lanterna si i plimba conul da lumina de la un capat la altul al lazii. Ieronim nu si putu retine un strigat de surpriza:
— Numai la asta nu ma asteptam!... Si totusi, ar fi trebuit sa ma gândesc...
Câteva clipe, privira amândoi, în tacere, rochia verde pal, cu gulerul înalt, de dantela neagra.
— E neatinsa, sopti Ieronim, asa cum i'o adusese croitoreasa cu putine zile înainte. N'a mai apucat s'o îmbrace la seara de binefacere. O comandase special pentru serata, caci ea, Caty, era una din vicepresedintele societatii. Dar avea groaza de bombardamente si, când s'a dat alarma, si a luat copiii si s'au dus în adapostul antiaerian din capatul strazii, colt cu Popa Nan. Se opri si respira adânc, de mai multe ori, ca si cum s ar fi trudit sa-si înabuse suspinul. Praful si pulberea s'a ales de toti, adauga. Covor de bombe. N'a mai ramas o casa în picioare din Popa Nan si pâna aici, lânga noi la vreo doua sute de metri. Zadarnic s'a luptat Generaleasa, s'a dus pâna la Palat, sa obtina o echipa speciala, sa dezgroape adapostul si sa-i caute. Sa-i gaseasca macar fata. Voia cu orice pret s'o înmormânteze cu rochia ei cea noua. Cu rochia asta, adauga apucându-i gulerul cu sfiala si tragând-o încet spre el. Zadarnic. Nu s'a mai gasit nimic. Doar cenusa...
Întinse bratul cât putu mai mult, înaltând rochia, iar Iconaru o lumina întreaga, plimbându-si lanterna de sus în jos.
— Dar, vezi, trebuia sa ma gândesc, relua Ieronim, împaturind rochia si asezând o peste cearceaf. Trebuia sa-mi închipui ca Generaleasa o va pastra cu sfintenie, caci asta era tot ce-i ramasese de la Caty, de la fata ei cea mai mica, si, pâna atunci, cea mai norocoasa, caci avea patru copii si fusese singura fericita în casatorie. (Atunci, în ziua bombardamentului, nu stia ca sotul ei, Vanghele, capitanul Vanghele, tragea sa moara într un spital din Iasi.) Celelalte doua fete nu avusesera noroc în casnicie. Una divortase si traia la Craiova; se încurcase cu un subdirector de Banca. Iar cealalta, Voica, mai bine sa nu-mi mai amintesc de ea. În cele din urma si-a pus capat zilelor...
— Dumnezeu s'o ierte, spuse Iconaru si si facu cruce.
— Dumnezeu sa le ierte pe toate, sopti Ieronim. Pe toate si pe toti, adauga mai mult pentru sine, pentru ca aproape nu i se auzira cuvintele. Parca a fost blestem, ca într'o tragedie antica. N'a scapat nici unul... Îsi îndrepta deodata umerii si-si ridica fruntea. Dar ce frumos ar fi fost sa fie, doar asa, ca într'o tragedie antica, vorbi deodata cu un glas neasteptat de ferm. Sa fie doar spectacol, daca întelegi ce vreau sa spun. Toate astea sa fi facut doar parte dintr o drama, pe care mi-as fi închipuit o eu. Si, evident, pentru ca as fi inventat-o eu, ar fi fost mai adevarata decât tot ce s'a întâmplat. De aceea teatrul e mai adevarat, pentru ca poti iesi dintr o drama si poti trece în alta. Sau poti iesi chiar din spectacol. Oricând m'as fi putut adresa Corului, si le-as fi spus: „Acum, destul! V am ascultat destul. E prea mult, prea multa tragedie! Sa ne ducem cu totii la Caty si sa-i cerem iertare: « Tante Caty, iarta-ma, i-as fi spus, ca iar te am omorât; de asta data te-am omorât cu toti copiii, într'un bombardament!... »"
Se încrunta si se apleca mult deasupra lazii. Începu sa rascoleasca, grabit, concentrat, dând la o parte bluze taranesti, marame de borangic si broboade de lâna, fote, brâuri.
— Asta era marea lor pasiune, sa se deghizeze în taranci. Au adunat costume din toate provinciile tarii, caci au fost crescute în cultul unitatii neamului românesc. De aceea trebuie sa le respectam aceasta pasiune, cât ar parea ea de naiva. Cel putin, nu se costumau, ca aristocratii occidentali din secolul XVIII, în pastori si pastorite, în speranta, ridicola, ca ar putea recupera beatitudinea vietii pastorale, în mijlocul naturii, adica în preajma grotelor artificiale, a fântânilor arteziene si a ruinelor preromantice...
Îsi dadu deodata seama ca lui Iconaru îi tremura bratul.
— Te a luat cu frig, nu e asa?
Cauta printre costume, alese doua broboade si i le aseza pe umeri.
— Înca putina rabdare si, când ajungem la uniforme, le îmbracam...
— Dar fluturii? întreba Iconaru strângându-si una din broboade în jurul gâtului. Când ajungem la fluturi?
Câtva timp, Ieronim nu-i raspunse, cautând tot mai nervos si mai repede, dând la o parte rochii de fetite, saluri de dantela, bluze si tricouri de toate culorile.
— Cutia cu fluturi, repeta Iconaru. Caci, în ceea ce ma priveste, eu pentru asta am venit...
— Mai precis, cutiile cu fluturi, caci sunt multe, foarte multe.
Vorbind, Ieronim apucase cu emotie o rochie de mireasa, înaltând o cât putu mai sus, în bataia lanternei, ca s'o poata admira mai bine.
— Asta oare a cui o fi fost? se întreba, curios si totusi cu o urma de tristete în glas. Dupa forma si material, a fost desigur utilizata cu mult înaintea vremii mele... Tot ti e frig? se adresa lui Vladimir. Stai, sa ti mai pun ceva pe spate.
Gasi o fota ardeleneasca si i-o aseza ca o pelerina pe umeri. Ar fi vrut sa mai adauge ceva, dar zari un paianjen negru, urias, rasarit parca atunci de sub lada si, întinzând repede piciorul, îl ajunse din urma si l strivi.
— Ma rog, cutiile cu fluturi, insista Iconaru.
— Sunt jos, într'una din camere. Si nu e niciodata închisa cu cheia... Doar ce îmbracam uniformele de general, ne încingem si cu câte o sabie, daca le mai gasim la locul lor în dulap — si i-l arata, întinzând bratul catre usa — si coborâm. Sa nu-ti fie frica, nu ne poate surprinde nimeni. El, Maestro, e o ruda departata de a mea, un fel de unchi. Oncle Vania, asa i spun eu. Si îi cunosc bine obiceiurile. Nu se întoarce niciodata înainte de doua, trei dimineata, dupa ce se închide beraria. Dar trebuie sa fim cu bagare de seama, sa nu aprindem luminile, caci ne ar putea observa vecinii. Trebuie sa ne multumim cu lanterna asta...
Se întrerupse si si misca repede picioarele, urmarind cu o neobisnuita dexteritate, unul dupa altul, si strivindu-i, trei mari paianjeni negri care se avântasera, în mici salturi ce pareau aeriene, în directii deosebite.
— E pacat, sopti Iconaru. Nu trebuia sa-i omori. Nu ti faceau nici un rau...

