Ca toate povestile, si povestea mea incepe feeric, pentru ca e vorba despre tara mea. Cum altfel ar putea fi decat feerica? Cu toate lucrurile care nu merg bine, cu toti oamenii pe care nu-i inteleg, cu toata politica cu care deseori nu sunt de acord, ramane tara mea, poporul meu, fratii mei.
   In scurta mea viata, am avut binecuvantarea de a asista la minunile pe care acesti oameni, atat de crunt cufundati in intunericul comunist, le pot realiza doar prin coeziune, prin solidaritate si prin credinta in Dumnezeu.
   Istoria noastra a fost zbuciumata de multe ori de interventia naturii in micile noastre vieti.
   Natura, cea cu care vrem, nu vrem, trebuie sa traim zi de zi, pe care trebuie sa o respectam si sa o iubim - unii o numesc Dumnezeu, altii fatalitate, altii «mama» si din pacate pentru unii, ea nu poarta nici un nume, ci reprezinta doar acel ceva care poate inghiti toate actiunile noastre iresponsabile, toata setea noastra de «mai mult».
   In acest context, intr-o zi ploioasa, caracteristic belgiana, privesc un jurnal TV, mereu sangeros, mereu despre violente si nenorociri.
   Cand... Romania... NO COMMENT. Prin fata mea se deruleaza imagini de Apocalipsa. Case sub apa, oameni urlandu-si disperarea, animale moarte. Ingrozita imi spun: CINEVA trebuie SA FACA ...CEVA!
   Dar cine ? Cu totii sunt absorbiti in lupta cu viata de zi cu zi, fiecare isi duce crucea pentru sine, si asa destul de grea. Sunt multi care nu mai au incredere in bine... asa ca zac amortiti. Si atunci imi spun ca si eu sunt printre acei nimeni care nu pot, nu vor sau nu au curaj sa faca nimic si ma revolt. EU voi fi, de data asta, acel nimeni care va face ceva.
   Ratiunea imi trimite semnale ingrozite: "Tu nu cunosti pe nimeni, TU nu ai masina, nu ai bani nici macar de un telefon in tara... nu ai experienta in a organiza asa ceva..." Si totusi incep frenetic sa lansez zeci, sute de semnale celor care cred ca ma pot ajuta in actiunea MEA! De ce a mea ? Pentru ca pana in acest moment, totul e in capul meu.
   E doar un "capriciu", o dorinta aparent irealizabila. Primele raspunsuri, primele refuzuri, primele taceri. Nici un post de televiziune, nici un organism "UMANITAR", nici o institutie oficiala nu da curs apelului meu disperat !
   Insa, primesc un email aproape timid de la o firma de transport aerian: Blue Air! Este directorul operational, Catalin Ilie - nu stiu prea bine ce inseamna titulatura asta - dar emailul suna incurajator , in plus este prima victorie ! Ma bucur din suflet, totul incepe sa capete un sens, dincolo de sperantele mele. Exista oameni care VOR si CRED ca o astfel de o actiune poate ajuta.
   Decid la randul meu sa am incredere ! Decid ca, macar de aceasta data, sa nu imi pun intrebari inutile, legate de credibilitatea oamenilor, de faptul ca nu-i cunosc. Las asadar la o parte toata nesiguranta si incep sa caut febril oameni de partea cealalta a drumului, oameni care sa distribuie ajutoarele. CARE AJUTOARE, INGRID? ma intreaba sotul meu ingrijorat de a ma vedea din nou, ranita.
   Mi se raspunde cu caldura de la Hotnews! Sunt redactorul Ionut Baias .... BINEINTELES ca va vom ajuta ! Oh Doamne ! Abia acum incep sa realizez ca nu pot da inapoi si incep sa ma invart frenetic prin casa. In acest moment, sunt in stare sa donez totul ! Doar pentru ca oamenii aceia, cei pe care mama natura i-a lovit, sa aiba CEVA!
   Pe Grupul Yahoo, lumea incepe sa raspunda, sa se mobilizeze. O camioneta pusa la dispozitie (draga de Syl), cateva telefoane si prieteni mobilizati (Ana - George, Mirel, Mihaly), oameni care simt nevoia sa doneze cat mai mult (familia Pungaru). Oameni care isi ofera sprijinul cu precizarea ca doresc sa-si pastreze anonimatul (- va sti el la cine ma refer)...
   Fiecare rotita incepe sa se invarta si totul capata noima. MILIOANE de intrebari si incertitudini imi macina noptile si fiecare secunda a zilei. "Daca nu se vor tine de cuvant ?" - asta e una din cele mai ingrozitoare ! Aleg, din nou, sa CRED si sa nu imi pun intrebari inutile.
   Aleg sa cred ca Dumnezeu ma va ajuta sa fac ceea ce mi-am propus; la urma urmei, vreau doar sa fac un bine la oamenii aia saracii!
   Cu aceasta stare de spirit, vine ziua cea mare: duminica, 07 mai 2006! Toata lumea care a spus ca va fi acolo E ACOLO ! Totul se deruleaza conform planului si se termina inainte ca eu sa realizez ca: S-A INTAMPLAT !  Aplauze, felicitari, strangeri de mana si cuvinte minunate la masa cu "Fotbalistii" de pe Rombel.com!
   "Cred ca am murit si am ajuns in Rai!" Imi spun cand ajung fericita acasa. La cateva secunde, imi dau seama ca nu s-a terminat. Am nevoie sa stiu ca aceste lucruri pe care fiecare le-a donat, ca fiecare gand si rugaciune indreptata catre reusita noastra, au o finalizare. Ca oamenii aceia napastuiti vor ajunge, intr-un fel sau altul, sa simta solidaritatea noastra!
   Acum, in aceasta frumoasa seara de 12 mai, pentru mine, acest moment a venit. Ajutoarele au ajuns la oameni, iar eu ma pot linisti, gandindu-ma ca am dus poate prima oara la bun sfarsit, ceva care nu ma privea pe mine sau pe ai mei, personal !
   Celor care m-ati ajutat, celor care m-ati incurajat, celor care doar ati avut un gand pentru actiunea asta, celor care m-ati impulsionat sau chiar contrazis, pentru cei care nu au crezut in reusita, VA MULTUMESC din toata inima, pentru ca ati avut un aport deosebit la ducerea la bun sfarsit a acestui gest.
   Am scris acest mic "memorial" cu gandul ca poate, intr-o zi cand vom avea nevoie NOI de ajutor, cineva, la fel de neajutorat ca mine, sa aiba curajul sau nebunia frumoasa, de a duce la bun sfarsit, ceea ce am realizat cu totii in seara asta.
   Va multumesc...!