De mai multe ori, în fata cafenelei, Antim încercase zadarnic sa-i ia violoncelul din mâna. În cele din urma, ridicase exasperat bratele în aer si, deschizându-i larg usa, o poftise sa intre. Spre mirarea lui, fata intrase cu pasul sigur, cu fruntea sus, zâmbind si rotindu si privirile în toate partile, parca ar fi cautat pe cineva, sau poate doar ca sa se convinga ca nu era intimidata. Când au intrat, abia trecuse de zece, si cafeneaua, care era totodata berarie, caci serile se puteau comanda crenvursti si omleta, era aproape plina. De la câteva mese, Antim se auzi strigat, dar se prefacu ca nu aude si se îndrepta direct spre fundul salii.
— Bravos, Maestro! îl felicita Iliescu, caruia nu i se încredintase nici un rol în stagiunea de toamna si, ca nu cumva sa creada lumea ca sufera, venea în fiecare seara la cafenea, întovarasit de un grup galagios de fete tinere.
Antim înaltase din umeri si facu cu bratul stâng un gest vag, de plictiseala si resemnare.
— Sunt cam obosit, îi spuse. E o eleva de-a mea...
Fata înainta tot atât de sigura, grabind pasul, caci zarise o masa libera în fund, într'un colt retras.
— Bravo, Maestre! se auzi din nou strigat. Sa stii ca te prinde bine...
— E o eleva de-a mea, raspunse cu un zâmbet amar. Ultima mea eleva. O sa auziti curând despre ea...
Când se asezara, unul în fata altuia, Maria îi lua repede mâna între mâinile ei si-i sopti:
— Va multumesc, Maestre. Va multumesc pentru tot.
Îsi retrase încet mâna si, întorcând capul, facu semn chelnerului.
— Nu-mi multumi, spuse, pentru ca nu stii ce urmeaza...
Zâmbind misterios, îsi scoase fularul, apoi îsi cauta batista si si sterse ochelarii. Chelnerul voi sa-l ajute sa-si dezbrace pardesiul, dar se împotrivi.
— Îl mai pastrez putin, pâna ce ma mai încalzesc. Apoi întoarse capul spre fata: Pentru domnisoara..., începu.
— Mie, un ceai, spuse Maria. Si daca mai vreti un sandwich, cu sunca sau cu brânza. Sau cu orice, adauga repede, zâmbind, fara sa si plece privirile.
— Iar pentru mine, o data cu ceaiul, îmi aduci si un coniac. M a cam luat cu frig...
Îsi potrivi ochelarii si o privi din nou, concentrat, cercetator.
— Vasazica, esti straina. Îti repet asta pentru ca întotdeauna am simtit ca vestile importante, noutatile semnificative le aflu de la straini, de la oameni veniti din alta parte. În imaginatia mea, vin din alta lume, chiar daca vin doar de la; Iasi sau de la Ploiesti. De aceea ma bucur ca ne am întâlnit. Fara sa vrei, fara sa stii, ai sa-mi aduci o veste. Sunt foarte curios sa stiu: ce fel de veste? Ce noutate? Ce revelatie?
Fata se îmbujora brusc, apoi zâmbi.
— Eu, Maestre?
— Nu zâmbi. Nu crede ca sunt un batrân maniac. Nu sunt nici chiar asa de batrân, desi ma simt cam subred de la o vreme, si sigur nu sunt maniac. Dar, asta a fost viata mea: exclusiv rezultatul unor întâlniri cu straini si straine. E prea lung ca sa ti le povestesc pe toate într o seara. Dar trebuie sa ti spun macar atât: toate femeile de care am crezut ca sunt îndragostit erau straine, erau din alta parte...
Fata plecase brusc privirile, caci i se paru ca cei de la masa vecina se pregateau ca sa-i asculte.
— Poate sa fie numai o întâmplare, continua Antim. Ce stranie întâmplare când îti voi spune ca nici una din acele dragoste nu s a împlinit. Mai mult, am rupt, desi nu din vina mea, trei logodne. Si toate astea pentru o povestire. Da, Maria Daria Maria, spuse ridicând ochii si privind o, brusc emotionat, pur si simplu pentru o povestire. E adevarat, o povestire cam stranie, si probabil scrisa de un autor destul de obscur, pentru ca i am uitat de mult numele, si nimeni nu auzise nici de el, nici de povestirea aceasta, spune-i, daca vrei, nuvela, desi era destul de scurta, era mai degraba o schita...
Se întrerupse, privind visator, aproape absent, cum chelnerul aseza cestile de ceai si farfuria cu sandwich uri.
— Multumesc, Petrache, spuse când chelnerul, clipind din ochi cu înteles, apropie cu mare atentie paharul cu coniac plin pâna în vârf. Te rog, nu te jena, adauga vazând ca fata ramasese cu ochii atintiti asupra farfuriei. Încearca întâi unul cu sunca...
Sorbea, pe rând, o lingurita de ceai si câteva picaturi de coniac.
— Cred ca am citit-o în liceu, când aveam vreo 14, 15 ani, începu dupa ce si roti privirile în jurul lui, parca ar fi vrut sa mai verifice înca o data ca nu se afla nici o figura cunoscuta. Nici nu banuiam atunci ca am sa fiu muzicant de meserie, desi cântam la vioara de cinci ani, si curând dupa aceea descoperisem violoncelul. Dar eram pasionat de stiintele naturale, îndeosebi de entomologie, în primul rând de fluturi. Si de pasiunea aceasta nu m'am lecuit nici pâna în ziua de azi. Dar dupa ce am citit povestirea de care-ti vorbesc, viata mea a fost schimbata. A trebuit sa devin muzicant. Am simtit, am stiut ca numai arta, în cazul meu muzica, ma va putea vindeca de obsesie. Caci, în fond, asta era: o obsesie. Ma regasisem, de la început pâna la sfârsit, în eroul povestirii. Parca mi se întâmplasera mie toate aventurile lui. Si despe ce era vorba? Pare absurd ce-ti spun: era vorba despre ce se întâmplase într'o viata anterioara...
— Într o viata anterioara? îl întrerupse Maria, privindu-l adine în ochi, nedumerita, cu oarecare teama. Era deci o povste cu metempsihoza?
Antim apucase ceasca de ceai, dar se razgândi si-o aseza, încet, cu mare grija, în farfurie.
— Sunt multe povesti cu metempsihoza pe lume, spuse ridicând din umeri, si zâmbi. Dar asta ma impresionase: ca lucrurile se întâmplasera într o alta viata. Ce ma impresionase pe mine era acest amanunt, în aparenta simplu si destul de banal, ca doi îndragostiti au rupt logodna pentru ca el, tânarul, fara sa vrea, facuse într'o zi o descoperire. Si, evident, se grabise s o povesteasca logodnicei, care, din motive greu de înteles, s a simtit jignita si l-a parasit. Mi e peste putinta sa înteleg ce s a întâmplat, de ce s'a suparat fata...
Fara sa-si dea seama, Maria se îmbujorase.
— Povestea, îti repet, e foarte simpla, continua Antim ridicând ochii si privind o, asa cum abia muscase din al doilea sandwich si ramasese încurcata, neîndraznind sa mestece. Într'un cuvânt, lucrurile se petreceau câteva secole în urma, probabil în Evul Mediu, în Occident. Si eroul povestirii era un jongleur, un saltimbanc, un prestidigitator, cum vrei sa-i spui...
Se întrerupse, ca sa soarba mai spornic din coniac, îsi sterse din nou ochelarii, apoi ramase o clipa visator, privind drept înaintea lui, fara s o vada.
— Si acum, când ai sa asculti povestea, începu cu un ton ferm, ai sa te miri ca m a putut impresiona atât. Tânarul acela, logodnicul fetei, era, cum îti spuneam, un jongleur, un saltimbanc. Îmi aduc si acum aminte scena decisiva: era costumat si si pregatea masca, îsi punea vopselele acelea pe obraz si auzea voci si râsete, nu prea departe de el; se afla, probabil, într'un bâlci oarecare, într un cort, ascuns dupa o perdea, gata sa apara din nou în fata spectatorilor si sa-i faca sa râda cu acrobatiile si jongleriile lui. Si deodata, spune autorul, tânarul si-a dat seama de decaderea lui, într'un anumil sens de tradarea lui. Deodata, în clipa aceea, a înteles ca un jongleur si un saltimbanc ca el fusese facut sa distreze zeii, sa-i amuze prin acrobatiile si prestidigitatiile lui, iar acum el, ca si toti cei ca el, distrau pe oameni...
— Nu înteleg, sopti Maria, palind usor.
— E greu de înteles, continua Antim, facând semn de departe chelnerului, pentru ca asta nu se stia pe atunci, în secolele XIV XV, si ma întreb cum a descoperit-o el, jongleur-ul. În fond, lucrul acesta nu-l stie nici astazi toata lumea. Dar asa a fost. Toate acrobatiile, jongleriile si glumele saltimbancilor fusesera la începutul începuturilor inventate pentru a distra pe zei.
Se întrerupse, asteptând sa se apropie chelnerul.
— Acelasi lucru, dar poate ca vrea si domnisoara un coniac.
— Nu, multumesc, Maestre, vorbi repede Maria. Poate, cel mult, putin rom în ceai. Dar de ce or fi avut nevoie zeii de jongleriile noastre? adauga zâmbind, câteva clipe în urma.
— Nu ma întreba, pentru ca n'as sti ce sa-ti raspund. Ce este sigur este ca toate artele, muzica vocala si instrumentala, dansul, sculptura, pictura, toate au fost inventate ca sa omagieze si sa slujeasca pe zei...
— Muzica, dansul, teatrul, asta înteleg, vorbi Maria.
— Dar nu asta constituia, propriu zis, subiectul nuvelei, o întrerupse Antim. Adevarata drama a început dupa aceea, dupa ce tânarul i a povestit logodnicei descoperirea pe care o facuse: ca el, faimosul artist, neîntrecutul saltimbanc si jongleur, îsi tradase adevarata lui vocatie, care era, într'un anumit sens, religioasa si ajunsese, ca toti cei din breasla lui, un simplu mestesugar de bâlci, flatat si fericit ca poate amuza oameni de tot felul, de la castelani si castelane la argati si slugile lor...
— Si atunci, întreba nedumerita Maria, ce s a întâmplat? De ce s au despartit?
— Tocmai asta nu înteleg prea bine. Poate nu mai mi-aduc aminte sfârsitul povestirii. Logodnica, scria autorul, l-a parasit chiar în noaptea aceea, a plecat în lumea larga...
— Dar de ce? starui Maria.
— I o fi fost teama ca, în urma acelei descoperiri, în fond, o descoperire tragica, el, logodnicul, nu va mai fi, cum se spune, la înaltime? Nu va mai fi artistul neîntrecut, admirat si adulat de pâna atunci?... Nu stiu. Nu-mi dau seama.
Tacu câtva timp, visator.
— Mi-ar fi placut sa mai urmeze ceva, ceva mai dramatic, chiar melodramatic; bunaoara, el s'o fi surprins când se pregatea sa fuga si sa i spuna ca-l va cauta tot restul vietii si, daca nu-l va gasi, îl va cauta în alte vieti si, pâna nu va da de el, nu se va linisti...
Se întrerupse, privind cu atentie, aproape cu admiratie, îndemânarea cu care chelnerul îi pusese în fata paharul cu coniac, fara sa verse o picatura.
— Multumesc, Petrache. Esti formidabil!...
Îsi apropie buzele si sorbi cu grija. Apoi se întoarse sprel Maria.
— ... Dar nu i'a spus nimic, adauga. Sau, în orice caz, daca i'o fi spus, nu mai mi aduc aminte. Sfârsitul povestirii era destul de banal. Probabil ca de aceea l-am uitat...
— Pacat, sopti Maria.
— Pe câti n'am întrebat! continua Antim însufletindu-se. Când eram tânar, nu apucam sa cunosc bine pe cineva, si-l întrebam daca a citit povestirea asta. Si i-o rezumam, uneori foarte emotionat, caci daca vedeam ca ma asculta cu atentie, încruntându-se parca ar fi încercat sa si aminteasca, începeam sa sper: poate ca de data aceasta am noroc si aflu numele autorului sau titlul nuvelei, sau macar sfârsitul... Ajunsesem de pomina, atunci, prin 1914, în preajma razboiului, adauga zâmbind.
Sorbi din ceasca cu ceai, apoi apuca paharul cu coniac si-l pastra mult timp în palma.
— Dar, cum ti am spus, povestirea aceasta mi-a schimbat viata. Nu numai pentru ca a trebuit sa devin muzicant. Dar mai ales pentru ca — pare atât de absurd, de ridicol, încât nici nu-ti vine sa crezi — pentru ca, îti vorbesc foarte serios, toate femeile de care ma îndragosteam si carora, evident, nu puteam sa nu le povestesc descoperirea pe care o facuse acel personaj de nuvela, ma paraseau; nu chiar pe loc, ca în nuvela, dar scurta vreme dupa aceea...
Maria îl ascultase fascinata, când foarte palida, când îmbujorându se.
— De ce s'or fi suparat? M'or fi crezut naiv sau sentimental, sau poate prost de a binelea, caci cine ar fi putut lua în serios o povestire scrisa de un autor obscur si atât de absurda?
— N a fost chiar atât de absurda, sopti Maria, daca v'a schimbat viata...
Pentru întâia oara, Antim izbucni în râs. Râdea împacat si totusi amar, asa cum râd uneori batrânii.
— Îmi pare bine ca te am convins atât de repede, vorbi continuând sa zâmbeasca. Nici nu-ti dai seama câta dreptate ai !... Pe de o parte, nu mi-am putut lega viata de nici una din femeile pe care le am iubit si care, îti repet, erau toate straine. Pe de alta parte, povestirea aceea m a smuls dintre fluturii mei si m'a facut, în cele din urma, violoncelist; întâi într un cuartet din Viena si apoi aici, în orchestra Filarmonicii. Dar de ce numai atât? De ce n'am ajuns ce mi se prezicea în tinerete, ce mi a prezis chiar Casals, prin 1926? Unul din cei mari, din primii doi, trei celisti ai lumii?
— Ba da, Maestre, îl întrerupse Maria, ati ajuns! Asta sunteti: unul din cei mari.
— Eu stiu ce ti spun, continua Antim zâmbind amar. Vorbeai de ambitie, spuneai ca esti mistuita de o ambitie aproape maladiva. Felicitarile mele, Maria Daria! Daca crezi în geniul dumitale, asa trebuie sa fii: bolnava de ambitie...
— Dar în cazul meu...
— Nu ma întrerupe, ca nu stii ce voiam sa-ti spun mai departe. Poate ca, într'un anumit fel, eram si eu ambitios. Caci, în fond, acceptasem sa dau concerte, încercasem, cum se spune, sa ma manifest. Dar asta nu era de ajuns. Nu ma interesa succesul — nici de critica, nici de public. Nu ma interesa pentru simplul motiv ca nu puteam cânta pentru oameni. Povestirea aceea îmi schimbase radical conceptia despre arta. Nu puteam cânta pentru semenii mei, pentru oameni. Dar atunci, pentru cine? Pentru zei? Dar zei nu exista. Pentru Dumnezeu? Dar daca crezi cu adevarat în Dumnezeu, ar fi o impietate sa cânti muzica profana, sa i cânti, Lui, lieduri, valsuri si romante, ca oricarui bogatas. Iar daca nu crezi în Dumnezeu, cum mi-e teama ca e cazul meu, atunci pentru cine?
— Pentru îngeri, Maestre! exclama emotionata, aproape patetic, Maria. Pentru îngeri!...
Antim izbucni din nou în râs. Îmbujorându-se, Maria întinse bratul peste masa si-i apuca mâna.
— Nu m ati înteles, Maestre. Când spun: pentru îngeri, nu ma gândesc la îngerii din biserici sau din cer, din muzee sau din cartile postale. Cântam pentru îngerii din noi. Caci fiecare om are în el un înger, nu îngerul pazitor, ci îngerul care geme închis în întunecimile sufletului fiecaruia din noi, si pe care arareori, numai rareori, izbutim sa-l descatusam, sa-l lasam liber sa-si ia zborul, sa se înalte, si atunci, o data cu el, se purifica, si se înalta, si sufletul nostru, sufletul fiecaruia din noi.
Antim o ascultase turburat, clipind la rastimpuri din ochi, parca s ar fi trudit sa se trezeasca dintr'un vis.
— Te rog, taci!, izbucni deodata cu un glas sugrumat, aproape de nerecunoscut. Taci! repeta.
Maria îsi retrasese mâna si ramase stingherita, cu privirile plecate. În acea clipa Antim îsi dadu seama ca-i ascultasera toti vecinii si, cu un efort, zâmbi.
— E greu sa-ti explic, spuse. Nu e vorba despre mine.

Îmbracasera amândoi uniformele de general, si Ieronim începuse sa aseze lucrurile în lada, grabit si totusi concentrat, cu mare grija.
— Dumitale ti se potriveste de minune, soptise Vladimir. Parca e turnata. Dar pe mine atârna ca pe un pui de bogdaproste...
— Tine cald, îl consolase Ieronim. E ca un palton captusit cu lâna.
— Dar uite cum atârna! Îmi ajunge aproape de genunchi. Si ia te uita la mâneci, adauga, întinzând bratul.
— Ti-am spus: tine cald. O scoti dupa ce coborâm în salon. E mai usor s o porti în spate decât s'o duci în mâna... Nu mai avem mult, adauga.
Asezase rochia de mireasa, dar îsi dadu seama cu mirare ca nu încapea în lada, si ramase câtva timp derutat.
— Poate ar fi mai bine sa-mi suflec mânecile, spuse. Daca tii o clipa lanterna...
Ieronim i-o luase si, cu mâna stânga, distrat, începu sa preseze franjurile rochiei.
— Si, totusi, îmi aduc foarte bine aminte ca nu era împaturita si nici îndoita...
Cu mânecile tunicei bine sumese, Vladimir îi lua lanterna si examinara din nou, amândoi, pozitia rochiei.
— Cum tot n'o sa mai serveasca, începu Vladimir, eu zic s'o asezam cum s'o nimeri... Ca se face târziu...
Ieronim continua sa încerce, strângând când poalele rochiei, când partea de sus.
— Ma întreb cum a asezat o Generaleasa în lada, fara s'o îndoaie. Ca, uite, orice am face, cât de mult am strânge-o, tot ramâne ceva pe din afara...
— Eu zic sa nu mai pierdem vremea, începu Vladimir.
Dar se întrerupse speriat, facu semn lui Ieronim sa taca, apasându si degetul pe buze, si stinse lumina.
— Se aude ceva, sopti cât putu mai încet.

Dupa primele masuri, Antim închisese ochii si i se paru deodata ca viseaza, ca se afla din nou lânga el, lânga Casals, în acea dupa amiaza din mai 1926, când, fara sa se anunte, batuse timid la usa si-i spusese: „Va rog sa ma iertati, eu sunt entomolog..." Probabil ca asa reusise sa l dezarmeze, caci un sfert de ceas mai târziu, Casals îl ascultase, concentrat si, dupa obiceiul lui, încruntându-se, si îl felicitase. „Ai facut bine ca te ai lasat de entomologie", îi spusese râzând. Apoi apucase violoncelul si, privindu-l cu simpatie, facându-i cu ochiul, ca unui baietandru, reluase aceeasi bucata. Si acum cânta din nou Casals, cânta tot opus 56, si cânta aici, în acest salon rece si umed, saracacios luminat, paraginit, pe jumatate ruinat.

— S'a întors Oncle Vania, sopti Ieronim. Nu stiu ce s'o fi întâmplat, caci de obicei nu se întoarce înainte de doua, trei dimineata... De altfel, nu cânta el, adauga. Nu cânta niciodata dupa concert.
— Ce ne facem? întreba, cu sfiala, Vladimir. Daca ne-aude?...
— Nu-ti fie teama. Când asculta muzica, nu mai aude nimic altceva. O fi venit cu cineva din orchestra, ca sa verifice vreun pasaj... Si atunci nu ramâne mult. Îl asteapta ceilalti, la cafenea. Îl asteapta ca sa joace sah...
Adaugase ultimele cuvinte foarte încet, mai mult pentru sine, dar fara sa si poata stapâni iritarea. Parca l ar fi auzit din nou pe Caimata, pretentios si protector, si vorbindu-i totusi cu veneratie, aproape cu evlavie. De câte ori îl întâlnea, nu-i putea vorbi de altceva: „Degeaba, Ieronime tata, începea punându-i mâna lui grea pe umeri. Cât o fi de genial conu Manolache în muzica, nu-l întrece nimeni în sah. Ar fi putut ajunge oricând campion pe tara. Oricând! Dar nu vrea. Nu-l intereseaza. În finala se lasa batut, parca ar vrea sa ne faca în necaz noua: noua, prietenii si admiratorii lui!..."

Antim deschisese de mult ochii, dar nu îndraznea s'o priveasca. Usor aplecata asupra violoncelului, Maria zâmbea trist, ca în somn. Aceste masuri inimitabile, care pregateau finalul fara ca totusi sa l anunte, întrecusera tot ce întelesese el pâna atunci, si când ecoul ultimei note se stinse, sari brusc în picioare, se apropie de fata, o saruta pe amândoi obrajii, apoi îi saruta mâinile.
— Ai avut dreptate, Maria, începu emotionat. Degetele astea...
Îi fu teama ca-l vor podidi lacrimile, si atunci se dadu câtiva pasi înapoi si începu sa si descheie nasturii de la pardesiu, ca si cum s ar fi hotarât, brusc, sa si-l scoata.
— Sa nu raciti, Maestre, spuse Maria. Ca aici, în salon, e mai frig ca afara...
Antim ramase câteva clipe nehotarât, cu pardesiul numai pe jumatate descheiat.
— Ai avut dreptate, repeta coborând glasul. N'am avut noroc, nici eu, nici dumneata. Am pierdut atâta timp... Trebuia de mult sa ma cauti, si sa vii sa ma vezi. Ai fi fost astazi celebra...
— Va multumesc, Maestre, sopti Maria, stergându-si sfioasa lacrimile cu podul palmei.
— Nu vrei sa mai cânti ceva? Înca una din bucatile dumitale preferate?
Maria îl privi cu un mare zâmbet luminându-i fata, apoi se pleca usor asupra violoncelului si astepta.

— Am putea aseza lucrurile în lada, sopti Iconaru, chiar asa, pe întunerec. Ca sunt doar lucruri de cucoane si nu fac zgomot...

„Sunt entomolog, îi repetase, dar când aveam vreo 14,15 ani, am citit o povestire ciudata, destul de stranie, o poveste într un anumit fel absurda, si povestea asta m'a silit sa devin muzicant..." Casals îl ascultase zâmbind tot timpul si, spre mirarea lui, nu parea surprins. „În fond, asta se întâmpla cu noi toti, cu toti artistii, îi spusese. Pe de o parte, tradam, tradam un ideal, caci orice ideal, în cele din urma, este inaccesibil. Dar pe de alta parte..."
Fata se oprise brusc si ridicase, speriata, privirile spre tavan.
— Iertati-ma, Maestre, dar nu mai pot... Mi e frica! Mi se pare ca umbla cineva prin pod...
Antim începu sa râda, fara sa reuseasca totusi sa si ascunda turburarea.
— Asa se aude întotdeauna, noptile, mai ales acum, toamna, când bate vântul. Casa asta e pe jumatate ruinata... O vezi bine, de altfel, adauga întinzând bratul spre fundul salonului.

În penumbra se zareau câteva scânduri batute de-a lungul peretelui, neîndemânatec acoperite cu draperii decolorate, zdrentuite, mâncate de molii.
— Nu mai cânta, sopti Ieronim. Asta înseamna ca se pregatesc de plecare. Ia da-mi o clipa lanterna.
O aprinse si, voalându-i lumina cu palma stânga, se îndrepta în vârful picioarelor spre usa.

— Nu e vântul, Maestre, spuse Maria ascultând cu capul usor dat pe spate. Umbla cineva prin pod... Si adineaori mi s'a parut ca am auzit si soapte...
Antim asculta si el câtva timp, apoi iesi brusc si, dupa ce aprinse lumina pe coridor, se îndrepta spre scara de lemn ce ducea la pod si striga, cu un ton surprinzator de sever:
— Ieronim, te rog coboara imediat jos! Tu entends? Imediat! repeta.
Se întoarse cu el de mâna si i-l prezenta:
— Nepotul meu, Ieronim Thanase. Poate ai mai auzit de el acum vreo zece ani, când era copil minune si juca la Teatrul Municipal. Cel mai precoce actor pe care l am avut odata...
Ieronim pasea drept, cu fruntea sus, zâmbind, dar în fata Mariei se pleca si, cu o exagerata politete, îi saruta mâna.
— Saruta-i amândoua mâinile, adauga Antim, caci este o foarte mare artista. Maria Daria Maria, de azi înainte eleva mea, dar eleva numai cu numele, caci m'a întrecut înainte de a ma cunoaste...
— Maestre..., începu încurcata Maria.
— Si este, evident, straina. Parintii ei sunt din provincie. Când am cunoscut o, asta seara, ma tot întrebam ce revelatie îmi va face. Nu banuiam ca are sa fie chiar asta: geniul...
— Maestre, sopti din nou Maria.
Ieronim continua sa-i sarute, cu delicatete, dar insistent, când o mâna, când cealalta.
— Acum, destul, îi spuse Antim râzând. Ça suffit! Ai s'o asculti si tu si ai sa te convingi: va fi, daca nu este deja, cea mai stralucita celista a timpului...
Îsi potrivi ochelarii si-l privi deodata curios, masurându-l din cap pâna în picioare.
— Dar ce ti a venit sa te îmbraci cu uniforma Generalului?
Ieronim întoarse capul spre Maria si o cerceta lung, cu gravitate.
— Puteti pastra un secret? o întreba. Macar pentru o saptamâna, doua, pâna la spectacol? Apoi, fara sa-i asculte raspunsul, se întoarse spre Antim: Caci într'o saptamâna, doua, jucam Hamlet la Teatrul Experimental, la teatrul nostru. Eu voi interpreta pe tatal lui Hamlet, si cum as putea exprima mai clar conditia de fantoma decât îmbracând aceasta uniforma de general român, uniforma unui erou din primul razboi mondial?
— E absurd! îl întrerupse Antim, zâmbind amuzat. E absurd, dar de la tine nu mai ma mira nimic...
Ieronim se îndrepta hotarât, aproape amenintator, spre Maria:
— Sa fie oare atât de absurd? o întreba privind o în ochi. Pur si simplu pentru ca nu seamana cu ce s'a facut pâna acum? Dar o uniforma de general român ne spune mai direct decât orice alt costum baroc, costum asa zis de principe dintr'o Danemarca fictiva, ne spune ca e vorba de un mort, mai precis de moarte, de ceva care a fost si nu mai poate fi; care a fost si nu mai poate fi pentru ca a intervenit tragedia...
Maria îl privise si-l ascultase zâmbind.
— Are sa fie greu, vorbi cu o voce neasteptat de blânda. Are sa fie greu sa convingi spectatorii ca esti fantoma regelui asasinat. Asa cum arati acum, în uniforma asta de general român, tânar si zvelt, si, o stii si dumneata, mai frumos decât are dreptul sa fie un barbat, semeni mai degraba cu un erou romantic, din Byron sau din Puskin.
Ieronim pali usor si o stranie tristete îi întuneca deodata privirile.
— Vasazica, numai atâta ati înteles: ca voi aparea pe scena în rolul fantomei si ma voi plimba în uniforma asta de general, asa cum ma vedeti acum!... Si doar am precizat ca montam Hamlet în teatrul nostru, care e un teatru experimental. Nu v'a trecut o clipa prin minte ca voi fi mascat, în asa fel încât sa nu-mi recunoasca nimeni figura... Dar daca va voi spune ca tot eu voi juca pe Hamlet si, dupa cum va aduceti aminte, la începutul actului I ne vom afla amândoi pe scena, Hamlet si fantoma tatalui, adica voi fi eu de doua ori, si în acelasi timp...
Se apropie de ea si-i lua mâna, i'o strânse cu emotie în mâinile lui:
— Domnita Marie, Oncle Vania spune ca ai geniu. Atunci întelegeti ce mi s a întâmplat, daca am fost atâtia ani rasfatatul copil minune la Teatrul Municipal. M'au distrus, Maria Daria, mi au secatuit orice urma de talent. Si doar pentru asta m'am nascut: pentru spectacol. Dar mi au mutilat imaginatia, mi-au naclait inteligenta, mi-au alterat toate darurile cu care ma coplesisera ursitoarele în leagan. Blestemata precocitate!... Când n am mai putut fi copil minune, pentru ca trecusem de un metru saizeci, m'au silit sa fiu june prim... A fost prima data când m'a ispitit gândul sinuciderii. Dar atunci m'am revoltat si am parasit tot, am încercat sa uit tot ce ma învatasera ei, si, te asigur, domnita, am izbutit sa uit. Am redevenit mai ignorant, mai naiv si mai pur decât a fost vreodata un actor în toata istoria teatrului... Si dupa aceea am luat totul de la început. Am recreat spectacolul, am reinventat arta dramatica.
Începu sa se plimbe nervos, agitat, prin fata lor. Asa cum trebuie sa facem fiecare din noi, oamenii de azi, din a doua jumatate a secolului XX: sa reinventam totul, de la limbaj la pariul lui Pascal, de la dragoste la institutii, la etica si gimnastica.
— Iarta-ma, îl întrerupse Maria. Nu voiam sa te jignesc. Nu te cunosteam, si când am încercat sa te închipui în fantoma unui rege asasinat... Dar acum, încep sa te înteleg...
— Te felicit, spuse Antim asezându-se în fotoliu si zâmbind foarte bine dispus. Cât de mult îi admir eu inteligenta, nu ma pot lauda ca îl înteleg întotdeauna...
Ieronim se opri în fata lui si schita în gluma o genuflexiune:
— Pentru ca dumitale, Oncle Vania, nu-ti place drama, spectacolul pur, într un cuvânt, tragedia, cu toate ca noi doi am trait o ca putini altii dintre contemporanii nostri. Nu-ti place tragedia, desi continui sa locuiesti aici, în casa asta, si arata, cu bratul întins, spre fundul salonului. De aceea iubesti atât de mult sahul. Când joci sah, gândesti, îti imaginezi, faci miscari corecte sau eronate, si eroarea se plateste, si atunci pierzi partida. Dar asta nu e tragedie...
Antim continua sa zâmbeasca.
— Bine, bine, m'ai convins! încerca sa-l întrerupa. De altfel, tu stii de ce joc sah: joc din deznadejde. Ca si toti ceilalti, adauga coborând glasul.
Ieronim se apropie cu pasi usori de el, cautându-i privirile.
— Asta îti reprosez si eu, ca faci ce fac si ceilalti. Dar ce avem noi în comun cu ceilalti? De ce-am supravietuit, numai noi doi, dintr'o familie de treizeci si noua de membri?
Antim încerca din nou sa-l întrerupa si ridica amândoua bratele, ca si cum ar fi vrut sa opreasca, de departe, un mânz naravas care s ar fi îndreptat, în goana, spre el.
— Acum, te rog, la ora asta înaintata, je t'en supplie, nu te apuca sa dezvaluiesti secretele familiei!...
— Îmi cer iertare, vorbi Ieronim îndreptându-se spre Maria, punându-si mâna în dreptul inimii si frângându-se din mijloc. La rastimpuri, sufar de accese de indiscretie, de cea mai vulgara specie de indiscretie. Dar adineaori voiam sa spun numai atât: ca noi doi, Maestro si cu mine, singurii supravietuitori ai familiilor Calomfir, Antim si Thanase, suntem — si desigur nu din întâmplare — singurii artisti rasariti din neamul nostru.
Se întoarse brusc spre Antim, încercând sa zâmbeasca:
— Dar aceasta nobila vocatie ne obliga, Oncle Manolache. Lasa i pe altii, de alde Caimata si Zamfir, sa joace sah din deznadejde. Noi trebuie sa ne înfruntam destinul, sa acceptam deci tragedia ca singurul mod de existenta vrednic de un artist daruit cu atâtia morti; morti pe care, vrând nevrând, îi purtam în spate. Prea ne-a strâns în brate destinul, prea ne a urmarit nenorocul...
Maria rosi brusc si cauta speriata privirile lui Antim.
— Te rog, nu vorbi de nenoroc, încerca din nou Antim sa-l întrerupa. Îl cunoastem prea bine si l cunoaste si Maria...
— Înca un motiv ca s'o admir! exclama Ieronim apropiindu se brusc si sarutându-i mâna. Dar nu e destul sa cunoastem nenorocul, Oncle Vania, continua cu fervoare. Degeaba îl cunoastem daca nu stim ce sa facem cu el, daca nu îndraznim sa-l asumam.
Se apropie mai mult de Maria si o privi scrutator, cu gravitate:
— Princesse, daca ai geniul de care vorbeste maestrul, nu se poate sa nu-mi dai dreptate. Nu trebuie sa ne fie frica de destine tragice si de nenoroc. Astea sunt conditiile prealabile ale geniului nostru creator. Cel putin noua, celor de prin partile astea, nu ni s'au pus la dispozitie alte conditii prealabile. Si atunci, ce putem face? Sa ne bucuram ca le avem si pe acestea; ar fi putut sa fie mai rau, ar fi putut sa ne fi fost ursita nefiinta, moartea. Sa ne bucuram deci ca le avem si le asumam!
— Ieronim, îmi sperii fata! se prefacu mânios Antim, încruntându-se.
Ieronim îi privi pe amândoi, derutat.
— Un geniu, o principesa a Spiritului, sa se sperie numai de atât? exclama cu emfaza. Când...
— Eu stiu ce este nenorocul, îl întrerupse calma Maria. De când ma cunosc, ma urmareste nenorocul. Cum îi spuneam si Maestrului...
Tacu, palind brusc. În prag, cu uniforma de general atârnându i pâna aproape de genunchi, dar cu mânecile mult sumese si parând prea scurte, cu fata mânjita de praf si funingine, o asculta Iconaru. Din câtiva pasi, Ieronim fu lânga el si-i cuprinse umarul cu bratul.
— El este Iconaru Vladimir, de care tocmai ma pregateam sa va vorbesc. L-am întâlnit alaltaieri pe strada, ducea un porumbel ranit în mâna...
— Îl ranise vreun derbedeu cu prastia. Mi-a fost teama sa nu l manânce pisicile...
Continuând sa i cuprinda umarul cu bratul, Ieronim îl aduse încet în salon.
— Îl auziti? El nici macar nu-si da seama ca purta în mâinile lui o întreaga teologie, ca purta credinta si speranta întregului neam omenesc...
— Nu mai râde de mine, îl întrerupse Iconaru rosind. Ca daca m'ai vazut ca sunt de la tara...
— Vladimir Iconaru! exclama patetic Ieronim. Cum as fi îndraznit sa râd de tine, când te-am vazut cu porumbelul ranit, si chiar în clipa aceea m'a ispitit îndoiala si mi-am spus: s'ar putea ca totul sa nu fie decât o iluzie, o nalucire de a noastra, s'ar putea sa nu fie decât asta: un licean milos care aduna porumbeii raniti pe maidane...
— Îl lovise cineva cu piatra...
Antim se ridicase din fotoliu si încerca sa-si potriveasca mai bine ochelarii.
— Acum, explicati mi si mie ce se întâmpla, spuse. Cine e tânarul?
Iconaru facu câtiva pasi spre el, se opri, apropiindu si militareste calcâiele, si se prezenta:
— Ma numesc Iconaru Vladimir, elev în clasa a VII-a la liceul „Gheorghe Lazar". M'am nascut în satul Adunati, judetul Olt. Tatal meu era învatator, dar a ramas invalid din razboi si-a murit acum un an. Vreau sa studiez stiintele naturale...
Ieronim îl întrerupse apucându-i bratul:
— El crede, si spune, ca e entomolog, dar, evident, este altceva, si altcineva: este baiatul care ducea un porumbel ranit în mâna... V'am spus ca trebuie sa reinventam pariul lui Pascal, adauga cautând pe rând privirile Mariei si ale lui Antim.
— Dar de ce l-ai îmbracat si pe el în uniforma de general? întreba Antim.
— Pentru ca îi era frig, si începuse sa tremure, acolo, în pod, în fata lazii... Se întoarse brusc spre Iconaru: Ce haina buna, calda si grea! exclama visator. Ce haina grea, frate Vladimir, parca ar fi un trup cald, care te a cuprins în brate ca sa te apere de frig!
Pe neasteptate, din câtiva pasi, care aminteau elanul unui patinor, Ieronim strabatuse o parte din salon, apoi se întoarse tot atât de brusc si se opri în fata lui Antim.
— Ca în Stapân si sluga, îti mai aduci aminte, Oncle Vania? când Vasile Andreici s a culcat, în zapada, peste Nikita, ca sa l apere de înghet. Si l-a aparat, scapându-i viata cu pretul vietii lui... Cum de a ghicit Tolstoi ce se va întâmpla în Rusia, patruzeci, cincizeci de ani dupa ce scrisese Stapân si sluga: ca boierimea si boierasii vor fi sacrificati pâna la unul, dar taranimea se va salva? Cum a ghicit, si asta, Tolstoi?...
— Nu prea înteleg analogia, spuse Antim întorcându-se si reasezându-se în fotoliu, încercând sa-si ascunda oboseala.
Ieronim ridica bratul drept în aer.
— Nici nu trebuie s'o întelegi, caci e o interpretare sociologizanta, si nu se potriveste uniformelor noastre de general. Pentru ca, Domnita, adauga întorcându se spre Maria, uniforma asta de general care îmi tine cald este, pentru mine, arta, geniul ludic, iar pentru Iconaru Vladimir este pur si simplu un costum de gala, un costum de bal mascat. Cât timp vom putea costuma si vom putea juca, suntem salvati!
Maria întoarse privirile spre Antim si zâmbi încurcata.
— S a facut târziu, spuse, si poate Maestrul e obosit...
— Dimpotriva, dimpotriva! protesta Antim. De abia de a cum înainte încep sa ma simt bine. Când îl ascult pe Ieronim, îmi regasesc tineretea.
Ieronim se apropie emotionat de el si schita din nou o genuflexiune.
— Tineretea mea esti dumneata, Oncle Vania, spuse coborând glasul. Dar ce ne-am face, amândoi, daca destinul nu ne-ar fi scos în cale, acum când aveam amândoi nevoie, pe Iconaru Vladimir? Pentru ca, oricât vi l as descrie eu de bine, tot nu reusesc sa prezint misterul aparitiei lui. Caci, Oncle Manolache, lui nu-i e frica! Nu îi e frica de paianjenii mari si negri...
— Nu fac nici un rau, întrerupse, zâmbind, Iconaru. Au si ei rosturile lor...
— Si nu i-a fost frica nici când a trecut pe lânga noi mos Vasile Chelaru, tragându si sacul cu surcele, continua Ieronim însufletindu-se, nici când a auzit pe Veronica gemând, speriata, si apoi fugind spre usa, soptind, printre suspine: „Nu vreau sa mor; mama, spuneti-le ca nu vreau sa mor!..." Dar poate nu i'a auzit vorbele, caci Veronica fugea prea repede, se grabea, sarmana, sa ajunga la usa podului. Si de zarit, sunt sigur ca n a zarit pe nici unul din ei, desi se tot învârteau pe lânga noi.
— Nu e adevarat! striga Vladimir. Inventezi ca sa ma sperii. Nu era nici o stafie. Batea doar vântul!...
Ieronim îl privi absent, visator.
— Au fost, frate Iconaru, dar pentru ca n'ai vrut sa crezi în existenta lor de sarmane duhuri, blestemate sa cutreiere podul casei Calomfir, au încetat sa fie; pur si simplu s'au reîntors în nefiinta...
Antim îsi scoase nervos ochelarii si, tinându-i strâns între degete, ridica mâna, amenintator:
— Ieronim! sopti. Te rog, înceteaza. Ça suffit!
Ieronim se repezi spre fotoliu si, înainte ca Antim sa prinda de veste, îngenunche, apuca mâna si i'o saruta.
— Iertare, mos Manolache! exclama emotionat. Dar ce sa fac daca m au blestemat si pe mine ursitoarele sa vad, sa-mi imaginez, sa creez?... Recunosc, nu era nimeni. În podul casei noastre nu mai e nimeni. Nu se aude decât vântul prin lucarna. Dar spune, Maestro, n'ar fi fost frumos sa fi crezut ca auzim pe mos Vasile Chelaru si pe Veronica? Sa fi înghetat de frica, sa fi cunoscut, atât de tânar — iar el, Vladimir, e înca un copil — , sa fi cunoscut amândoi teroarea fara nume, clipa aceea fara început si fara sfârsit, când noi, oamenii, vom descoperi ca n'am fost niciodata singuri?
— Ce imaginatie maladiva! izbucni deodata Maria, cu o greu stapânita exasperare în glas. Un artist tânar si cultivat ca dumneata, sa ti inventezi singur obsesiile teroarei!...
Ieronim se ridicase în picioare si o privea turburat.
— Din pacate, spuse, n'am inventat nimic. Eu însumi sunt produsul teroarei... Si atunci ma apar cum pot: ma apar facând teatru, transformând obsesia si nenorocul în spectacoL.
Maria se oprise la un pas în fata lui si-i privea salbatec, respirând cu greutate, tremurând.
— Cu numele cu care te-ai nascut, cu talentul, îndrazneala si frumusetea dumitale, nu ai dreptul sa vorbesti de nenoroc ! Daca ti-au siluit inteligenta si talentul când erai copil minune, ai izbutit sa te vindeci singur, asa cum ai recunoscut o adineaori... Dar chiar atunci, când erai copil minune nimeni n'a încercat sa te desfigureze, în asa fel încât sa nu mai poti juca niciodata teatru. Niciodata! Se întrerupse foarte palida, si încerca sa-si înabuse un suspin respirând adânc. Asa cum au vrut sa mi faca mie, la scoala, când ma bateau cu varga si mi loveau îndeosebi degetele, doar de mi or rupe vreunul... Asa cum era sa mi se întâmple la masina de treierat, desi îi imploram sa ma lase sa fac altceva, le spuneam ca iubesc violoncelul, ca viata mea e asta: violoncelul, si i imploram în genunchi sa mi crute degetele... Si de atunci ma trezesc aproape în fiecare noapte tipând de groaza, si mi pipai degetele, aprind lumina si le privesc, unul câte unul. Si de frica, nu mai îndraznesc sa ma culc, si stau cu capul în palme, plângând, si-mi sarut degetele, si ani de zile n'am avut alt gust în gura decât gustul lacrimilor pe care le culegeam sarutându mi degetele!...

Iconaru ramasese cu cutia pe genunchi. O strângea bine cu amândoua mâinile, si desi învatase acum pe dinafara locul fiecareia din aceste fabuloase coleoptere din Africa Centrala — Fangosoma Centaurus, cu cornul lui excentric, se afla chiar în mijlocul cutiei, având în stânga lui un Macrorbinia, verde, cu coarne asemenea cerbului, iar la dreapta, acel Steramtonnis virescens, alb cu dungi verzi, în fata caruia se oprea întotdeauna sa-l priveasca la muzeul de la Sosea („Dar exemplarul meu e mai bine conservat!" îi spusese Antim), urmând, în rândul al doilea, o Cetonia scaraboidae, apoi Taurina longkeps, cu elitrele de un verde sclipitor, de piatra scumpa, apoi Phryneta leprosa, pe care nu o vazuse pâna acum decât în fotografie — desi le învatase pe dinafara locurile, înca nu putea crede ca aceasta comoara era a lui. „Eu nu mai ma ocup de mult de coleoptere, îi spusese Antim conducându-l catre fundul salonului. Uite, vezi, se oprise ca sa i arate locul, aici fusese cândva o oglinda mare si înalta cât aproape tot peretele. Dar în ziua când a murit generalul Calomfir, vaduva, Generaleasa, a acoperit o cu o draperie de catifea... Pasiunea mea au fost fluturii, continua deschizând cu efort o usa pe jumatate întepenita si, luându-l de mâna, îl conduse încet, cu grija prin întunerec. Aici a fost la început sufrageria, dar dupa ce au vândut mobila, au transformat o în birou, dar acum e aproape goala, si s'a stricat si lumina; nu stiu ce are, pentru ca de câte ori atinge cineva comutatorul, se face un scurtcircuit. Si acuma, ca am ajuns, sa nu te miri ca n'o sa ti dau voie sa privesti vitrinele", adauga. În acea clipa, lumina i se paru orbitoare, caci cadea din tavan si se revarsa si din lampile mari si înalte asezate în cele patru colturi. Se trezi în mijlocul unei vaste încaperi, cu peretii acoperiti cu cutii, prin geamul carora se vedeau cei mai mari, mai frumosi, mai extravagant colorati fluturi, asa cum nu vazuse nici la muzeu. „Nu te apropia, pentru ca n o sa te mai înduri sa pleci, si ne asteapta Maria Daria Maria... Si acum, ce sa-ti dau? Ce sa-ti dau? se întreba el rotindu si privirile pe deasupra meselor si masutelor încarcate cu insectare. Sa începem cu Africa Centrala. Pentru coleoptere, Africa Centrala e renumita..."
Strângea cutia cu amândoua mâinile, dar nu si putea lua ochii de la degetele Mariei. Parca acum le vedea pentru prima data, asa cum saltau, mângâind coardele sau apasându le amenintatoare, parca ar fi încercat sa le plesneasca. Nu mai ajungeau pâna la el sunetele. Nu vedea decât degetele, si începuse sa-i fie frica: dintr o clipa într alta ar fi putut sa plesneasca una din coarde sau sa greseasca o singura miscare a arcusului, arcusul acesta pe care-l tinea strâns în pumn, ca o varga, si atunci unul din degete, si mai ales degetul cel mai mic...
Nu o putea asculta si, dupa câteva clipe, nu mai îndraznea nici macar sa i priveasca degetele. O vazuse alergând desfigurata de groaza, urmarita de multimea aceea compacta, rea, fara figura. Le auzea strigatele si, din când în când, cineva se oprea lânga el, îl apuca de brat si îl întreba amenintator: „Încotro a fugit? Spune repede, încotro a fugit? unde s a ascuns?..."
Înghitând anevoie, clipind des ca sa alunge viziunea, Ieronim implora Corul: „E absurd! Nu e vorba de ea. Spuneti le ca s au înselat!..."
Zadarnic. Vedea si auzea tot mai clar, tot mai puternic, multimea aceea care-l înconjura, continuând sa alerge, parca împinsa de vijelie, si purtându-l si pe el, înghesuit din toate partile, împins mereu din spate, si îi auzea vorbind între ei, si totusi i se adresau lui: „Cautam pe cineva, cum Dumnezeu îl cheama? E cineva cunoscut, îl cunoaste toata lumea. S'a vorbit mult de el. Nu-ti aduci aminte numele? A fugit tocmai când începusera sa-l bata cu vergile si îi sfarâmau degetele, unul dupa altul, deget dupa deget, a fugit cu mâinile însângerate si s'a facut nevazut." ... „Abia apucasera s o rastigneasca, vorbi cineva, dar când i au zdrobit mâinile, a tipat atât de puternic, încât s'au trezit, si atunci n'au mai vazut o, si asa a putut sa coboare de pe cruce, dar anevoie, caci avea mâinile sfarâmate, a coborât si a fugit si de atunci o tot cautam, dar nu mai dam de ea..." „E absurd, e o eroare! exclama Ieronim. Ati confundat o cu altcineva." „Nu e nici o confuzie!" auzi strigând pe cineva. Toata lumea îl stie, s a vorbit mult de el. Cum Dumnezeu îl cheama?" „Ea n'are nici o vina, starui Ieronim. E o mare artista. Crutati-i mâinile, cânta la violoncel..." Si exasperat, ameninta Corul: „Ce v'a apucat? V'ati pierdut mintile? E o confuzie la mijloc, e o eroare. Treziti va! Ea n'are nici o vina. Uitati va la ea, este aici, în fata voastra, uitati-va bine la ea. La început nu voia, era prea emotionata, îi tremurau mâinile, nu-si mai putea stapâni lacrimile, dar a rugat o Maestro, a insistat. E o zi mare, spunea, nu trebuie sa pleci din casa asta suparata..."

Parca vântul se întetise si îi parea rau, în primul rând pentru Maria, pentru ca anumite note îsi pierdeau puritatea. Dar când nu se auzea vântul, toamna catre miezul noptii, în casa asta pustie, cu mai toate ferestrele sparte, lipite cu jurnale sau acoperite cu cartoane, si în care aproape nici o usa nu se închidea bine?... Poate ca niciodata nu-i simtise mai apasator tristetea ca în noaptea când venisera sa-l caute la cafenea, se apropiasera de masa unde juca sah (era în semifinala, cu Zamfir) si, plecându se mult spre el, ca sa nu-l auda ceilalti, Gherghel îi soptise ca Generaleasa e pe moarte, ca ar trebui sa vina imediat daca vrea s o mai gaseasca în viata. Cu o jumatate de ceas mai înainte, chemase preotul, se spovedise si se împartasise, si asta îi speriase pe toti. Dar lui Antim nu-i venea sa creada. Tot tragea sa moara de multe saptamâni, de când orbise. Si de câte ori se apropia de ea si o întreba cum se simte, Generaleasa asculta atenta, cu mâinile împreunate, ca de obicei, deasupra plapumii, apoi, deodata, soptea: „Dar ce se aude, Manolache? De unde e melodia aceasta? Parca nu mi ai cântat o niciodata pâna acum. Bine ai facut ca ti ai adus violoncelul!..." „Nu, mon General, nu-l am adus. Dar daca vrei..." „Stai mai bine aici, lânga mine, si asculta..."
De data aceasta, intrând în odaia în care ardea, ca totdeauna, o singura candela, si vazând o cum strânge, parca cu un mare efort, cu deznadejde, lumânarea aprinsa în amândoua mâinile, a stiut ca sfârsitul e aproape. Ingenunche lângâ ea si i sopti:
— Am venit, mon General. Sunt eu, Manolache...
Fara sa si miste capul de pe perna, cu o voce slaba, dar surprinzator de limpede, îl întreba:
— Câti am mai ramas Manolache?
— Cinci, mon General...
Tacu multa vreme, parca s'ar fi trudit sa numere în gând.
— Paziti-va bine, vorbi deodata, paziti-va bine, ca ni se stinge neamul...
Apoi, spre uimirea tuturor, ceru sa fie lasata singura cu Ieronim. Au iesit, unul dupa altul, pasind în vârful picioarelor, rudele, vecinii, doctorul, preotul. Un sfert de ceas mai târziu, usa se deschise, si Ieronim aparu în prag si ramase nemiscat, ca o statuie.
— S'a sfârsit, spuse privind drept înaintea lui, fara sa-i vada. A apucat sa mi spuna ce avea de spus si si-a dat duhul...
— Dumnezeu s o ierte! izbucnira toti, facându si cruce si îmbulzindu se în odaie.
Apoi începura sa aprinda lumânari. De mai multe ori, chiar în noaptea aceea, în timp ce o vegheau, fusese ispitit sa-l întrebe ce-i spusese, dar nu îndraznise. Pentru întâia data Ieronim, care nu împlinise înca saptesprezece ani, îl intimida. Parca devenise deodata un alt om. Îngenunchease lânga pat, cu ochii deschisi, dar parca nu vedea pe nimeni. Se ridica la rastimpuri si se ducea în salon, se plimba de la un capat la altul, tacut, palid, cu figura împietrita.
Când, câteva zile dupa înmormântare, s a dus la el în camera si l a întrebat, Ieronim s a facut deodata palid.
— Iarta-ma, Oncle Vania, i-am jurat ca voi face asa cum mi-a cerut. Mi a cerut sa jur ca nu voi spune nimanui, nu voi spune decât baiatului meu, când va avea vârsta pe care o am eu acum. Am îndraznit s'o întreb: „Si daca nu voi avea un baiat?..." „Atunci taina aceasta va muri o data cu tine", mi a raspuns. Iarta-ma, Oncle Vania, a adaugat zâmbund trist. Am jurat!...
Dar nu renuntase si, în acei doi ani cât Ieronim continuase sa locuiasca aici, cu ei (nu murise înca Luchian), de mai multe ori, serile, încerca sa l descoasa.
— Înteleg foarte bine ca, daca ai jurat, trebuie sa-ti tii cuvântul. Dar nu ti cer sa-mi spui tot si nici macar esentialul. Vreau sa stiu doar atât: daca ce ti-a spus era în legatura cu povestea pe care am citit o eu, când aveam vreo paisprezece, cincisprezece ani...
— Cunosc povestea, îl întrerupse Ieronim, mi-ai povestit o chiar dumneata. Povestea aceea cu saltimbancul din Evul Mediu...
— Exact. Te întreb asta, pentru ca Generaleasa avea ideile ei. Generaleasa credea ca vina n o purta logodnica, ci vina era a mea, adica, vreau sa spun, a eroului din povestire. Generaleasa credea ca el îsi parasise logodnica, si de câte ori stam de vorba pe chestia aceasta, încerca sa ma convinga...
— Nu, mos Manolache, îti dau cuvântul meu de onoare ca taina pe care mi a cerut s'o pastrez nu avea nici o legatura cu povestirea dumitale.
Nu se putea împiedica sa nu-l priveasca lung, cercetator, si sa nu adauge, în soapta, mai mult pentru el:
— Curios, foarte curios!...

Abia sosisera în Bucuresti, si Generaleasa ceruse sa-l vada.
— Tu esti Ieronim, baiatul lui Thanase si-al Marinei?
— Oui, grande mere!... Pardon, grande tante!
— Cu mine vorbesti româneste, îl întrerupse. Si nu-mi spui nici grande mere, nici grande tante. Îmi spui, ca toata lumea, mon General. Nu ma Generale, ci mon General, asa cum mi se spune de la moartea lui Calomfir. Ai înteles?
— Oui, mon General! Dar se corectase pe loc: Am înteles, mon General.
Apoi îl luase de mâna si-l duse pâna aproape de oglinda cea mare din salon, ascunsa sub draperii.
— Mi a spus Marina ca-ti place sa înveti tot felul de jocuri si dansuri, ca te pricepi sa te deghizezi si stii sa cânti si sa reciti poezii. E adevarat?
— E adevarat, mon General.
— Câti ani ai?
— Asta toamna am împlinit sase ani.
— Esti deci baiat mare, pot vorbi serios cu tine. Întelegi ce-ti spun? întelegi toate cuvintele?
— Înteleg, mon General.
Întinse bratul si apuca, între doua degete, marginea draperiei.
— Îmi închipui ca ai aflat de ce-am acoperit oglinda. Dar din când în când, la sarbatori, în ocazii solemne, cum va fi mâine, la onomastica mea, îmi place sa dau draperiile la o parte... Numai ca, vezi, tinute în întunerec de atâtia ani, apele oglinzii nu mai sunt ce au fost. Treptat, treptat îsi pierd transparenta, si tot felul de forme ciudate, în diferite culori, încep sa apara în fundul oglinzii. Unele din aceste forme sunt de o rara frumusete, de parca n'ar fi de pe lumea asta... Întelegi ce vreau sa spun?
— Înteleg, mon General.
— În timp ce altele par mai stranii, seamana cu pesterile de munte, sau cu rocile din fundul marii, sau cu vreo gaura de vulcan dupa eruptie... Întelegi toate cuvintele?
— Înteleg, mon General.
— Si când vom da draperia la o parte, si te vei trezi deodata în fata atâtor forme necunoscute, si te vei vedea si pe tine miscându te între ele — dar foarte probabil, cel putin la început, nu te vei recunoaste, caci, ti am spus, oglinda nu mai e ce a fost, si uneori amplifica, lungeste sau largeste sau chiar desfigureaza — n'o sa ti fie frica?
Îl privise cu o neobisnuita intensitate, ca si cum de raspunsul lui ar fi atârnat cine stie ce decizie importanta. El zambi suav, aproape ironic.
— N are sa-mi fie frica, mon General.
— Bine. Si iata acum ce surpriza vreau sa le fac. Evident, asta e un secret, nu spui nimic acasa. Mâine seara, dupa ce se va servi sampania si ne vom aduna toti aici, în salon...

N'a putut uita niciodata tacerea înghetata care a urmat soaptelor, râsetelor înabusite, ciocanitului discret al paharelor de cristal, când Vasile Chelaru si Anuta au tras încet draperia si oglinda i-a privit pe toti, asa cum se strânsesera, la cererea Generalesei, înghesuiti, în fundul salonului. Parca nu mai îndraznea nimeni sa respire. Si atunci, dintr'un fald al draperiei, a aparut el, asa cum îi placuse sa se deghizeze: cu pletele blonde, dar cu figura arsa de soare, îndelung batuta de vânt, cu o camasa rupta, decolorata, prin care se vedeau umerii si pieptul, în picioarele goale, si cu pantalonii scurti, pe care si i suflecase si mai mult, ca si cum s ar fi pregatit sa treaca prin apa, a aparut, parca ar fi iesit din pestera verde a oglinzii si, fara ca nimic sa fi pregatit aceasta miscare, îsi dadu deodata capul pe spate, îsi împreuna mâinile la ceafa si începu sa râda. Era un râs pe care nu si l cunoscuse pâna atunci, un hohot continuu, cristalin, irezistibil, pe care, chiar daca ar fi încercat, nu si-l mai putea opri. Începuse sa se plimbe prin fata oglinzii, descoperind necontenit alte scorburi si alte stânci, si liane cu flori nemaiîntâlnite si, printre ele, siluete neverosimile ale invitatilor, cu paharele de sampanie (înalte cât o cizma sau largi cât galeata) în mâna, având în mijlocul lor jiltul în care se odihnea, hieratic, Generaleasa, si acum râdeau si ei, un râs la început timid, putin speriat, dar devenind repede contagios, râdeau acum cu totii, si în oglinda îi vedea cum se privesc unii pe altii, încântati si totusi nelinistiti, caci nu prea întelegeau ce li se întâmpla, pâna când, iarasi fara ca nimic sa fi pregatit acest gest, Ieronim ridicase amândoua bratele în sus, facându-le semn sa taca, si începuse sa danseze, cântând în surdina o melodie pe care o descoperea atunci. Apoi începuse sa recite, dar niciodata n a stiut daca recitase vreuna din poeziile, nenumarate, pe care le învatase pe dinafara sau improvizase, fara sa-si dea seama, vers dupa vers, asa cum îi cerea melodia si îl sileau miscarile de dans, mereu altele, când lente, maiestuoase, aproape liturgice, când abrupte, salbatece, ireverentioase.
De ce s'a oprit, la un moment dat, si departându-se la un pas de oglinda, s'a înclinat, plecându se mult din mijloc, cu pletele cazându i peste fata, n'a înteles, pentru ca nu era obosit. I-ar fi placut sa si continue dansul, sa inventeze alte melodii si versuri.
— Encore! encore! au început sa strige toti, în fundul salonului, batând din palme, unii cu oarecare greutate, caci aveau
Înca paharul gol în mâna.
— Bravo, Ieronim! strigase Generaleasa. Encore! adaugase si ea, cucerita de entuziasmul general.
Ce s'a întâmplat exact, n'a putut afla de la nimeni. Îsi aducea doar aminte ca se retrasese încet spre coltul din stânga, apucase draperia, apoi, tragând o anevoie dupa el, începu s'o legene, si faldurile, înfiorându se, adumbreau si luminau mereu alte pesteri submarine, în timp ce el vorbea ca în vis, cu o voce — i-au spus mai târziu — din alta lume, caci nu semana cu nici o voce omeneasca, si, desi de o incomparabila suavitate, îi paralizase pe toti, evident, nu numai vocea, ci si cuvintele pe care le spunea, pentru ca nu întelegeau întotdeauna prea bine ce voia sa spuna, întelegeau, doar, ca el, Ieronim, oricând se poate furisa aici, în fundul pesterii, în adâncul marii, si se poate reîntoarce cu prietenii lui, care sunt multi, de la delfinii si caii de mare cu care se joaca în fiecare dimineata, pâna la fiintele nevazute pe care, din fericire, numai el le poate vedea. Eglantina, cu ochii de sticla si buzele de portelan, si chiar Mironclai, desi umbla pe picioroange cât casa de înalte, dar altminteri e prietenos si râde întruna, si cine nu l'a auzit râzând la douazeci, douazeci si cinci de metri deasupra lui nu cunoaste bucuria râsului...; da, poate unii din acestia le-ar placea, dar când vor da cu ochii de Maremore, care nu e nici sopârla, nici pasare, dar cânta mai frumos ca privighetoarea, sau cu Paralene, care se catara cu unsprezece picioare deodata, ca paianjenii, desi are ochii mari, albastri de domnisoara, si genele atât de lungi încât...
— Ne-ai tras o spaima! îi spuneau mai târziu. Taceam toti, înlemniseram, parca ne-ai fi vrajit, si nimeni nu îndraznea sa strige la tine, sa te opreasca. Nici macar Generaleasa, precizase o data, mult mai târziu, Antim. Împietrise si ea fermecata.
— Dar ce-am spus, Oncle Vania? Ce v'am spus? întrebase atunci, cu aceeasi exasperare în glas, pentru ca începuse sa creada ca se întelesesera cu totii sa nu-i povesteasca niciodata nimic precis.
— Cine le mai tine minte? raspunse Antim. Caci, îti repet, nu erau fraze si cuvinte de copil, cât ar fi fost el de precoce, ci parca ar fi vorbit altcineva prin tine, vreun semizeu sau eroul mitologic, sau unul din personajele acelea fabuloase care pretindeai ca-ti erau prieteni si cu care te întâlneai când voiai si unde voiai, nu numai în oglinda... Si, acum pot sa ti spun, adaugase odata Antim, multi ani în urma, mi-a fost frica, si nu numai mie, ne a fost frica sa nu ti se întâmple ceva, sa nu-ti pierzi mintile, caci o asemenea precocitate, profunda si extravaganta în acelasi timp, se plateste...
— Si ati avut dreptate, îl întrerupse Ieronim zâmbind amar. Am platit cu vârf si îndesat. Caci în noaptea aceea familia a decretat ca sunt copilul minune al secolului, si tot atunci s'a decis sa ma prezint neîntârziat directorului Teatrului Municipal. Si, spre nefericirea mea, Theodorini era bun prieten cu directorul teatrului... Am platit, Oncle Vania, pentru spaima pe care v'am tras-o în noaptea aceea de Sfântul Ioan, am platit mai mult decat era drept sa i se ceara sa plateasca unui copil, chiar unui copil minune...

Îsi aminti deodata ca aria aceasta îi placea mult Melaniei si, fara sa si dea seama, zâmbi. Când venise sa i anunte logodna, Generaleasa se odihnea, ca de obicei, în jiltul ei favorit din mijlocul salonului.
— O cheama Melania, începu el dupa ce-i saruta mâna. Este, evident, straina. Inutil sa adaug ca e foarte frumoasa si inteligenta si, pe cât pot judeca eu, care nu ma pricep în literatura, a citit imens!...
— Manolache, îl întrerupse Generaleasa, eu stiu la ce te gândesti tu. Tu îti închipui, sau macar speri, ca de data aceasta este ea.
Reusise sa râda, dar jovialitatea i se paruse atât de stridenta, încât se opri si ridica din umeri, prefacându-se mirat.
— Cum o sa-mi închipui asta, mon General? exclamase. Cum am sa amestec un personaj dintr'o povestire, spune-i, daca vrei, nuvela, cu o fiinta vie, din zilele noastre? E drept, straina, dar e o fiinta în carne si oase...
Generaleasa îl privise tot timpul zâmbind blând si totusi distant, asa cum numai ea putea sa zâmbeasca.
— Si, evident, i-ai rezumat si ei nuvela, cu speranta, nemarturisita, ca, poate, cine stie? printre miile de carti pe care le-a citit, poate a dat si peste povestea vietii tale...
Nu mai încercase sa râda si, încurcat, îsi scoase ochelarii si-si cauta acum batista ca sa i stearga.
— Nu stiu daca o pot numi povestea vietii mele, începuse el târziu. Dar trebuie sa recunosc ca...
— Greseala ta, Manolache, îl întrerupse Generaleasa, este ca nu vrei sa-ti recunosti marea ta calitate, care este totodata si marea ta slabiciune: modestia. Esti prea modest. Ai descoperit într'o zi ca ar fi pacat sa ti cheltuiesti viata studiind insectele, când esti atât de înzestrat pentru muzica, si-ai descoperit în acelasi timp ca nu te poti desavârsi în nici o arta, dar mai ales în muzica, daca nu privesti în sus, catre cer, în loc sa te uiti în jurul tau, sa vezi ce fac oamenii si ce zic vecinii. Ai facut aceasta mare descoperire, de care suntem mândri noi toti, întreaga familie, când erai aproape un copil. Dar, modest fiind, ai pus-o pe seama altuia, pe seama unui personaj dintr o nuvela, care traia acum nu stiu câte sute de ani...
— Mon General...
— Asculta, ca n'am terminat. Modestia este o însusire rara, mai ales în zilele noastre, si mai cu seama în familia noastra. Foarte bine daca vrei cu orice pret sa-ti justifici conceptia ta despre arta si viata pe care ai decis s o traiesti prin tr un model literar... Unde nu te mai înteleg, continua dupa o scurta tacere, este legatura pe care o faci tu între idealul tau artistic si Ea, femeia aceea care te-a parasit acum câteva sute de ani...
— Asta se întâmpla în nuvela, încercase Antim s o întrerupa.
— Totuna e. Este vorba de logodnica aceea necunoscuta si inaccesibila, pe care o tot astepti, dar pe care n ai încercat niciodata s o cauti. Asta nu înteleg, adauga gânditoare. Nu înteleg de ce nu ti cauti ursita, daca stii ca exista undeva pe lume si te asteapta. Nu trebuie s o cauti prea departe. Poate este pe aici, pe lânga noi, si daca n'o vezi înca este pentru ca o ascunde soarele, sau umbra, sau oamenii. Dar daca te hotarasti s o cauti...
Toate acestea le stia sau le banuia de mult. I le mai spusese, uneori direct, ca acum, alteori pe foarte departe, referindu se la cei cinci frati aproape legendari, stramosii ei, care plecasera dintr'un sat din Pind, fiecare în alta directie, ca sa si caute miresele. Ce i se parea de asta data curios si chiar jignitor era faptul ca Generaleasa îl mustra ca nu-si cauta ursita acum, mai putin de un sfert de ceas dupa ce o anuntase ca se logodise.
— În felul meu, vorbi cu o neasteptata fermitate, o caut si eu. Desi poate o caut cu discretie exagerata. Dar de câte ori întâlnesc o straina, deschid ochii în patru, stau mult de vorba cu ea, o descos, cântaresc tot ce mi spune, si chiar ce nu mi spune... Asa cum s a întâmplat cu Melania, îndata ce-am aflat ca e straina...
— Straina, repeta Generaleasa cu o usoara tristete în glas. Manolache, pentru un barbat, nici o femeie nu e straina. Barbatii întâlnesc o singura data în viata Straina si atunci, în orice caz, e prea târziu. Si despre asemenea întâlniri e bine sa nu mai vorbim...
Antim continua sa-si stearga ochelarii, fara s'o priveasca.
— Eu pentru asta venisem, vorbi târziu. Venisem sa-ti spun ca duminica viitoare ma logodesc cu Melania...

Asa i se întâmpla si altadata, când lasa usa deschisa si-l asculta pe Antim exersând aici, în salon. Dupa câteva minute se trezea ca asculta Corul, povestindu-i ce se va întâmpla în scena urmatoare sau cum ar fi trebuit sa se întâm ple lucrurile în piesa pe care o citise chiar în ziua aceea. Pe malul marii. O plaja pustie pe malul Marii Negre, anunta Corul. Într o seara de noiembrie... Si, totusi, intervenea Ieronim, autorul scrie limpede ca scena reprezinta curtea unei case de tara, într'o dimineata de iunie, si la ridicarea cortinei se aude, de departe, vocea unui barbat... E o plaja pustie, pe malul Marii Negre, într o seara de noiembrie, continua Corul. Si mult timp dupa ridicarea cortinei nu se aude decât vântul.

— Vasazica, aicea erai? îl trezea vocea lui Luchian. Tot îl asculti, îl asculti mereu? Nu te plictisesti sa asculti mereu aceeasi melodie?
Se oprea în prag, si numai arareori intra în odaie. Avea obiceiul sa spuna repede ce avea de spus, în prag, si apoi disparea, îsi continua plimbarea lui lenesa, melancolica, din încapere în încapere, prin toata casa.
— Iar am visat o pe Veronica, îi spusese în ziua aceea. Asculta ma pe mine: n'o mai duc mult. Îmi vine si mie rândul. Curând, curând o sa ramâneti numai voi doi, singuri pe lume. Si atunci, ma tot întreb: ce o sa va faceti fara mine?...
Disparuse înainte ca sa aiba timp sa spuna ceva. Si asa cum se astepta, Corul raspundea în locul lui. „De ce ti-e frica de moarte, Luchian? Adu-ti aminte ce ne spunea Generaleasa: «Îmi place de voi, ca nu va e frica de nimic, nici de moarte, nici de dragoste. Se vede ca sunteti nepoti de erou... »" îi mai spusese asta odata, dupa ce orbise: „Îmi place de tine, Ieronim, ca nu ti e frica de nimic!..." O repetase si lui Antim.
Intrase odata la el în odaie, cu un zâmbet misterios luminându i fata:
— Ieronim, stii ce mi a spus de tine Generaleasa pe patul de moarte? Mi-a spus: „Cum se vede ca Ieronim e nepot de erou!..."
— Stiu, mi-a spus-o si mie. N am voit s'o contrazic, pentru ca asta îi face placere. Dar adevarul este altul, Oncle Vania. Nu mi e frica de nimic si, în primul rând, nu mi-e frica nici de dragoste, nici de moarte, pentru ca, dupa tot ce ni s'a întâmplat, si mi s'a întâmplat, am redescoperit sensul si functia spectacolului, asa cum le stiam de copil...
Ar fi vrut sa continue, dar auzi deodata Corul: „Acestea nu sunt informatii de toate zilele, asemenea celor pe care le ceri si le afli la orice ghiseu de posta, de banca sau de gara. Acesta este adevarul, Ieronim. Adevarul!"
Si, totusi, foarte curând dupa aceea, a încercat sa-i explice. Intrând pe neasteptate în salon, îl gasise pa Antim cu violoncelul rezemat de genunchiul stâng, privind absent în fata lui. Statea asa, probabil, de mult timp, pentru ca Ieronim, vazând ca tacerea se prelungeste, crezuse ca Antim plecase în oras. Dar îl gasise la locul lui obisnuit, cu violoncelul lânga el, cu privirile pierdute.
— Încep sa îmbatrânesc, îi spuse încercând sa zâmbeasca. Am prea multe amintiri...
— Un artist nu îmbatrâneste niciodata, Oncle Vania, îl întrerupse Ieronim, brusc emotionat. Daca ne-a pedepsit si pe noi Dumnezeu cu ceva, ne a pedepsit cu tinerete fara batrânete. Recunosc, pedeapsa e grea, dar ce putem face? Asta ne-a fost ursita...
— Tinerete fara batrânete, repeta Antim zâmbind. Usor de spus, la vârsta ta...
— Avem amândoi aceeasi vârsta, Oncle Vania, continua Ieronim, îngenunchind lânga el. Numai ca dumneata ai amintiri, iar eu mi le imaginez. Si daca ti-as spune ca amintirile mele întrec de multe sute de ori pe ale dumitale, pur si simplu pentru ca mi le-am imaginat, n'ai sa ma crezi...
Antim îsi aseza violoncelul alaturi si, pe neasteptate, începu sa râda.
— Spune-mi si mie cum faci, îl întreba. Cum faci sa-ti imaginezi amintirile...
— Întâi le imaginez, si apoi mi le amintesc. Probabil ca si dumneata ti ai imaginat multe în viata dumitale, dar le ai uitat. Nu ti amintesti decât ce ti s a întâmplat, cum se spune, personal, dar astea, Maestro, pentru noi, artistii, nu au valoarea pe care o au pentru ceilalti...
Se ridica brusc în picioare si, asa cum îi era obiceiul când presimtea ca va spune lucruri pe care le evitase pâna atunci, începu sa se plimbe cu pasi mari prin salon.
— Îti marturiseam odata ca daca nu mi-e frica de nimic, nu este pentru ca sunt nepot de erou, ci pentru ca am redescoperit sensul si functia spectacolului. Dar nu ti-am spus ce înseamna asta pentru mine. A nu ti fi frica de nimic înseamna a privi tot ce se petrece în lume ca spectacol. Asta înseamna ca putem interveni oricând, prin imaginatie, si putem modifica spectacolul asa cum vrem noi...
— Prin imaginatie, repeta Antim tot mai bine dispus. Adica, în mintea noastra... Dar asta nu schimba realitatea, ce se întâmpla cu adevarat în noi si în jurul nostru...
Ieronim se opri în fata lui si-l privi surprins, ca si cum n'ar fi fost sigur ca L-a auzit bine.
— Depinde ce întelegi prin realitate, spuse. Pentru mine, realitatea este adevarul total, adica ceea ce ne este dat sa cunoastem numai dupa moarte. Dar arta, si în special teatrul, spectacolul, ne reveleaza acest adevar în tot ce se întâmpla în jurul nostru, si mai ales în tot ce ne putem imagina ca se întâmpla. În fond, teatrul, ca si filozofia, este o pregatire pentru moarte. Cu deosebirea, pentru mine capitala, ca spectacolul anticipeaza revelatia mortii, pentru ca îti arata toate acestea aici, pe pamânt, în viata de toate zilele...
— Ieronim, nu te mai înteleg...
Si i se paru ca zâmbetul care-i luminase figura începe sa se stearga, si privirile se pregatesc sa se departeze, gata sa se piarda, absente, în gol.
— Pentru ca dumneata, Oncle Vania, continua Ieronim cu un alt glas, mai blând si totusi mai solemn, dumneata te în capatânezi sa reduci întelegerea la exercitiul ratiunii, ca la sah. Dar stii foarte bine ca nici arta, nici viata nu pot fi întelese numai prin ratiune. Orice se întâmpla în jurul nostru ar putea camufla un mister, asadar o revelatie decisiva, un adevar cutremurator. Bunaoara, orice porumbel ar putea camufla...
— Vasazica, iar v-ati apucat de filozofie, îl auzi pe Luchian din prag. Ferice de voi, adaugase îndreptându-se agale spre fotoliul Generalesei.
Se aseza, oftând adânc.
— Nu stiu ce am, spuse. Nu ma simt bine... Dar voi vedeti-va de treaba, continuati va discutia...
De atunci, îl tot auzea: „Nu stiu ce am. Nu ma doare nimic, dar ma simt obosit. Foarte obosit..."
De când nu se mai plimba din încapere în încapere, prin toata casa, îi placea si lui sa lase usa deschisa, sa-l asculte pe Antim. Apoi, într'o seara, când Ieronim se apropiase de patul lui cu cartea deschisa, sa si continue lectura întrerupta cu o jumatate de ceas mai înainte, Luchian îi facu semn, miscându si încet, obosit, mâna dreapta.
— Ieronim, sopti, eu nu mai am mult. Îti spun asta foarte simplu, pentru ca, asa cum stii si tu, nu mi a fost frica de dragoste si nu mi-e frica nici de moarte. Dar vreau sa ti dau un sfat. Si vreau de asemenea sa te rog ceva. Sfatul e acesta: când eu n oi mai fi, te duci si locuiesti în casa lui Thanase, acolo unde ai copilarit. M am înteles cu chiriasii. Ei vor fi bucurosi sa ti cedeze cele doua odai de la etaj, ca tot risca sa le ocupe altcineva si, evident, te prefera pe tine, care într'un anumit fel esti înca proprietar...
— Si Oncle Vania?...
— N o sa mai apuce sa ramâna nici el multa vreme aici, caci lucrul e hotarât: casa se darâma. O fi primavara asta sau la toamna, sau în primavara urmatoare, nu se stie, dar sigur se darâma. Si atunci Manolache va veni la tine, si-i dai una din camere. Altminteri, ramâne pe drumuri... Îmi fagaduiesti? Pot conta pe tine?
Nici nu mai asculta Corul strigându-i: „Ieronim, fii tare, fii ca stânca de cremene! Nici o lacrima. Si vocea, Ieronim, vocea sa nu-ti tremure, caci nu se va întâmpla nimic altceva decât ce ai tot învatat în ultima vreme. Moartea. Moartea si dragostea..."
— Pot conta pe tine? întreba înca o data Luchian.
Ieronim zâmbi si, luându i mâna, i-o mângâie.
— Am fagaduit, Luchian. Poti conta pe mine...
— Si acum am sa-ti fac o rugaminte. Ultima mea rugaminte...
Tacu multa vreme, cu privirile tintite în tavan.
— Ce ti-a spus Generaleasa atunci, înainte sa moara, când ati ramas numai voi doi singuri?...
Ieronim se dadu un pas înapoi, ca si cum ar fi încercat sa-l vada mai bine.
— Luchian! exclama. Stii ce i-am fagaduit: ca voi pastra secretul, ca nu-l voi spune decât baiatului meu când va împlini 17 ani.
— Stiam asta, îl întrerupse calm Luchian. Dar pe mine ma poti deja elimina din numarul celor vii...
Ieronim se apropie din nou de pat.
— Dar Luchian, începu el încercând sa si stapâneasca emotia, eu, din noaptea aceea, de când m'a chemat Generaleasa lânga ea, nu fac decât asta: sa vorbesc despre ce mi-a destainuit ea. Dar pentru ca am jurat, nu le pot spune asa cum mi-au fost spuse mie cu limba de moarte, ci le destainuiesc în parabole si legende, în anecdote si imagini. De când s a prapadit Generaleasa, eu nu fac altceva, nu pot face altceva decât sa va spun, dar voalate ca într'o oglinda veche, cum a fost oglinda noastra, nu pot face altceva decât sa vorbesc, în imagini si parabole, de taina care mi a fost încredintata. Si nu numai voua, familiei si prietenilor ci si celor pe care îi întâlnesc din întâmplare. Sunt uneori ispitit sa opresc oamenii pe strada, evident, nu pe oricine, dar anumiti oameni în care mi se pare ca ghicesc un anumit semn. În sfirsit, asta e alta poveste. Dar, Luchian, eu numai despre asta vorbesc! Daca n'as fi vorbit, mi'as fi pierdut mintile!...
Luchian îl ascultase turburat, si totusi un zâmbet se ivi, timid, pe buze.
— Atunci, trebuie sa-mi dau silinta sa te ascult cu mai multa atentie, sopti continuând sa zâmbeasca, si sa încerc sa descifrez enigmele. Dar nu stiu daca voi mai avea timp. Ma simt foarte obosit...
— Tinerete, tinerete fara de batrânete! repeta Antim.

Abia apucase s'o sarute pe amândoi obrajii, si Iconaru, cu cutia sub brat, se repezise spre el, îi multumi strângându-i mâna si plecându si respectuos fruntea. Dar aproape de usa Ieronim îl ajunse din urma si-l opri.
— Cum, vrei sa pleci?
— Poate îl mai gasesc pe Borban lucrând si îmi deschide pe din dos...
— Vrei sa pleci, îl întrerupse Ieronim, când înca nici n'am intrat în miezul problemei, n'am discutat nici macar existenta lui Dumnezeu?
— E târziu, si gazda se face foc daca-l trezim din somn...
— În nici un caz nu poti umbla noaptea, pe strada, îmbracat în uniforma asta de general! Daca te vede vreun sergent, te aresteaza. Trebuie sa-ti gasim alte haine...
Îl auzira urcând în goana scara spre pod, apoi îi auzira pasii calcând de asta data fara grija si în mare graba, si câteva minute în urma se întoarse cu bratele încarcate. Cu un oftat de usurare, îsi revarsa poverile pe canapea. Adusese fotele, maramele si broboadele pe care le examinase, pe îndelete, cu doua ceasuri mai înainte, dar adusese si rochia de mireasa.
— Asta este pentru dumneata, Princesse, se adresa Mariei întinzându-i rochia la picioare, ca un covor. Esta aproape o piesa de muzeu, asa ca-i poti neglija simbolismul. A fost croita cândva ca sa împodobeasca o mireasa, dar în noaptea asta, potrivita cu oarecare imaginatie în jurul umerilor dumitale, îti va tine cald...
— Ieronim, iar ai s'o superi! spuse în gluma Antim.
Maria îsi stersese ultimele lacrimi cu podul palmei si zâmbi.
— Nu mai ma supar, Maestre, sopti. Într'o zi ca asta, nu ma pot supara...
Iconaru continua sa caute, fara entuziasm, prin maldarul de stofe.
— Toate astea le cunosc, vorbi dezamagit. Sunt doar pentru cucoane...
— Dar tin de cald, îl întrerupse Ieronim, alegându-i una din fote si asezându-i-o pe umeri. Iar pe deasupra, ca sa nu se vada...
Iesi iar pe coridor si curând se întoarse cu o pelerina.
— Pe deasupra, continua, punem pelerina asta. E drept, cam veche si, probabil, prafuita, daca nu cumva gaurita de molii...
Începu s'o scuture, cercetând o îndeaproape.
— Se face târziu, spuse Iconaru, luându-si iarasi cutia sub brat. Nu stau departe si, daca pornesc în pas alergator, nu racesc...
Ca si cum nu l-ar fi auzit, Ieronim îi potrivi, cu îndemânare, pelerina peste fota care i acoperea umerii.
— Îl ducem întâi pe el acasa, se adresa Mariei, ca sa vedem daca mai poate intra...
— Daca Borban n'a stins lumina, îl întrerupse Iconaru, îmi deschide pe din dos...
— Iar noi, continua Ieronim, noi plecam apoi sa ne plimbam pe strazi. Avem atâtea de discutat...
Cu gesturi scurte, înfasura rochia de mireasa si, asemenea unui mare sal, i'o încolaci în jurul umerilor. Apoi izbucnira toti în râs.
— Tinerete! exclama înca o data Antim, însotindu-i în coridor.
Încuind usa, îl auzi, pe Ieronim:
— Princesse, daca crezi cu adevarat în Dumnezeu...
De-abia dupa ce se asezase, istovit, în fotoliul Generalesei, îsi aduse aminte ca uitase sa le ofere, în paharele minuscule, rezervate numai pentru asemenea ocazii, faimosul Grand Armagnac, 1908, din ultima sticla care-i mai ramasese.
— Tinerete fara batrânete! îsi repeta ironic, clatinând din cap. Fara de batrânete...
Voi sa se ridice, sa caute în dulap si sa-si umple macar paharul lui, sa bea, în sanatatea lor, dar îsi simtea picioarele grele, ca de plumb, si se hotarî sa se odihneasca putin, doar câteva clipe. Zâmbind, îsi rezema capul de speteaza jiltului si si apropie pleoapele. Va trebui sa procedeze ca în ocaziile mari, solemne, sa aplice, cum îi placea sa spuna, ceremonialul, adica sa tina, câteva secunde, paharul de cristal în dreptul ochilor, privind prin licoarea de aur si arama, si apoi sa-l înalte si, urându-le noroc, sa l apropie de buze si sa soarba cât va putea mai încet.
Putin timp în urma deschise brusc ochii si-l surprinse lumina din salon. „A dat Dumnezeu si-au reparat prizele!" îsi spuse, dar în aceeasi clipa o vazu pe Maria Daria îndreptându-se încet spre el, si se ridica speriat din fotoliu.
— Ce s'a întâmplat? o întreba. Ai uitat ceva? Sau te-ai certat din nou cu Ieronim pe drum?
Fata se oprise la un pas în fata lui si-l privea, zâmbind trist. Si de abia atunci o vazu cât este de frumoasa, ce lumina neobisnuita îi însufletea figura.
— Maria Daria, începu el emotionat, te-ai facut deodata foarte frumoasa. Ce s'a întâmplat?
Fata continua sa-l priveasca, adânc, în ochi, cu acelasi zâmbet trist uitat pe buze.
— Nu ma mai recunosti, Maestre, spuse foarte încet. E adevarat, a trecut atâta timp, adauga.
Tacu o clipa, apoi începu sa recite:

Manole, Manole, Mestere Manole...

— Melania! exclama Antim. Ce e cu tine? De ce-ai venit?
Fata îi prinse mâna.
— Manole, Manole, mestere Manole, n'ai uitat numai logodnica, ai uitat si de logodna... Îl trase încet spre ea: Trebuie sa ne grabim, ca ne asteapta...
Se lasa dus ca un copil, întrebându-se ce i'ar putea spune, acum, dupa atâtia ani, când, ajunsi la capatul salonului, dadu deodata cu ochii de oglinda, sclipind scaldata în lumina, asa cum nu se întâmpla decât când toate candelabrele erau aprinse, si se opri, speriat si fericit totodata. Dar fata continua sa-l traga dupa ea.
— Unde vrei sa mergem? exclama foarte bine dispus. Vrei sa trecem prin oglinda?
Fata începu sa râda si întoarse capul.
— Oglinda e înapoia noastra, Manole. N'o vezi? si i-o arata întinzând usor bratul.
Întoarse si el capul. Oglinda era într adevar acolo, departe, în celalt capat al salonului, si când fata îl trase brusc dupa ea, nu se mai împotrivi, si patrunse ca într'o rama de lumina.
— Sa ne grabim, o auzi din nou, ca ne asteapta...
Se lasa dus, si curând îsi dadu seama ca traversau o mare sala, puternic luminata, si fata îl tragea tot mai repede, îndreptându se spre scara de marmora care se vedea de departe urcând în spirala.
— Melania, sopti el încurcat, nu pot intra cu pardesiul pe mine...
Nu-i întelese raspunsul, pentru ca tocmai atunci ultimii sositi se îmbulzeau catre intrarea principala, câteva perechi urcau repede pe scari si începea sa se auda freamatul salii si muzicantii care-si încercau instrumentele.
— Melania! sopti când trecusera de ceea ce trebuia sa fie ultimele balcoane si galeriile, si

fata continua sa-l traga dupa ea, pe aceasta scara de marmora care urca, nesfârsita, în spirala.
Dar parca nici nu l-ar fi auzit. Usile se închisesera, freamatul salii începuse sa se potoleasca, nu se mai auzeau decât sunetele scurte ale unei trompete.
— Melania! exclama si voi sa se opreasca.
Zâmbind, fata se întoarse spre el:
— Non sono Melania, Maestro, sopti.
În acea clipa o recunoscu si îsi aminti tot, de la întâlnirea lor în fata garii, când a ajutat o sa si urce valizele în vaporetto, pâna în seara când, strângându-i mâna în mâinile lui, îi spusese: Ti voglio bene, Laetitia. E adesso, je dirai le reste en roumain: Vrei sa ne logodim? Acum? Chiar acum, în gradina asta?
Împlinise chiar în seara aceea nouasprezece ani.
Îl privea cu acelasi zâmbet trist pe care-l avusese Maria Daria si Melania.
— Trebuie sa ne grabim, îi spuse, ca ne asteapta.
Atunci începura sa se auda aplauzele, si dupa câteva clipe sala întreaga amuti, într'o tacere reculeasa. Emotionat, Antim auzi bagheta lovind de trei ori, scurt, în pupitru.
— E târziu, continua fata, încercând sa-l traga dupa ea. Ne asteapta ceilalti...
— Numai o clipa, o implora, în soapta, Antim. Numai o clipa, sa vad ce au sa cânte...
— Ne asteapta, repeta fata cu o surda deznadejde în glas.
Încercase din nou sa-l traga dupa ea, dar, cu un gest brusc, Antim izbuti sa-si elibereze mâna. Auzi iarasi cele trei batai scurte ale baghetei în pupitru, apoi aceeasi tacere împietrita a salii, prelungindu-se nefiresc.
— De ce n'o fi începând? Ce mai asteapta? o întreba.
Dar nu mai era nimeni lânga el si Antim întoarse speriat capul în toate partile. Atunci, parca ar fi aparut de dupa coloana de marmora, Generaleasa.
— Manolache, asta era? Logodnica? Straina?... Ea era? repeta dupa pauza.
I se pãru ca ghiceste o urmã de ironie în glas si-si plecã intimidat privirile.
— Ea era, mon General.
Chicago, New York, Decembrie 1971